Argentina s-a chinuit teribil cu Iran intr-o partida care parea la discretia sud-americanilor de doua ori campioni mondiali in 1978 si 1986, iar in final diferenta a facut-o Lionel Messi printr-un sut spectaculos dupa o faza luata pe cont propriu.
Socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din teren pentru argentinieni, care au tras din greu spre si pe poarta sa depaseasca aglomerata aparare iraniana, iar in partea secunda portarul Romero a avut trei interventii miraculoase la suturile fotbalistilor din Orientul Mijlociu.
Meciul se indrepta spre un 0-0 istoric pentru formatia asiatica si in acelasi timp rusinos pentru Messi si compania, numai ca, fiindca a venit vorba de Messi, acesta a iesit la rampa fix atunci cand o echipa are mai mare nevoie de geniul ei.
Messi n-a jucat nimic 90 de minute, sa recunoastem, si de multe ori s-a pierdut prin apararea iraniana precum cavalerii Rondului de Noapte in padurea bantuita de la nord de marele Zid. Nu cel chinezesc, ci acela imaginat de George RR Martin in romanele sale care compun saga Cantec de Gheata si Foc.
De multe ori fotbalul este nedrept si, daca vreti, chiar superficial. Fara sutul fabulos din al doilea minut de prelungiri, prin care practic a facut diferenta pe tabela, am fi vorbit de un Messi slab, un Messi inexistent, un Messi mediocru, l-am fi criticat si am fi dat cu el de pamant alaturi de intreaga natiune argentiniana.
Numai ca cine nu are un Messi ar trebui sa-si faca repede rost de unul, iar decarul argentinian a demonstrat, daca mai era nevoie, ca in fotbal sansa este mai prezenta in joc decat stiinta. Sansa si inspiratia momentului, iar Messi a avut acea sclipire de caret se lipesc doar marii jucatori in situatii critice.
Iranienii au facut matematica pe teren printr-o aparare mecanica, iar in atac au aratat o tehnica de invidiat. Nu degeaba sunt numarul din Asia, insa sansa i-a suras lui Messi, acest jucator de la care intreaga suflare argentiniana astepta ca pe 13 iulie sa ridice trofeul deasupra capului pe Maracana din Rio de Janeiro.
