Ani la rând, majoritatea echipelor din Anglia evoluau în acest sistem simplu și eficient. Ulterior însă, antrenori precum Jose Mourinho, Rafa Benitez sau Pep Guardiola au schimbat paradigma tactică, introducând formule mai flexibile și roluri mult mai complexe pentru jucători.
Am selectat nouă fotbaliști care păreau construiți special pentru a evolua și a străluci într-un sistem clasic "4-4-2", un stil de joc care a definit mult timp fotbalul englez și care a scos în evidență calitățile unor jucători de bandă și ale cuplurilor de atac.
David Beckham
Primul nume care apare inevitabil în discuție este David Beckham. Fostul mijlocaș al lui Manchester United era prototipul extremei clasice de bandă, celebru pentru centrările sale extrem de precise. Mutarea în zona centrală a terenului nu i-ar fi pus în valoare aceleași calități. Deși finala Ligii Campionilor din 1999 a arătat că putea evolua și acolo, rolul de "quarterback" în echipa Angliei a rămas doar un experiment de scurtă durată. De asemenea, Beckham nu dispunea de viteza necesară pentru a se integra într-un atac în trei. Talentul și profesionalismul său i-ar fi permis probabil adaptarea, dar cu siguranță nu ar fi avut același impact ca în banda dreaptă a unei linii de patru mijlocași.
Ryan Giggs
Ryan Giggs nu poate fi redus la un singur rol, dovadă faptul că spre finalul carierei a evoluat cu succes și ca mijlocaș central. Cu toate acestea, perioada sa de glorie a fost pe flancul stâng, unde a devenit un coșmar pentru fundașii din Premier League. Galezul trecea de adversari cu o viteză și o ușurință remarcabile pe gazonul de pe "Old Trafford". La fel ca Beckham, Giggs avea inteligența și tehnica necesare pentru a se adapta în orice epocă a fotbalului. În prezent însă, multe extreme preferă să intre în centru sau să recicleze posesia. Giggs era opusul acestui stil, fiind un jucător direct, mereu pregătit să atace fundașul din fața sa.
Michael Owen
Transformările tactice aduse de Jose Mourinho sau Rafa Benitez au schimbat radical și profilul atacantului modern. Pentru a întări linia de mijloc, multe echipe au renunțat la al doilea vârf, iar atacanții au fost obligați să devină jucători compleți, implicați în construcție, pressing și faza defensivă. Astfel, tipologia clasică a "vânătorului de goluri" a dispărut aproape complet. Michael Owen rămâne unul dintre ultimele exemple pure ale acestui rol. Atacantul care a câștigat Balonul de Aur în 2001 era ales în primul rând pentru instinctul său de marcator. Rolul lui era simplu, să profite de spațiile din spatele apărării și să finalizeze. Contribuțiile defensive nu făceau parte din fișa postului.
Emile Heskey
În primii ani la Leicester City, Emile Heskey era o forță ofensivă impresionantă, apreciată inclusiv de antrenorul Martin O’Neill. Ulterior, la FC Liverpool și în naționala Angliei, rolul său s-a transformat într-unul de sprijin pentru Michael Owen. Heskey devenise atacantul puternic care câștiga dueluri, proteja mingea și crea spațiu pentru partenerul său. Chiar dacă a fost adesea ironizat pentru numărul modest de goluri, contribuția sa tactică era esențială. Într-un sistem modern cu un singur vârf ar fi avut dificultăți, însă în "4-4-2" era exact piesa de care avea nevoie echipa.
Teddy Sheringham
Teddy Sheringham nu era un atacant bazat pe viteză sau explozie fizică. Principala sa armă era inteligența în joc. De-a lungul carierei la Millwall, Nottingham Forest, Tottenham, Manchester United, Portsmouth și West Ham United, Teddy Sheringham s-a remarcat prin viziune și finalizări precise. Totuși, fotbalul modern ridică o întrebare legitimă: ar fi putut evolua singur în atac? Ar fi reușit să lupte permanent cu doi fundași centrali, să câștige dueluri aeriene și să țină mingea pentru echipă? Probabil că nu acesta era mediul în care ar fi excelat.
David Bentley
În ultimii ani, fotbalul din Premier League a fost criticat uneori pentru dependența de faze fixe și pentru accentul pus pe forță fizică. Critici similare existau și în perioada în care stilul bazat pe posesie al lui Pep Guardiola era considerat prea steril de către unii observatori. Publicul își dorește însă echipe care să combine intensitatea fizică cu creativitatea tehnică. Blackburn Rovers, sub comanda lui Mark Hughes, a reușit acest echilibru, iar David Bentley a fost unul dintre jucătorii care au strălucit în acel sistem. Evoluând pe partea dreaptă a liniei de mijloc, Bentley a marcat goluri spectaculoase și a creat numeroase faze periculoase.
Stewart Downing
Stewart Downing este, probabil, unul dintre cei mai reprezentativi jucători ai stilului "4-4-2" din epoca modernă. De-a lungul carierei a evoluat și ca extremă inversată la Aston Villa sau ca mijlocaș ofensiv într-un sistem în romb la West Ham United. Totuși, imaginea care rămâne în memoria fanilor este cea din perioada FC Middlesbrough, când Stewart Downing depășea adversarii pe flancul stâng și trimitea centrări precise în careu.
Andy Carroll
Andy Carroll a fost, într-un fel, o versiune modernă a tipului de atacant reprezentat de Emile Heskey. În anii 2010, mulți antrenori l-au folosit ca unic vârf, însă acest rol nu îi valorifica pe deplin calitățile. Andy Carroll era mult mai eficient într-un cuplu de atac, unde putea câștiga dueluri aeriene și devia mingile pentru partenerul său. Dacă ar fi jucat în Premier League-ul anilor ’90, într-un sistem clasic cu doi atacanți, ar fi putut deveni o figură emblematică.
Ashley Barnes
Ashley Barnes pare un fotbalist desprins dintr-o altă epocă. Imaginea sa este aproape imposibil de separat de parteneriatul cu Chris Wood la FC Burnley. Golul anulat împotriva lui FC Brentford a surprins mulți suporteri, care aveau impresia că atacantul s-a retras de mult timp. Ashley Barnes rămâne tipul de atacant combativ, mereu implicat în dueluri, specific sistemului "4-4-2". Un stil de joc care pare astăzi aproape dispărut, dar care continuă să fascineze nostalgia fanilor fotbalului englez.
