Cand joaca Napoli fotbal, orasul este paralizat. Pe strazi este pustiu. Daca nu stii ca este meci te intrebi ce s-a intamplat prin oras, a dat o alta holera dupa cea din anii 1880, cea care inca respira din zidurile si portile uriase, negre, netencuite, lugubre, dar atat de magnetice? 

Chiriches nu stie, dar trebuie sa afle. Pe vremea holerei din anii 1880, descrisa de Axel Munthe pe scurt in Cartea de la San Michelle, dar si pe larg in Letters from a Mourning City (netradusa in Romania), mii de case din Napoli au fost parasite in totalitate. Erau goale, iar cersetorii le puteau lua, se instalau in lux ca si cum ar fi fost ale lor, fara sa ii opreasca nimeni. Parintii isi paraseau copiii si invers, sotii isi paraseau sotiile si invers. Totul de frica egosita a mortii de care s-ar fi putut molipsi. O multime au parasit orasul fara sa clipeasca, lasandu-i in spate fara remuscari pe cei odata numiti "cei dragi" sau "familie". Reactii asemanatoare cu cele descrise si de Giovanni Boccaccio, intr-o scurta povestire din Decameronul, chiar daca acolo era vorba despre epidemia de ciuma care a cuprins si Italia in anii 1300.

Dar altii au ramas. Cineva trebuia sa ingroape mortii, iar dintre cei care ingropau unii mureau la randul lor, asa ca nu rare erau momentele cand pe strazi era plin de cadavre. In paralel cu tot dezastrul din jur, cu cei putini ramasi, Napoli nu si-a oprit niciodata viata, iar petrecerile, povestile inflacarate de dragoste sau veselia din localuri nu a incetat, ba chiar a fost dusa la un nivel inalt, numai cum pericolul ultimei zile o poate face. 

Asa cum a venit, holera a si disparut brusc. Iar unii care au supravietuit, precum Axel Munthe, au apucat sa descrie cum a fost, traind cu frica la fiecare pas de moarte, dar fara frica de moarte.  

Acele vremuri teribile nu s-au uitat. Nu le-au uitat oamenii, nu le-au uitat zidurile. Impletitura dintre viata si moarte se simte in aer la tot pasul si este reliefata inclusiv in bisericile care au un nivel pentru viata, iar un alt nivel pentru moarte, ceva unic in lume. Hainele atarnate la balcoane sau geamuri sunt decorative sau, dupa unii de prost gust, insa doar locuitorii din Napoli stiu ca ele de fapt reprezinta niste steaguri ale victoriei vietii asupra mortii. Pentru ca Napoli pana la urma a supravietuit. 

Este orasul in care, nu demult, ti se taia mana ca sa ti se fure ceasul. Este orasul care in ziua de azi femeile te agata fara rusine pe strada si cu greu pricep ca nu. 

Un oras vechi populat pe strazi de oameni in haine moderne, acesta este astazi Napoli. Centrul vechi, patrimoniu al U.N.E.S.C.O., are ceva special, mai special decat multe capitale europene tepene, renovate, "la cheie". Asta am reusit sa vad si sa observ eu, o parte cel putin. Ajuns acolo din intamplare, mi-am dat seama ca Napoli mi-a lasat cea mai puternica senzatie dintre toate orasele vazute si pe care, probabil, le voi mai vedea.

Iar mai presus de toate este fotbalul. Fotbalul. Napoli este orasul in care soferii trec pe strada si in loc sa se uite inainte, incetinesc si raman cu capul intr-o parte, din mers, spre un televizor cu fotbal de la cine stie ce terasa. Ce e inainte nu mai conteaza. Ei lucreaza, dar se uita la fotbal din mers.

Napoli este orasul in care te poti speria mergand pe strada cand cineva iese de la vreun etaj, de la vreun mic balcon, si urla cat il tine gura, ridicand mainile deasupra capului: "Higuuuuuaaiiiiiiin!".

Chiriches ar trebui sa afle ceva din toate astea inainte de viata de noapte. Si inainte de a merge sa manance cea mai buna pizza din lume, la prima pizzerie din lume, Da Michele, de pe Via Cesare Sersale, fondata in 1870 si ramasa la fel ca atunci la interior, ce are si acum un singur sediu, cel din Napoli. Daca ar afla astea sau macar o parte, poate ar juca si mai bine. 

Nu degeaba a ajuns in Napoli si Maradona, jucand in acest oras cei mai multi ani din cariera la o echipa de club. 

Fotografii sau capturi din imagini video realizate cu o camera GoPro Hero3+