Editii anterioare
Germania 2006 | Coreea de Sud & Japonia 2002 | Franta 1998 | SUA 1994 | Italia 1990 | Mexic 1986 | Spania 1982 | Argentina 1978 | Germania 1974 | Mexic 1970 | Anglia 1966 | Chile 1962 | Suedia 1958 | Elveţia 1954 | Brazilia 1950 | Franţa 1938 | Italia 1934 | Uruguay 1930

Germania – 2006

Noi stele

In 1990 a fost Roberto Baggio. In 1994 a fost Romario. In 1998 a fost Zinedine Zidane. In 2002 a fost Ronaldinho.

Marii jucatori au tendinta sa erupa la Cupa Mondiala, in fata a milioane de oameni care le privesc talentul si ii stimuleaza sa dea ce au mai bun pe cea mai inalta scena a fotbalului.

S-a intamplat si cu marele Pele in 1958, cu mercurialul Johan Cruyff in 1974 si cu legendarul Diego Maradona in 1986.

Cupa Mondiala din Germania a aratat multi jucatori promitatori, dar a lipsit cu desavarsire un diamant care sa iasa din multime.

Daca echipa de club cea mai bogata din lume, Chelsea, s-ar fi uitat la acest turneu final dupa jucatori pe care sa ii adauge in vitrina sa aurita, pe cine ar fi ales?

Ghanezii Sulley Muntari si Asamoah Gyan s-au remarcat, la fel si jucatorul Coastei de Fildes Bakari Kone. Si argentinanul Maxi Rodriguez - autorul celui mai frumos gol de la Cupa Mondiale din probabil toate istoria.

Dar nici unul din jucatorii de mai sus nu a fost nominalizat pe lista Balonului de aur, trofeul care se acorda celui mai bun jucator. 

Cei zece nominalizati au fost Michael Ballack, Gianluigi Buffon, Fabio Cannavaro, Thierry Henry, Miroslav Klose, Maniche, Andrea Pirlo, Patrick Vieira, Gianluca Zambrotta si Zinedine Zidane. 

Din cei 10, trei au varste de peste 30 de ani, iar media de varsta este de 29,3 ani. Toti au mare experienta la turneele finale.

Verdict: A fost o Cupa Mondiala dezamagitoare in ceea ce priveste lansarea de noi jucatori, afirmarea de noi talente.

Meciul clasice

Faza grupelor a fost cel putin promitatoare. O serie de goluri uimitoare anunta dueluri uimitoare si o Cupa Mondiala de foc.

Dar a lipsit scanteia. Faza eliminatorie a fost dominata de partide anoste. A lipsit spectacolul. Antrenorii au pus pe teren echipe care s-au anulat reciproc. A urmat inevitabil seceta de goluri si de ocazii.

Marii jucatori fac meciuri mari. Cum sa il uite cineva pe Pele care a invins Italia in finala din 1980 sau pe Maradona care a invins Anglia cu mana in 1986?

In 2006 partidele clasice au fost greu de gasit.

Argentina si Mexic au jucat o partida captivanta, decisa de golul lui Rodriguez venit ca un fulger de nicaieri din cer.

In semifinale, Italia a rupt inimile gazdelor cu doua goluri marcate la finalul celei de a doua reprize de prelungiri, dand totul pentru a evita loviturile de departajare cu Germania.

Meciuri bune, dar a fost vreunul un clasic? Este vreunul care sa fie de povestit la nepoti intr-o conversatie despre Cupa Mondiala?

Putin probabil. Asadar, de ce asa putine partide cu pulsul la maxim?

Antrenori ca Sven-Goran Eriksson au avut frica de infrangere si multi au fost bucurosi sa mearga in prelungiri si la penaltiuri, acolo unde macar aveau sanse de 50-50, cu confortul ca nu ii putea invinovati nimeni.

De exemplu, Elvetia. Rar am vazut o echipa cu atata lipsa in atac precum cea a lui Kobi Kuhn in rundele eliminatorii cu Ucraina.

Elvetia a jucat la penaltiuri si le-a obtinut. Elvetienii au tras trei din cele mai urate penaltiuri din istoria Cupei Mondiale si au prins primul avion spre casa.

Verdict: Antrenorii precauti fac meciurile clasice.

Golurile clasice

Abia trecusera sase minute din meciul de deschidere dintre Germania si Costa Rica, iar Philipp Lahm a trimis de pe partea stanga o minge superba in poarta lui Jose Porras.

Acest gol a dat tonul intregului turneu.

Argentina a aprins Grupa C prin niste goluri memorabile. Cel mai frumos ramane probabil cel al lui Esteban Cambiasso din partita cu Serbia Muntenegru, la capatul unei faze in care pumele au pasat fara greseala de 24 de ori!

Bakari Kone a alergat un teren intreg pentru a marca impotriva Olandei. Joe Cole a primit pe piept si a trimis in plasa de la 25 de metri. Rodriguez si-a scris numele in folclorul Cupei Mondiale.

Numai ca inspiratia l-a parasit pe Rodriguez in faza eliminatorie. Cele mai frumoase noua goluri din top 10 ale Cupei Mondiale 2006 s-au marcat in faza grupelor.

Dupa aceea inspiratia jucatorilor a secat, nimeni nu a mai incercat sa traga de la 20-25 de metri, preferand sa paseze in patrat si sa tina posesia.

Chiar si presedintele FIFA, Sepp Blatter, a ridicat intrebari despre lipsa golurilor produse de marii fotbalisti. 

"Nu se joaca rau, dar nu sunt destule goluri. Iar cand sunt putine goluri, publicul este mai putin entuziast", a spus Blatter. 

"Esenta fotbalului este golul. Daca este un meci deschis, atunci este loc pentru 11 jucatori. Daca se joaca cu 11 aparatori, nu este spatiu", a mai spus Blatter.

Poate cele mai mari multumiri se pot acorda italienilor Fabio Grosso si Alessandro del Piero pentru glurile care au dus echipa azzurilor in finala, in locul Germaniei.

Verdict: Au fost destule goluri uimitoare de savurat, chiar daca la un moment dat au secat.

Valoarea socului

Fiecare Cupa Mondiala are nevoie de un val seismic care sa avertizeze echipele mari si sa le dea un semnal ca nu va fi cum vor ele.

Camerun a tintuit campioana mondiala Argentina in 1990, Senegal a facut la fel cu Franta in 2002.

Ghana a reusit un 2-0 de senzatie cu Cehia in Grupa E, pentru ca apoi sa iasa usor in fata Braziliei, pierzand las cu 3-0.

A fost Ghana un soc? Toata lumea ii stie pe Michael Essien de la Chelsea si pe capitanul Stephen Appiah care a jucat doua sezoane la Juventus.

Poate aici este problema. Fotbalul a devenit global, iar ceea ce in trecut se putea numi soc acum nici macar nu mai este luat in seama. Exista jucatori mari chiar la echipele mici.

Acelasi lucru se poate spune si despre numele mari, cum ar fi Brazilia si Argentina. Daca in trecut jucatorii acestora jucat in majoritate la ei in tara, acum ei evolueaza in Europa inainte sa apara la primul lor turneu final.

Magia a disparut sau se face foarte slab simtita. De vina este aceasta globarizare a fotbalului care nu arata semne ca s-ar opri.

De ce am asteptat atat de mult de la Ronaldinho? Pentru ca il vedem jucand saptamana de saptamana in Liga Campionilor si il stim ca este cel mai bun jucator de fotbal al planetei.

Fotbalul lasa la aceasta ora putin loc imaginatiei si surprizei.

Verdict: Fara alarme si fara surprize.

Personaje iconice

Nu este vorba numai de mari meciuri si mari goluri.

Sa ne amintim de modul in care Johan Cruyff l-a crosetat in 1974 pe suedezul Gunnar Olsson. Sau in 1990 cand camerunezul Roger Milla se bucura in modul sau original.

Aceste imagini pe vor ramane mereu in memorie si in arhiva de aur a televiziunilor care vor trece in revista Cupa Mondiala.

In 2006 personajele iconice par a fi fost mai putin prezente. Dar au fost unele. Antrenorul Germaniei, Jurgen Klinsmann, a facut mereu spectacol pe margine. A sarit in delir de 14 ori, la fiecare gol al echipei sale, cea mai buna marcatoare a turneului.   

Portughezul Cristiano Ronaldo ramane de neuitat prin gestul in care face cu ochiul spre banca echipei sale, dupa ce i-a adus lui Wayne Rooney un cartonas rosu.

Nu trebuie uitat nici capul lui Luis Figo in figura lui Mark van Bommel sau Philippe Senderos plin de sange dupa golul marcat contra Coreei de Sud.

Iar Zidane ramane regele prin gestul care il va vana toata viata, cel care a dus la eliminarea sa in finala cu 10 minute ramase din prelungiri, contra Italiei.

Ultimul sau gest de pe terenul de fotbal a fost un cap in pieptul lui Marco Materazzi. Cariera sa a luat sfarsit cu un cartonas rosu, punand capat si sperantelor Frantei la Cupa Mondiala 2006.