Redam integral interviul acordat de gimnasta Diana Bulimar agentiei de presa MEDIAFAX:

Reporter: - Pari cea mai mica din lotul pentru Londra.

Diana Bulimar: - Sunt cea mai mica de înaltime, nu însa si la ani. Larisa Iordache e mai mica cu un an decât mine.

R.: - De ce ti se spune Didi?

D.B.: Pentru ca atunci când am venit în lotul national eram mai multe Diane. Si pentru ca eu eram cea mai mica, pentru a ne deosebi mie mi s-a spus Didi. Si asa mi-a ramas. Dar doar la lot mi se spune asa, acasa parintii îmi spun Diana.

R.: - E greu sa fii gimnasta? Multi copii te invidiaza.

D.B.: - Nu simt ca as fi invidiata. Eu am avantajul ca fac ceea ce îmi place si de aceea este mai usor. Daca nu mi-ar placea ar fi infinit mai greu.

R.: - Tu ce model ai avut când te-ai apucat de gimnastica?

D.B.: - Eu m-am apucat de gimnastica de la vârsta de patru ani. Va dati seama ca nu aveam cum la vârsta aia sa am un model pe care sa încerc sa-l copiez. Mai târziu au aparut mai multe foste gimnaste pe care le admiram, Nadia Comaneci sau Andreea Raducan.

R.: - Care crezi ca sunt punctele tale tari?

D.B.: - Îmi place sa fiu prima, sa deschid concursul pentru România. Si de obicei încerc sa am un exercitiu sigur.

R.: - E un avantaj sa fii prima în concurs?

D.B.: - Depinde de fiecare persoana, mie îmi place sa fiu prima si sa îmi fac treaba cât mai bine. Nu se poate spune ca întotdeauna e un avantaj, pentru ca mai trebuie sa astepti si exercitiile celorlalte gimnaste.

R.: - Care e aparatul preferat?

D.B.: - Nu am un aparat anume, îmi plac toate. Dar sunt parca unpic mai atrasa de sol si de bârna.

R.: - La Londra ce medalie iei?

D.B.: - Depinde, nu pot raspunde la întrebarea asta. Întâi trebuie sa ne facem treaba cât mai bine posibil si apoi pot veni si medaliile. Întotdeauna am gândit asa, nu am avut drept tinta o medalie anume.

R.: - Sandra Izbasa si Catalina Ponor sunt sefele în echipa voastra?

D.B.: - Nu se poate spune ca sunt sefe, dar normal ca ne sfatuiesc cel mai mult. Ele au mai multa experienta, stiu ce înseamna o Olimpipada si ne-au ajutat cel mai mult.

R.: - E greu departe de familie?

D.B.: - Nu neaparat. Ne-am obisnuit de atâtia ani departe de parinti, în cantonamente. În plus exista telefoane, vorbim foarte des cu ei. Asa ca nu ne simtim foarte departe de ei.

R.: - Ce mâncare îi place si îti e interzisa?

D.B.: - Nu pot spune asta pentru ca nu exista ceva anume care sa nu avem voie sa mâncam. Nu e asa cum se spune ca suntem la un regim continuu. Cerem antrenorilor si avem voie orice, chiar si dulciuri. Totul e sa nu fie nimic în exces.

R.: - Esti superstitioasa înaintea concursului?

D.B.: - Nu, nu sunt deloc superstitioasa. Am grija însa ca de fiecare data sa am totul pus la mine, sa nu-mi lipseasca nimic. Dar nu am un obiect anume la care sa tin sau ceva de genul asta. Pot spune însa ca sunt credincioasa si ca ma rog înaintea fiecarui concurs important.

R.: - Ce visezi în noaptea de dinaintea concursului?

D.B.: - De fiecare data înaintea concursului încerc sa-mi fac exercitiile în cap pentru a-mi iesi cât mai bine si la concurs.

R.: - Ti se întâmpla sa plângi de ciuda?

D.B.: - Da, mi s-a întâmplat sa plâng dupa un exercitiu ratat. Dar nu de fiecare data când gresesc. E normal sa pui la suflet pentru ca e vorba de multa munca.

R.: - În vacanta când mergi?

D.B.: - În vancata cu parintii nu am mai fost de foarte mult timp, dar mergem mereu cu lotul, la o piscina la un spa. Poate dupa Londra, dar acum nu ma gândesc la vacanta ci doar la Jocurile Olimpice.