Twilight Zone (+16)

[Paul Atreides]

Fraza etapei

“Este de neiertat pentru oamenii de știință să tortureze animalele; faceți-i să experimenteze pe jurnaliști și pe politicieni.”
— Henrik Ibsen

Science Friction
Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic

[Paul Atreides]

Nu suntem singuri in univers


Ideea ca nu suntem singura civilizatie inteligenta din univers i-a animat, intotdeauana, pe cei care cred ca universul este multidemnsional si ca ideea sta la baza gandului care articuleaza cuvantul si apoi intra in dinamica materiala. Doar o gandirea liniara si mecanicista sau poate interesul de a nu tulbura liniile de forta din politica si economie fac astazi, ca niste oameni inteligenti sa se mai indoiasca de atatea dovezi evidente ca suntem intr-un proces de comunicare cu semeni de-ai nostri, intergalactici.De exemplu, in 1947, general Nathan Twining de la US.Air Material Command scria intr-un raport UFO: "Fenomenul raportat este ceva real, descris in termeni asemanatori de indivizi care nu au comunicat vreodata inainte, nu poate fi vorba despre viziuni sau imaginatie. Exista obiecte care au forma unui disc. Vitezele ascensionale foarte mari observate, supletea manevrelor lasa sa se presupuna ca sunt pilotate sau telecomandate. Martorii descriu ca le-au vazut zburand in formatie de trei sau de noua obiecte".
Ca dovada ca adimistratia americana a facut un joc dublu incercand sa nege si chiar sa ridiculizeze intalnarile de gradul III, pe care le-a combatut print tot felul de articole academice, stiintifice ,prin alte marturii care descriu o farfurie zburatoare uluitor de asemenatoare cu un balon meteorologic, samd...este faptul ca in timp ce "oamenii seriosi se bazeaza pe dovezi stiintifice, nu pe marturiile unor instabili emotionali" a fost data Directiva JANAP 146 (Joint Army, Navy,Air Force Publication) care viza toate pozitiile din aviatia civila si militara precum si din marina unde comandantii de bord sunt obligati sa raporteze urgent ori obiect zburator neidentificat.

Asociatiile ufololgice cer autoritatilor militare sa desecretizeze rapoartele din anii '50, '60 si pana astazi, insa se izbesc de cenzura impenetrabila a serviciilor secrete. Generalul Bolender, angajat in proiectul Apollo la NASA a declarat in 1969. "Problema OZN constituie o amenintare pentru siguranta nationala si rezultatele anchetelor noastre nu pot fi date publicitatii!". Desigur, sa nu uitam, evenimentul se producea in culmea razboiului rece, in care atat rusii cat si americanii se supectau de spionaj tehnologic.Pana si astazi este in vigoare legea care pedepseste divulgarea continutului acestor rapoarte, cu pedepse de la unu la zece ani de inchisoare. Ce paradoxal, pana in anul 2008 cand NASA a admis ca a stabilit niste contacte cu alte civilizatii, oficial erau respinse toate teorile legate de extraterestrii, dar se investeau zeci de miliarde de dolari in programe spatiale, au fost trimise in spatiu benzi magnetice inregistrate cu vocile a 74 de sefi de state in toate limbile vorbite nativ, au fost codate matematic cartile sfinte.

Ba ma mult, ca o situatie hilara, desi autoritatile americane nu au recunoscut in mod oficial existenta inteligentei extra-umane, in Ghidul pompierilor pentru controlul calamitatilor scrie negru pe alb: "Nu stati sub un OZN aflat in zbor stationar la mica altitudine. Nu atingeti un OZN care a aterizat. In ambele cazuri trebuie sa va retrageti dupa interventia rapida a militarilor. Ori ce contact cu acestea este extrem de riscant din cauza radiatiilor. Atentie, nu riscati cu OZN-urile"! Ciudat mod de a incheiea un paragraf intr-un manual de uz intern al pompierilor, care se gaseste in toate sediile de Politie, atata timp cat existenta inteligentei extraterestre nu a fost oficial acceptata si declarata ca atare!
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu la 16:24

[Paul Atreides]

Intalniri de gradul III

Incepand cu al Doilea Razboi Mondial, cand atat pilotii germani, cat si aliatii au raportat ca au vazut pe cer mici sfere luminescente, care se deplasau coerent, apareau si dispareau misterios, teoriile legate de OZN-uri au intereferat cu preocuparile obisnuite ale oamenilor. Experimentul radiofonic al lui Orson Wells, care a transmis "in direct invazia extraterestrilor" a creat o panica generalizata. Deci, in anii '50 oamenii erau foarte increzatori intr-o asemenea posibilitate. Desi din 1947 peste 4000 de piloti au raportat intalniri cu obiecte zburatoare neindentificate, autoritatile militare si civile ale tuturor guvernelor au pastrat subiectul in zona samizdat.

Abia la sfarsitul anului 2008, directorul Observatorului Astronomic de la Vatican a admis ca teoria extraterestra este foarte posibila, neimpietand cu nimic asupra credintei in Dumnezeu. In aceeasi perioada, Pentagonul si Armata Britanica au desecretizat cateva arhive ale anilor 60-70 in care sunt marturisite intalnirile de gradul III. O data sparta gheata, Rusia, Franta si China au permis accesul in arhivele U.F.O. In 1997 Centrul National de Studii Spatiale, din Franta, condus de profesorul Andre Lebeau a demarat un studiu extins asupra activitatii inteligente din univers: "toate calculele si probabilitatile ne conduc asupra emiterii ipotezei inteleginetei extraterestre". Concluzia raportului a fost ca putem analiza si interpreta evenimentele cosmice cu mult mai multa acuratete si argumente "daca admitem ca ipoteza extraterestra este de departe cea mai buna ipoteza stiintifica; nu este dovedita in mod categoric, dar exista in favoarea ei presupuneri solide, iar daca este exacta, e plina de consecinte!"

In SUA, aceasta teorie a fost dezbatuta imediat dupa razboi, si in ciuda banuielilor reciproce dintre sovietici si americani cu privire la testarea unor arme neconventionale, iata cat de curajos a fost in 1957, Albert Chop, directorul adjunct NASA si raportor al US Air Force: "Sunt convins de mul timp ca farfuriile zburatoare sunt reale si de origine extraterestra. In plus suntem observati de fiinte venite din spatiu"!
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Concluziile unor savanti privind craniile de cristal


Anumite ordine religioase precum dominicanii, franciscanii si iezuitii investeau anumite cranii de cristal cu virtuti si puteri trans-umane.In anumite picturi, Francisc de Assisi, intemeietorul Ordinului Fratilor Minori, fraternitate calugareasca denumita si Ordinul Franciscan este reprezentat tinand in mana un craniu.

In Mexico City, exista o famile de colectionari de cranii din cristal. Norma Redo detine un exemplar absolut magnific, realizat manual, care are inserata intr-o deschizatura, o cruce de aur batuta cu pietre de quartz si are gravata o data: 1571. In concluzie putem afirma ca sunt cunoscute mai mult de 12 cranii, dintre care unele dezvolta puteri paranormale, altele sunt niste fakeuri. Unii specialisti, ca Frank Dorland cred ca hipotalamusul poate capta energiile oscilante emise de craniile de quartz. Cristalele au aceasta proprietate de a ne permite sa intram in contact cu diferitele straturi ale inconstientului, eliberand gandurile din subconstient. Pentru alti experti, ca de exemplu Marianna Zezelik, parapsiholog, aceste cranii sunt niste "servere akashice". Tom Bearden, expert in psihotronica este de parere ca acestea pot transforma campul de energie vitala in energie electromagnetica. Carl Gustav Jung a fost si el preocupat de forta psihica generata de cristalele de quartz experimentand tranzitul de la starea de constienta (Beta) la starea de meditatie, de "cufundare" in subconstient (Alpha). Pentru el quartzul are puterea sa ajute fiinta umana sa-si cartografieze inconstientul!

Cristalul ne poate pune in rezonanata cu domeniul inconstientului arhetipal, acolo unde trecutul, prezentul si viitorul "se afla de fapt intr-un prezent continuu". Carol Wilson, medium canadian, colaboratoare a politiilor din Anglia, S.U.A si Canada a scris cartea The Skull Speaks in care descrie metodologia prin care intra in "comunicare" cu anumite cranii de cristal. Interesanta este "intalnirea" autoarei cu craniul aflat in proprietatea lui Mitchell-Hedges. Cazuta in transa ea scrie ca a aflat printr-o comunicare psihica despre originea acestui craniu ca apartinand unei civilizatii pre-mayase, foarte avansata din punct de vedere tehnologic, avand o vechime de 17.000 de ani.
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

"Max"-craniul vindecator

Evident, ca pe langa craniile de cristal originale, au inceput sa apara, mai ales incepand cu sec. al XIX-lea foarte multe falsuri. Specialistii au concis ca originalele nu prezinta urme de tehnologie si sunt dintr-o singura bucata, pe cand replicile au demonstrat interventia discului abraziv si ca sunt imbinate. Astazi sunt foarte multi colectionari care se afla in posesia craniilor de cristal, insa doar cateva au fost certificate ca fiind autentice. In 1924 cativa exploratori au descoperit langa Guatemala cel mai vechi artefact de cristal pe care l-au numit Max sau The Texas Crystal Skull. Acesta este format dintr-un bloc de quartz, nu prezinta nici o urma de prelucrare tehnologica si cantareste peste 8 kilograme.

Un lama tibetan, Norbu Chen care a studiat in India si a calatorit prin lume pentru a preda esoterismul buddhismului a intrat in contact cu acest craniu, pe cand se afla in Americi. Apartinand "Palariilor Rosii" (ordin calugaresc taumaturgic) Norbu Chen a primit de la shamanii vindecatori din Guatemala, acest cristal pe care l-a dus in Texas unde a deschis un centru de tratament si vindecare spirituala Fundatia Chakpuri Ling. Inainte de moarte, calugarul tibetan le-a lasat craniul sotilor Carl si Jo Ann Parks, discipolii sai. In 1987 cei doi au intrat in contact cu Nick Noceriono un parapsiholog celebru pe are Jo Ann l-a visat inainte intr-un dialog cu craniul de cristal. Cei trei au continuat vindecarile initiate de Norbu Chen.

Foarte multi dintre cursantii si pacientii lor au descris vindecari miraculoase, sporirea capacitatilor psihice, calatorii multidemensionale. Max a fost atent studiat de catre British Museum, dar nu exista o parere unanim acceptat cu privire la originea si vechimea sa. De-a lungul timpului, shamani, parapsihologi, ocultisti, savanti, oameni de stiinta, ufologi au studiat si experimentat starile generate de cristal. Cele mai multe pareri converg in ipoteza ca acesta a fost adus de extraterestri sau atlanti si ca este programat ca un computer, insa informatia nu este doar o insiruire binara ci si o biblioteca multi-media!
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Povestea craniilor de cristal

Ocultistii au folosit intotdeauna cristalul pentru a comunica cu universul invizibil, in epoca moderna tehnologiile de varf au in componenta lor structuri de siliciu. De exemplu quartzul piezoelectric brut asigura functionarea satelitiilor de comunicatii, radarelor, sonarelor, ceasurilor, cipurilor si in general,il gasim in compozitia majoritatii aparatelor electronice si electrice. Multi sunt de parere ca aceste cranii de cristal au fost folosite pe post de hard, in care s-au incarcat informatii akashice, intr-o perioada pre-umana. Este posibil ca in perioada atlanta, indivizii sa fi putut comunica telepatic, folosind cristalele pe post de accelarator si pastrator de informatie. Cine lucreaza cu cristale stie ca ele comunica direct cu mintea umana. Legenda plaseaza craniile de cristal intr-o perioada antedeluviana, avand o vechime de peste 5000 de ani. Conform istoriei clasice, in aceea epoca nu existau tehnologii de varf care sa prelucreze cristalul cu o acuratete atat de mare, idee ce a condus si la o alta teorie legata de provenineta extraterestra. Craniile descoperite au fost studiate si desi finisarea lor este perfecta nu prezinta nici o urma de instrument. Astazi nu exista o tehnologie atat de avansata incat sa reproduca un craniu de cristal asemanator cu cele mayase. Intrucat C14 nu poate da rezultate decat pe materii organice, nu si pentru cristal, nu putem afla cu exactitate, prin aceasta metoda, vechimea lor exacta.

Exista cranii de cristal contemporane, sculptate intre secolele XIX-XX in Brazilia, Mexic, Nepal si mai ales in Germania, dar care insa prin comparatrie cu originalele, par niste lucraturi vulgare. Sustinatorii originii atlante sau extraterestre ale cristalelor se bazeaza pe faptul ca in antichitate erau folosite lentile de cristal slefuite cu tehnici necunoscute pana la inceputuil secolului al XX-lea. Arheologul englez sir. Jhon Layard a descoperit pe santierele din Babilon si Ninive lentile din quartz, convexe cu baza plana, datand din 721-705 i.Hr. Lentila se afla la British Museum. Un alt craniu interesant este cel de la muzeul Branly din Paris.El este dintr-un quartz limpede de mare puritate, realizat dintr-o singura bucata, maxilarul fiind integrat si nu separat de restul craniului, are o greutate de 2,8 kg si o inaltime de 11 cm.
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Taina craniilor de cristal

Un alt capitol care se leaga de noua paradigma: 2012 este cel legat de misterioasele cranii de cristal. In spatiul amerindian exista o legenda conform careia originea acestor cranii este in Antlantiha si ca au fost aduse pe Pamant de catre un popor ceresc.Evident ca mayasii cunosteau Atlantida, ba mai mult, exista referiri la continentul pierdut in toate traditiile orale. La Tula, fostul centru sacerdotal si administrativ al toltecilor se afla ruinele unei constructii numita Templul Atlantilor. Exista un perete dedicat atlantilor pe care se afla basoreliefuri si desene infatisand niste serpi gigant cu capate umanoide.
In miturile mayase apar 13 cranii de cristal, in care o civilizatie cosmica ajunsa pe Pamant a inscris toate cunostintele legate de originea omenirii, de destinul ei, despre universul vazut si cel nevazut. Ele ar fi fost raspandite peste tot si ar avea, printre altele si virtuti taumaturgice. Preotii mayasi foloseau aceste cranii de cristal pentru a vedea si interpreta viitorul. Astazi, printre shamani circula tot felul de legende legate de capacitatea craniilor de a emite vibratii inalte, de comunicare cu alte dimensiuni, de a face legatura dintre regatul vietii si cel al mortii.Legendele spun ca aceste 13 cranii de cristal au fost pastrate cu sfintenie intr-o mare piramida numita Arca (ce asemanare cu Arca lui Noe...) de olmeci, de mayasi si apoi de azteci, care le-au raspandit in lumea larga cand spaniolii au invadat Americile, tocmai pentru a nu incapea pe mana unor invadatori atat de departati de dimensiunea spirituala. Adunate, cele 13 cranii confera o putere care excede capacitatea umana de intelegere. Potrivit traditiilor maya exista 12 cranii incarcate cu energie feminina si unul singur (liderul) cu energie masculina. Ele se vor reuni, anuntand o noua era pe data de 21 decembrie 2012. Legendele spun ca 12 oameni care vor avea craniile vor fi ghidati spre Yucatan, insa ele nu vor putea fi activate fara liderul lor despre care nu se stie unde a fost ingropat.
Mayasii au fost denumiti, pe langa paznicii timpului si paznicii craniilor. Cristalul de quartz fiind o structura de siciliciu are toate atributele unui hard, caci stim ca inteligenta artificiala a computerului si memoria lui uriasa sunt asigurate de un mic cip din cristal de siliciu. Unii pasionati ai acestor mituri amerindiene cred ca intre piramidele din Egipt, cele din Mexic si America de Sud exista o stransa legatura, caci ele fac parte din patrimoniul comun al unui popor pre-uman care ar fi locuit pe un singur continent, inaintea marelui Potop si ca ar fi foarte posibil ca cel de-al treisprezecelea craniu sa fie ingropat sub laba dreapta a Sfinxului egiptean!


-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Sfarsitul Timpului intiparit intr-un crop circle


Un agroglif care contine calendarul mayas a fost descoperit in 2004 in Anglia, langa Stonehenge. Cercetatorii l-au numit fie Sfarsitul Timpului, Ziua Destinului sau Judecata de Apoi. Fotograful Steve Alexander, un pasionat al crop circles scrie in Crop Circles Year Book: "Este cercul cel mai complex pe care l-am vazut si nu cred ca este facut de mana omului, ar fi fost nevoie de minim zece zile si de o echipa numeroasa, or acest desen a aparut intr-o singura noapte". Cei care cred ca acest desen este un avertisment dat omenirii ca se afla la sfarsitul timpurilor, isi intaresc convingerea pe faptul ca a aparut cu cateva saptamani inaintea celui mai mare cataclism modern: tsunami-ul din 26 decembrie 2004.

Un alt desen care reprezinta diagrama soarelui si marimea planetelor din sistem insa intr-un alt amplasament decat cel obisnuit, a fost descoperit in Wiltshire, in 2008. Specialistii considera ca planetele sunt asezate in desen asa cum vor fi ele pozitionate in galxie incepand din decembrie 2012, in urma tulburarii cosmice generata de trecerea lui Nibiru. Majoritatea astrologilor sunt de parere ca Soarele se va afla pe 21 decembrie 2012, la intersectia Caii Lactee cu planul eclipticii formand "o mare cruce cosmica recunoscuta de toate traditiile spirituale din lume"- Sylvie Simon:2012-Apocalipsa anuntata) Pentru autoare, aceasta aliniere cu nucleul central al galaxiei va deschide un canal prin care energia cosmica va inunda Pamantul marindu-i vibratia.
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Viciul meu


Mi-am promis că mă las, că nu mai pun mâna pe căcatul ăla, că îmi fute creierii şi o să ajung ultimu râci, salahor săpător de şanţuri. Dar nu pot, mă! Nu pot să mă abţin. Mă simt atât de bine, mă face să râd şi zău că mă binedispune după o zi lungă. Dar promit că-mi bag pula şi nu mai fac. Dar de mâine. De mâine nu mai citesc Adevărul de Seară, în ciuda tuturor căcaturilor hazlii de acolo.

Deunăzi (uite un cuvânt care n-a mai fost folosit azi în România) am văzut un articol despre o profesoară găsită neagră în Marea Moartă… sau moartă în Marea Neagră, plm. În descrierea fizică a madamei se specifica aşa: înălţime 1,65, greutate – 75 de kilograme, consituţie atletică. Ciocănime-aş boaşele! La cotele ălea, cel mai apropiat lucru de atletic ar fi unul din garduri la proba de 100 de metri.

Acest post a fost scris pentru Revista Compresei la data de 08/01/2010 de catre Comicsarul Smardan.


--------------------------------------------------------------------------------

[Paul Atreides]

Terente 2.0 loveşte din nou!
Dacă nu-l ştiţi pe Terente 2.0, a apărut şi aici

Pula lui Terente, aflată la Mina Minovici până anul trecut, a fost aruncată la gunoi, din cauza deteriorării. Dar acesta nu a fost sfârşitul pentru eroul nostru, pentru că, complet aleator, o rază de energie cosmică a ţîşnit din interiorul soarelui, lovindu-se de un satelit militar secret, ricoşând printr-un nor puternic ionizat şi aterizând fix pe pula semidescompusă, regenerând-o instant cu tot cu omul de care a fost ataşată pe vremuri. Cu superputeri. Aşa că fostul haiduc futangist s-a decis să-şi spele păcatele, devenind un super-erou futangist. Astfel s-a născut Terente 2.0, apărătorul tuturor bărbaţilor de pretutindeni!

Dacă la orizont se vede un cap de pulă, crescînd semeţ de după munţi ca soarele dimineţii, şi acesta tot se ridică, dezvelind încet încet omul de care este ataşat înseamnă că Terente 2.0 vine după tine, şi ai belit pula.

Prima dată Terente 2.0 vine după femeile care în timpul sexului stau pe spate fără să se mişte şi apoi se plâng că nu au avut orgasm. Şi le spune aşa.

- O să te fut aşa de rapid încât nici n-o să-ţi dai seama ce se întâmplă. O să te fut în aşa hal de rapid de parcă aş avea un loc mult mai bun în care să mă duc după şi mă grăbesc. Şi am. O gagică care dă din cur când se fute. Pentru că atâta timp cât nu munceşti, nu te fute grija de calitatea sexului pentru că chiar şi dacă îmi dau drumu în 4 secunde, nu meriţi mai mult. Stai ca hoitu.

Şi aia stă ca proasta că nu înţelege că la sex are voie să comenteze de calitate doar ăla care a muncit mai mult. Şi după aia Terente 2.0 o fute în aşa hal de rapid încât pizda ei ajunge la viteza luminii, creând o falie spaţiotemporală şi proasta devine propria ei bunică.

Apoi Terente 2.0 se duce la feministe şi le fute în cur. Apoi le dă muie cu creionul în ureche. Pentru că dacă vor să fie tratatate ca un bărbat, trebuiesc şi futute ca un bărbat. Ca un bărbat firav la pârnaie. Să îi opinteşti rahatu la deal cu ciudă, apoi clănţău cu contondenta spre timpan. În caz că muşcă să îi dai cep la sfeclă.

După aia Terente 2.0 vizitează femeile urâte care au harfe de gagici mişto. Ştiţi voi, naşpete care s-au haladit şi au harneală de fotomodel chit că arată ca dosul curului. Genu de cioate pe care nu le-ai fute nici cu o pulă furată da’ au nasu pe sus şi pretenţii de parcă sunt bunoace şi merituoase şi dă cineva trei lei pe ce gândesc ele. Care nu ştiu că dacă eşti urâtă nu îi pasă nimănui ce ai în cap sau ce harfe de prinţesă ţi-ai tras. Şi Terente 2.0, cu puterile lui magice le transformă pe aceste urâte cu figuri în cele mai frumoase femei din univers. Apoi ia o scândură, o udă ca să fie mai dureroasă, o dă prin căcat şi le bate cu scândura udă şi dată prin căcat peste muie până le face mai urâte decât erau iniţial.

Şi înainte de a se retrage în buricul soarelui, ca să facă o labă cum îi place lui, Terente 2.0 le vizitează pe gagicile care nu se spală destul. Da, există. Şi cel mai trist e că nu ştiu că nu se spală. Le vezi cu părul năclăit şi cu breteaua de la sutien maro. Cu rădăcini la subbraţ cât minele de creion mecanic. Pentru că proastele nu se prind. Sunt care cred că sunt curate, şi cred că e normal să faci maxim un duş pe zi, şi nu în fiecare zi. Că dacă te speli pe cap la 3 zile e chiar ok şi normal. Că haina asta de care şi-a frecat traspiraţia şi zoaiele toată ziua, mai merge o zi săptămâna viitoare, că o să treacă destul încât să nu se prindă toată lumea că nu a spălat-o între timp. Până la urmă regula aia cu „să nu porţi două zile aceeaşi haină” ţine de fashion, nu de igienă. Şi pe toate proastele ăstea care nu se spală pe cap de minim 4 ori pe săptămână care nu fac duş de minim 7 ori pe săptămână, put a transpiraţie da’ e ok că e fin şi senzual şi cu feromoni şi de fapt nu put ci miros vag, şi care se ştiu aşa si chiar în situaţia specială când sar să-l fută pe unu nu fac un duş de complezenţă înainte, Terente 2.0 le prinde, le ţine jos şi se cacă pe ele.

Şi Terente 2.0 se cacă hipopotami în descompunere care se cacă în cădere propriul lor căcat pe nespălatele astea.

posted by Radu

[Paul Atreides]

Cine sunt băieţii ăştia?
La balul Academiei Caţavencu era grupul ăsta de băieţi care se tot băga în seamă la poze ca şi cum ar fi nişte oameni cunoscuţi. Mi-a fost jenă să îi întreb, că poate erau cunoscuţi şi io în plop de habar n-am cine sunt băieţii. Mă făceam dracu de ruşine că nu cunosc persoane cunoscute. Aşa că vă întreb pe voi, poate sunteţi mai umblaţi:

Cine sunt băieţii ăştia? De ce? E vreo formaţie ? Fotbalişti?




posted by Radu

[Paul Atreides]

Vreau să fiu desenat ca centaur
M-am săturat să vă distrez. Nu de tot, momentan. Aș vrea să mă distreze și pe mine alții.

Daca are cineva vreoleacă de talent la desen, vreau să fiu desenat ca centaur.

Spor.

poze aici , în caz de nu știți cu cine tre să semene.

Atât. Merge și photoșhop.

Când o să am o imagine satisfăcătoare cu mine ca centaur o să mă pun iar pe scris. Mulțumesc.

UPDATE: ho, gagicile, nu-mi dati add pe facebook, ca voi va chinuiti sa apesati pe add as friend si eu tre sa ma chinui sa apes pe nu.

posted by Radu

[Paul Atreides]

Hipsterul anului 2010
Anul trecut competiţia a fost strâmtă ca un copil de 11 ani. A câştigat cu greu TUDOR CHIRILĂ. Anul ăsta, nu o să mai fie concurs. Există un hipster prin Bucureşti care bate la cur orice în materie de hipstereală în aşa hal că a câştigat premiul de hipsterul anului fără concurs. A depăşit de mult gradul de hipster ordinar. E REGELE HIPSTERILOR.

L-am văzut într-o bodegă prima dată. Stătea, cu aceeaşi meclă şi îmbrăcat chiar mai penibil decât aici, dacă vă vine să credeţi. Da. De la el din şifonier se îmbracă mai jenant decât la prezentări de modă de hipstări. Nu ştiu cine este şi cum îl cheamă, ca să îi înmânez premiul, dar dacă îl vedeţi pe stradă puteţi să i-l daţi voi.

Premiul e un bocanc în muie.

IDEE: HAI SA-I DĂM FOC LA PĂR! Cre-ca ar arde ca o faclie! Brichetă + Ăsta = distracţie!



posted by Radu

[Paul Atreides]

Ploșnițele


Trebuie să-mi scuzi incoerența, cititorule, dar după ce vei parcurge aceste rânduri vei înțelege de ce gândurile mele par dizlocate și fără sens. Poate sunt nebun, cine știe. Eu mă consider lucid sau, mă rog, destul de lucid, ținând cont de circumstanțe. Nu am dat niciodată doi bani pe vise. Mi-a fost frică de întuneric moderat, cam ca oricărui copil. Poate mai accentuat după un coșmar. Arareori visam, și când visam, nu prea țineam minte cine știe ce. Însă ultimul vis îl țin minte. Îl țin minte pentru că a fost neobișnuit de coerent și scurt. Mergeam pe niște străduțe. Eram singur, dar erau oameni în blocuri, la ferestre, vorbind și întinzând rufe la uscat. Viață obișnuită. Au venit niște câini să-mi dea rotocoale, mârâind amenințător, ceea ce mi s-a părut bizar. Nu am nici o problemă cu câinii și niciodată nu m-a speriat vreunul în viața reală, oricât de mare și de agresiv ar fi fost. Însă ăștia erau diferiți. Se uitau la mine cu ochi roșii, sfidători. Aveam un pistol. Mereu sunt înarmat în vise. Mi se pare normal, doar sunt ale mele și sunt șeful în ele. Și am tras numai pe lângă. Ei se apropiau. Și pielea cădea de pe ei, și sub ea colcăiau lucruri. Picioarele se mișcau într-un mod bizar, de parcă erau rupte. Nu erau câini. Și toată lumea a închis geamurile, de parcă nu îi interesa ce urma să se întâmple.

Am făcut câțiva pași înapoi, fără să-mi dau seama clar înspre ce, și am căzut în ceva. Atunci s-a terminat, ce cred eu, că a fost partea visată. Ultimul lucru pe care îl țin minte din vis a fost privirea de frică din ochii sângerii ai acelor creaturi. De parcă până și ele s-ar fi temut să mă urmeze unde mă duceam. Și atunci, când cădeam am auzit un răcnet. Ceva atât de puternic încât am crezut că îmi crapă timpanele. Cădeam în timp ce mă trezeam, și răcnetul ăla s-a trezit o dată cu mine. Jur că s-a terminat după ce am deschis ochii. Mi-am pus mâinile la urechi dar simțeam că parcă nu pe acolo intrase, ci parcă pornise direct din creierul meu. Nu era un sunet în sensul propriu al cuvântului. Ceva ce să fi pornit dintr-o gură și să fi călătorit prin aer. Era ca atunci când pui mâna pe ceva fierbinte fără să îți dai seama și îți lași un strat de piele pe acel obiect înainte de a realiza ce s-a întâmplat. Exact așa mă simțeam. De parcă m-am împiedicat prin întuneric și am nimerit cu creierul într-un gând mult prea fierbinte pentru el. Într-o voce din afara timpului, care era acolo mult peste puterea mea de înțelegere și care mi-a lăsat o rană în locul cu care eram incapabil să o apuc. M-am concentrat puțin și, parcă repetând sunetul în cap mi s-a părut că “spunea” ceva. Nu știu dacă a fost doar imaginația mea activă de după, în starea aia când somnul se agață de tine și tu vrei să plece, dar pot să jur că spunea ceva de o poartă și de dușmani de dinafară, de dincolo.

Nu știu dacă am deschis ceva, dacă am căzut prin ceva deschis sau dacă doar am înnebunit în acea zi, dar de atunci am început să le văd. Prima dată am vomitat tot ce am putut vomita. Insecte imense, ca niște ploșnițe, cu picioare scurte și groase, cu căpățâni mici, pline de ochi, care se rotesc în toate direcțiile. Pe oameni. Câte una pe fiecare, încolăcindu-i cu tentacule lungi, cu țepi goi pe dinăuntru, ca niște ace. Ca o sârmă ghimpată vie, prin care ploșnițele ălea se hrănesc cu ceva din noi. Și zvâcnesc, și cârâie mulțumite. Și nu, nu vorbesc de un vis. Le văd treaz, cum văd orice obiect din realitatea asta care ne înconjoară. Cea de pe mine are un tentacul ce se înfășoară pe toată mâna mea stângă, terminându-se aproape de încheietură cu un ciot subțire și cărnos, pe care-l mișcă uneori cum își mișcă șarpele cu clopoței coada. Și faptul că le văd și sunt convins că există nu e partea cea mai sinistră, ci faptul că nu pot să le ating. Sunt aici și nu sunt. Mâna mea trece prin ele ca prin aer. La fel și orice obiect pe care l-am încercat. De parcă materia din care sunt făcute interacționează cu universul cunoscut numai când și cum vrea ea. Spre exemplu, văd cum, dacă îmi mișc degetul prin jurul capului ploșniței, îmi urmărește degetul cu privirea, dar nu pare să o intereseze în mod special. Dacă mă apropii brusc cu ceva de ea, nu se sinchisește. Știe că e la fel de intangibilă ca și vidul pentru mine.

Probabil de miri de ce sunt atăt de împăcat cu faptul știu că am un parazit mare cât o piscă care mănâncă din mine în fiecare secundă a existenței mele. Am ajuns la această stare de calm după multe luni. La început am țipat am alergat, m-am tăvălit. Am încercat tot ce mi-a trecut prin cap. Am turnat și acid dar acesta a trecut prin dihanie ca prin aer, arzându-mi pielea. Singurul lucru pe care l-am rezolvat cu asta a fost o cicatrice, după două săptămâni de dureri insuportabile și faptul că s-a mutat puțin mai încolo, parcă preferând pielea mai sănătoasă. Ba mai mult, a și crescut puțin, ca și cum chinul meu ar fi hrănit-o. Și chestia de pe mine e destul de mică. Am văzut și mai mari în lunile în care le-am observat. Cele mai mari sunt pe oamenii bătrâni și bolnavi. Sunt sigur că este o legătură. Nu știu dacă “ele” ne îmbolnăvesc cu cât se hrănesc mai mult, sau invers, se hrănesc din boală, dar există o legătură directă între cele două. Am văzut la spital una pe un moș cât un bivol. Abia se mai vedea omul de sub masa de tentacule și rezervorul ăla de zeamă. Abdomenul chestiei era ca un butoi de sticlă, cu pielița atât de întinsă încât era transparentă, nu groasă și zbârcită, ca la ăstea mai mici. Cred că au fost aici tot timpul și faptul că eu le văd nu schimbă nimic.

Sunt și unele care nu stau pe un “siloz”. Mai mici, mai agile, mișună speriate pe jos, se ascund la umbră. Sunt rare și, de obicei sar pe câte un om, bătându-se cu furie cu parazitul deja aflat acolo. Uneori îl dau jos, mai ales dacă e mare și leneș, dar, de cele mai multe ori, sunt aruncate înapoi pe pământ de către proprietarii de drept, moment în care dispar înapoi într-un ascunziș. Oricum, nu am văzut niciodată două să se suporte pe același om. La început nu am înțeles disperarea cu care se atacă, cu care se înjunghie cu acele lor subțiri și lungi, chirăie și sângerează verde, lăsându-se bătute când abia se mai pot mișca. Apoi am văzut lucrurile din cer, ce de obicei se mișcă mai repede decât aș putea eu să le văd, cum se izbesc de câte o ploșniță căzută pe jos, de obicei după o bătaie, halind-o dintr-o înghițitură. Doar atunci poți să-i vezi. Viermi mari, lungi cât un tir, se aruncă peste ele cu gurile lor rotunde pentru o secundă, apoi dispar înapoi în cer, lăsând doar o pată verde unde cu câteva secunde înainte se tăvălea o ploșniță. Niciodată nu le atacă pe cele atașate. Nu știu de ce.

E un întreg lanț trofic pe care nu-l vedem și în care noi suntem veriga cea mai de jos. Și nici ploșnițele nu par a fi prea sus, deși sunt pe fiecare om. Bine, nu chiar pe fiecare om, pentru că nu cred că suntem toți oameni. Niște lucruri cafenii, ca gândacii de bucătărie, merg în hainele noastre ca și cum ar fi oameni. Sunt mai “aici” decât “acolo”, pentru că, din câte cred eu, alții îi văd drept oameni. Cred că pot fi chiar atinși, pentru că am văzut unul ocolind un om, pe când ploșnițele se rostogolesc prin noi fără să se sinchisească. Nu m-am apropiat prea tare de niciunul, oricum. Instinctul îmi spune că sunt ceva mult mai rău decât ploșnițele. La început m-am uitat lung la unul și s-a întors spre mine, cu fața întunecoasă și lucioasă, parcă făcută din unghii vinete, cu guri în loc de ochi. Se uita de parcă știa că-l văd. Am fugit. De atunci, când văd unul mă uit în altă direcție. Nici ploșnițele nu-i suportă. Când un om trece prea aproape de un negricios, ploșnița cârâie și se dă jos, agățându-se cu vârful unui tentacul de extremitatea omului, ca o lesă și mergând pe lângă el, de partea opusă negriciosului. Nu știu ce vor, dar de vreo două luni am văzut din ce în ce mai mulți în jurul meu. Acum două săptămâni unul s-a oprit în fața casei mele cinci minute, și s-a uitat lung spre mine. Apoi a plecat.

Nici noi nu arătăm chiar așa cum credem noi că arătăm. Mi-am scos toate oglinzile din casă. Nu suportam să văd. Nu prea mai ies afară. Nici de visat nu mai visez. Absolut nimic. De când inchid ochii până îi deschid e un întuneric total.

posted by Radu at 5:24 pm

[Paul Atreides]

Observator sexual trendinez 2010


Bine v-am găsit dragi cititori la o nouă ediție a bianalului preferat al oamenilor care fut sportiv din România și, ce să mă cac pe mine, Univers. Vom trata iarăși pe scurt cele mai noi tendințe ale pulei în pizdă pe sezonul primăvară vară 2011, ca să fim trendsetteri și pă val, cum ne-am obișnuit.

Editorial
Curul e noua pizdă
Țineți minte cum în ’85 erai miezul cotorului dacă aveai un pachet de Kent și în ’95 deja tot plugaru își permitea? La fel e și cu pizda. În ‘ 95, să o fuți pe una era relativ greu. Trebuia să o iei, s-o ții de mână, să o plimbi, să o convingi că nu vrei să o fuți ca abia apoi să o fuți. Pe când acum stai liniștit și bei o bere și te gândești la următorul expansion de la World of Warcraft și vine una la tine să îți propună să îți sugă pula dacă o fuți în pizdă. Nu mai ai nevoie de absolut nici un skill. Doar timp liber și chef. E ca mersul în parc. Nu poți să te lauzi că ai mers în parc cum nu poți să te lauzi că ai futut.

Așa că, pentru noi, centaurii mistici care vrem să o ardem competitiv și nu ne gâdilă proba de 10 metri mers, curul devine noua pizdă. E mai greu să convingi proasta să se fută în cur. E neconfortabil, e dizgrațios, e incomod. Necesită exact aceeași putere de convingere ca pe vremuri.

Ceea ce e bizar pentru că, dacă țineți minte, pe vremurile ălea vechi, să fuți în cur era lejer. Toate se futeau în cur ca să rămână virgine, că le controla. O întreagă generație postdecembristă a văzut cur înaintea pizdei, pe vremea cînd pizda era noul cur.

Așa că, până se întoarce moda și pizda va fi iarăși noul cur, curul este noua pizdă. E de prost gust să te lauzi că ai futut pizdă. Poate toată lumea. Pe sezonul 2011 se va număra doar fututul în cur la oameni care se respectă. Că doar suntem oameni, nu dansator.

Ţineţi minte argumentul perfect: Dacă dumnezeu nu voia să futem cur, nu-l punea atât de aproape de pizdă.

Muia rămâne în continuare sfântă.

Secțiunea pentru femei
Atunci a zis: Să fie păr la mufarină. Și păr se făcu.

Pe principiul celor spuse mai sus. Pe vremuri toate duduile aveau păr la mufarină. Era o distincție rară să dai de una care să-și radă viezurele și să fie fin. Acum toate au traista tunsă. Recunosc cu mâna pe inimă ca am dat de păr la mops de trei ori în viața mea. Statistic vorbind, procentul este de 0,348%. Sub marja de eroare a sondajului! Ce înseamnă asta pentru voi, domnișoarele care vor să-și rafineze scoica, e că puțin păr dă un aer aristocrat. Bine tuns, frezat, parfumat, dichisit, e de bine. Carpeta se întoarce. Vrei să fii o doamnă, nu o pizdă? Tunde, dar tunde cu parcimonie! Lasă o dungă de puieți pe malul râpei și domnii selecți, cu bun gust vor aprecia.

Rubrica de analiză și sinteză
25 de ani și ce înseamnă asta pentru tine ca bărbat


Ești femeie și ai 25 de ani? Nasol. Ești bărbat? Foarte bine. Ce înseamnă asta pentru tine este că ai ajuns la vârsta la care 98,5% dintre femeile frumoase sunt mai mici decât tine. Deci poți liniștit să o arzi cu ele cu un aer de superioritate intelectuală dată de vasta experiență de viață pe care o ai în fața lor. Hai să nu ne căcăm pe noi, 60% dintre ele sunt între 13 și 17 ani. Deja descopereai laba când pizda mamei lor nu-și revenise la forma inițială, după fătare. Ce încerc să zic, dragi colegi, este că trebuie să aveți încredere în sine! Ține vrăjeala la ăstea mici. Nici nu trebuie să fii frumos sau deștept. Dacă ai o vârstă care începe cu cifra 2, ești deja fabulos. Dacă ai avut un loc de muncă, chiar și de electrician, deja ești cu bani! Ele beau din ce le dă mă-sa! Habar n-au ce-i aia să ai 500 de mii în buzunar!

Iar ălea de 25+ ani o să zică că găina bătrână, că rafinamentul vârstei, că femei adevărate. Dar nu le ascultă nimeni, că-s prea bătrâne. Să le fută ăia de 45 de ani. Noi o să vorbim despre ele când ajungem acolo.

posted by Radu at 11:12 pm

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale (cu una mai mult decât în Libertatea)


Da dom’le, ca să vândă vrăjeli la prostovani, Liberatea scoate nişte broşuri cu poziţii sexuale. Am scris io acu ceva timp că trebuie să fii cretin să nu îţi vină intuitiv în sfeclă cum să faci secs. Ei bine, aparent n-am dreptate. Oamenii vor să citească despre cum e poziţia misionarului denumită în 8 feluri, în funcţie de cum ţine ea degetu’ mic de la picior, de parcă are asta vreun efect asupra sinergiei pulă-n pizdă. Ei bine, pe lângă faptul că poziţiile descrise de mine, spre diferenţă de ale lor sunt 100% ORIGINALE, mai sunt şi cu una mai multe, şi obscen de mai utile. Hai să începem.

1.Roaba galopantă: În timp ce i-o tragi capră (ştii cum e capră, sper, doar nu eşti idiot, nu?), o apuci de coapse sănătos. Exact în acelaşi timp i-o înfigi în cur până la rădăcină şi îi ridici picioarele în aer. Confuzată şi luată prin surprindere, va începe să pedaleze din mâini, ca să îşi scoată mătărânga din bostan, răcnind cât o ţin plămânii. Tu o ţii în continuare sănătos de craci, să nu îi pună în pământ şi o menţii adânc înfiptă, alergând după ea. E lejer, nu scapă că tu dai din picioare şi ea din mâini.
De ce e excitantă: Habar n-am. Da’ e hazlie
Unde se poate practica: Şi în casă, da’ cel mai bine pe un loc întins, să aibă unde să pedaleze. Pajişte, sală de sport, ce vrea muşchii tăi
Câte calorii se ard: Oho. Căcălau. Mai ales ea. Se ard 100 numa de la cât o să i se bulbuce ochii.

2. Lumea-n flăcări: Asta e una din preferatele mele. Când aproape să termini, iei o lumânare de lângă pat (doar te arzi cu lumânări, nu ? Fii romantic, nu ţăran) şi îi dai foc la păr. No să vezi ce contracţii, ce zbătăciuni cât îşi dă cu palmele-n cap. Şi după ce termini, poţi să fii erou grandios, iei bidonul de bere de lângă pat (doar bei bere în timp ce te arzi nu?) şi o stingi, apoi tragi un gât straşnic şi îi zici: “Ce accident era să facem pisi!”
De ce e excitantă: Implică foc şi alcool. Ce dracu’ vrei mai mult?
Unde se practică: Preferabil la ea acasă.
Câte calorii se ard: Mai puţine decât fire capilare şi aşterunuturi.

3. Cu mâinile-n curate: Asta poate fi practicată de ambele sexe. Se bazează pe elementul surprizei. Îi dai partenerului/partenerei degetul arătător şi inelar la lins excitant, puţin aşa, să le plimbe prin gură, şi după ce le-a băloşit bine, ţii mâna în formă de pistol (cum te jucai somata când erai mic) şi îi înfigi ţeava “pistolului” în cur, făcând o faţă de Sergiu Nicolaescu, cât te pricepi de bine, şi zicând “Un fleac. Te-am ciuruit”. Nu le scoţi decât dacă auzi “Nu trage dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”
De ce e excitantă: Combină elementul surprizei cu referinţe culturale obscure!
Unde se practică: În anus
Câte calorii se ard: Depinde cât familiar e partenerul cu Comisarul Moldovan

4. Olandezul Zburător: Asta e simplă şi de efect. În timpul sexului, fix când i-e lumea mai dragă partenerului, urli “Acum vine OLANDEZUL ZBURĂTOOOR!”. Şi nu faci nimic. Continui ce făceai inainte. Şi observi privirea de nedumerire a partenerului. Întâi e puţin terifiat/a “ce dracu’ vrea să facă nebunu/a asta?”. Se va opri puţin din ritm, foarte circumspect şi, după 5 minute de dubii, va trece la următoarea întrebare : “ Ce dracu’ a vrut să zică nebunu/a asta?”. Efectul e garantat şi partenerul va fi suspicios şi paranoic pe tot parcursul actului sexual. E bun de aplicat la bărbaţii care termină rapid. Nu prea o să se mai concentreze să termine rapid când o să îşi ocupe tot creierul să îşi dea seama dacă nu cumva Olandezul Zburător este o anagramă pentru Comisarul Moldovan.
De ce e excitantă: Trucuri psihologice! Mie mi se face ştoaca cât piciorul unui copil de 4 ani de la ele!
Unde se practică: Nu în Olanda
Câte calorii se ard: Calorii nu. Neuroni da.

No, vă ajung 4. Mai am 66. I’ll be back.

posted by Radu at 6:18 am

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: Episodul 2


Să continuăm galopul razant prin sfera pozițiilor supreme izvorâte din creierul meu dubios. Mai e până la 70, dar nu-i nimic. Am imaginație, și sunt sexpert. Deci încet și sigur ne îndreptăm spre o nouă Kama Sutra.

5. Călăritul din Mordor: Fingărezi femeiea sănătos, da cu patos așa, să sară zeamă, și te oprești brusc, cu o față mirată, zicând: “Băă, să moară Sauron! Mi-a rămas verigheta înăuntru. Mă omoară nevastă-mea! My precioussss” . No aici dânsa nici n-o să știe de ce să bulbuce ochii: Că ești însurat? Că faci voce de Gollum foarte bine? Că o bucată de metale i-a rămas ipotetic înțepenită în uter? Habar n-o să știe.
De ce e excitant: Simți un vagin șocat cum se strânge în jurul degetelor tale ca o capcană de șobolani
Unde se practică: Middle finger earth
Câte calorii se ard: Doar the one calorie

6: Minigolful semizeilor: Nu e poziție. Mai mult este etapa sexuală supremă. E faza la care ajungi când ești complet plictisit de sexul comun și vrei să faci ceva aproape imposibil. Mai exact, să-ți introduci un testicul în posteriorul cuiva. Cum vrei tu, cu ce lubrifiere te duce capul, nu contează. E aproape imposibil. E atât de aproape imposibil încât trebuie să fii un Dalai Lama al sexului să reuștești să-ți îndeși un coi în curul cuiva. O să întrebați: De ce ar vrea cineva să facă asta? De ce ar vrea cineva să urce pe Everest? EXACT.
De ce e excitant: Că e năucitor de greu. Fructul interzis.
Unde se practică: Lângă o trusă de prim ajutor
Câte calorii se ard: La băgat sau la scos?

7: Wrath of the Bitch King: Ai nevoie de :o cutie de margarină, o periuță de dinți cu vibrație, un nunceag (sau cum s-o scrie pe română) și ultimu’ Expanșăn de la WoW. No, le arunci pe toate în afară de joc muierii dezbrăcate și zici “Descurcă-te făh, că io tre să ajung la nivelu’ 80″. Nah. Gumesc. E poziție ipotetică. Jucătorii de Warcraft nu au prietene.
De ce e excitant: OMG poți să ai personaj Death Knight
Unde se practica: Northrend
Câte calorii se ard: Multe, ca la orice dă dependență

8: Străjerul cu trei picioare: Vi s-a întâmplat vreo dată să ajungeți prima dată la o tipă acasă și ea să nu vrea să secs? Doar să adormi în brațe cu ea, lingurind că nu vă cunoașteți destul de bine? Ei bine, da, toți am trecut prin asta. Un tip fraier se va gândi: “nu-i nimic. data viitoare. acum mă mulțumesc cu o erecție molâie și cu atingerea accidentală a unui sân din laterală”. Nu. Nu se face așa. Un mascul serios așteaptă ca tipa să adoarmă și îi face o labă în ureche. Da. Ați auzit bine. Ea adoarme, tu te ridici în picioare lângă pat și îi slobozești o servită spre timpan. Să explice ea la orelist a doua zi cum i-a ajuns sămânța între ciocănel și nicovală.
De ce e excitant: Că e labă răzbunătoare
Unde se practică: În tăcutul întuneric
Câte calorii se ard: Ce zici ? N-aud!

posted by Radu at 7:12 pm

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: Episodul 3


Şi am ajuns şi la episodul al treilea din epopeea poziţiilor sexuale pentru oameni dezinhibaţi, cu spirit ludic şi, de obicei cu alcool la bord. De data asta e ediţie specială absurdă, de diversitate.

9. Submarinul galben: No aici iar o dăm în psihologie. El şi ea, baie romantică, la lumina lumânării, într-o cadă destul de mică să îşi vadă genitalele reciproc şi destul de mare să nu-şi stea cu curu pe varice unu’ la altu’.
Şi el zice: Uită-te puţin în pula mea!
la care ea: La ce să mă uit mă?
El: Uită-te bă în pula mea!
Ea: Da mă, da la ce să mă uit?
-Uită-te literalmente-n pula mea ad-literam!
-Păi ce să văd?
-Păi nu vezi că se mişcă uşor parcă propulsată de un curent nevăzut?
-…
-…
- Băăă…
- Cee?
-Băă.
-Ce fă?
- Băă, zi că nu te-ai pişat!
- Poate că m-am pişat, poate că nu m-am pişat!
- Băă io zic că te-ai pişat!
- Nu neg plauzibilitatea ipotezei că m-am pişat, dar aduc spre dezbatere ideea că io nu m-am pişat!
- Zi bă, te-ai pişat sau nu te-ai pişat?
- E posibil să mă fi pişat. Sunt capabil de un asemenea fapt, dar de ce m-aş fi pişat?
- Nu ştiu bă, da’ dacă nu te-ai pişat, de ce m-ai pus să mă uit la pula ta?
- Poate că vroiam doar să o admiri, ce, trebuie neaparat să mă fi pişat?
- Bă io ies din cadă!
- Poţi să ieşi, dar in situaţia în care nu m-aş fi pişat, ai ieşit degeaba!
- Bă, tu eşti idiot.
- Poate că-s idiot, poate că nu-s idiot!
- Nu, tu chiar eşti idiot!
- Nu neg plauzibilitatea ipotezei că-s idiot, dar aduc spre dezbatere ideea că io nu m-am pişat. Şi că nu-s idiot. Sau gen.

De ce e excitant: Beatles is muzică de futai
Unde se practică: Sub apă
Calorii: Ureea are calorii ?

10. William Tell: Această poziţie e o probă inefabilă de acurateţe peniană. Cum o babardeşti pe tipă în poziţia capră, cu mâinile pe bucile ei, dai de cur în spate până ce capu’ luptătorului vinetiu e la minim 20 de cm distanţă de intrare, şi încerci să o bagi la loc dintr-o singură mişcare fluidă, fără să dai pe lângă. Dacă reuşeşti, ai un punct. O scoţi şi repeţi. Pentru fiecare greşeală se scade jumătate de punct. Pentru fiecare bere sau echivalentul unei beri in alcool pe care îl ai la bord, valoarea unei lovituri în plin creşte cu un punct. Dacă lumina e aprinsă, se înjumătăţeşte valoarea fiecărei lovituri. Joci până te plictiseşti sau până nimereşti anus, moment în care e game over.

De ce e excitant: E sport. Sportu’ excită masculii. De aia cel mai bine fuţi în pauză.
Unde se practică: Cel mai bine lângă un arbitru oficial.
Câte calorii se ard: Multe bă, e sport, am mai zis.

11. BDSM cu explozie întârziată: O legi fedeleş uşoor, da uşoor, cu dinţii. Te uiţi în ochii ei când o faci. Mai mârâi incet. Mai dai o limbă pe piele. Şi la sfârşit o întrebi languros. “Eşti udă?”. Şi ea zice “Daaa”. Şi tu zici “Naşpa”. Şi te îmbraci şi te cari la o bere cu amicii. La întoarcere o întrebi iar: “No, acuma mai eşti udă?”. Merge şi pe bărbaţi, adaptaţi voi textul. Dar atenţie să nu fie rudă cu Houdini că vă aşteaptă acasă cu măciuca. Strângeţi bine funiile, să fie extremităţile mov la sfârşit.

De ce e excitant: Te lauzi că te aşteaptă femeia dezbrăcată, în pat, la prieteni în timp ce bei o bere.
Unde se practică: Oriunde dar dacă se aude prin pereţi, băgaţi-i un ciorap în gură. Oricum n-o să răcnească. Nu vrea nimeni să fie găsit aşa de vecini.
Câte calorii se ard: Pai la tine se pun de la bere, la dânsa se ard de la zbătut.

12. Gambitul Moise. No, aici vorbim de ceva în aşa hal de sinistru încât trebuie să o dau pe teatru mistico-metaforic ca să înţelegeţi ideea. Dacă tot am buşit-o absurd în acest post, să o stâlcesc până la capăt:

Şi Moise se opri brusc, cu groază pe faţă, cu toţi evreii sculaţi şi gata de alergare în spatele lui. Urlă un scurt “Hoo, băă!” şi se uită spre cer:
- Dumnezeu! Ce pula mea e asta!
O voce puternică ca un tunet bubui dintre nori:
- E Marea Roşie!
- Aoleo… da’ când am plecat din Egipt de ce nu mi-ai zis că e Marea Roşie? Mai aşteptam şi eu câteva zile!
- Da’ contează dacă e sau nu e Marea Roşie? Desparte-o şi tu, şi treci cu evreii!
- Păi cam contează… E scârbos să desparţi Marea Roşie!
- Ce fel de profet eşti tu bă? Nu vrei să îţi duci evreii spre Tărâmul Făgăduinţei?
- Oho, normal că vreau, dacă tot i-am sculat din Egipt… da’… pula mea… nu vreau prin Marea Roşie!
- Bă, eşti profet sau pămpălau? Foştii mei profeţi au trecut lejer prin Marea Roşie, nu au zis nimic.
- Hai lasă-mă cu ceilalţi profeţi ăştia, că am mai auzit vrăjeala asta şi de la Thor şi de la Zeus. Voi toţi zeităţile ăstea vreţi să ne prostiţi cu trecutul Mării Roşii. Ete că ăia doi îs acuma trecuţi la religii apuse, că erau cam insistenţi, dacă înţelegi aluzia mea fină.
- Asta e, dacă nu vrei, nu vrei. Rămâi cu evreii sculaţi, fraiere. Du-te cu ei aşa nervoşi înapoi în Egipt, să se facă albastrui de nervi!
- Auzi.. da’ nu găsim o soluţie de mijloc? Dacă îi duc pe la gura de vărsare acolo, să meargă tiptil pe buza malului ?
-Hai sictir, că nu eşti profetul meu de aşa de mult timp încât să-ţi permiţi să-ţi bagi evreii prin gura de vărsare.
- Mrhh.. Atunci dacă o iau pe poteca aia nămoloasă de pe lângă Marea Roşie?
- Bă, da şmecher mai eşti! De Marea Roşie ţi-e frică, da să te nămoleşti nu?
- Păi merg pe vârfuri aşa…
- Hai flit! La mine nu merge nimeni pe poteca nămoloasă! Hai! Fii profet, ce morţii mă-sii şi desparte marea roşie!
- Fă, tu te-ai dilit la sfeclă? N-auzi că nu te fut cât eşti pe stop, ce pula mea! Bag pula, mă duc să beau o bere.

Ok, am cam ieşit din personaje puţin la sfârşit.

De ce e excitant: Nu e. E morbid. Nu vă lăsaţi păcăliţi!
Unde se practică: N-auzi bă că nu se practică?
Câte calorii se ard: Băi, calm, nu arzi nimic. Du-te şi fă un duş rece.

Au mai ramas 58.

posted by Radu at 10:59 pm

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: Episodul 4



Sexul fără inovaţii, spectacol, intrigă, suspans, acrobaţii, pitici şi o muzică bună de fundal e ca laba. Toată lumea ştie asta. Dar ce să te faci când n-ai imaginaţie? De multe ori vin oameni la mine şi îmi spun: “Centaurule, aş vrea să mă fut şi eu Epic, aşa ca tine, dar nu mă duce capu’ !” Nu-i nimic dragi tovarăşi, am eu imaginaţie şi pentru voi. Vouă vă trebuie doar voinţă şi perseverenţă. Aşa că ajungem şi la episodul 4 al fabulosului meu ghid sexual. Iarăşi e o ediţie specială. De fapt, una super specială, cu temă dublă.

Ca să fii fabulos şi să obţii plăceri nestăvilite™ nu trebuie să ai doar tupeu şi o minte bolnavă. Uneori trebuie să ai şi veleităţi de ninja, de magician, de umbra şarpelui în noapte. Următoarele două poziţii sunt recomandate numai celor ageri şi subtili. Nu încercaţi aşa ceva decât dacă aveţi minim 14 la Dexteritate.




13. Houdini: Toată lumea ştie că sexul cu prezervativ e la fel de plăcut ca mâncatul cu ciorap pe limbă. Şi cum să faci să o convingi fără? Că daca ea vrea fără, e un motiv EXTREM de bun să nu încerci fără, că sigur nu eşti primul om din univers căruia ea i-a făcut propunerea asta, şi nu ştii dacă restul şi-au făcut injecţiile. Deci primul pas, găseşti una care nu vrea nici în ruptul capului fără. Pasul doi, foloseşti un nume fals. Eu de obicei folosesc Mihai sau Cornel. Preferinţă personală. Pasul trei, ajungi la ea acasă sau pe un teren neutru. Sărim direct la pasul 7, că dacă eşti aşa de prost încât să nu ştii cum să o vrăjeşti până la punctul de inserţie nu meriţi să citeşti ghidul ăsta. Buun. Şi ajungem la momentul culminant. Scoţi prezervativul din ambalaj şi îl pui. Ei, exact când să o înfigi, faci un gest teatral cu mâna stângă prin aer ca să îi atragi atenţia, util să o şi ciupeşti de un sfârc sau ceva ÎN TIMP CE cu mâna dreaptă scoţi repede prezervativul şi îl ascunzi în singurul loc unde poţi să-l ascunzi: la tine între buci. Bun. Faci treaba murdară şi la sfârşit, din nou îi distragi atenţia. De data asta mai puternic că durează să ţi-l pui la loc, deşi ar trebui să alunece uşor, dacă înţelegeţi aluzia mea fină. Cel mai lejer mod de a-i distrage atenţia puternic e să te aşezi cu cotul pe părul ei, şi cât zice au şi tu îţi ceri scuze, deja ăla micu’ e din nou căciulat. Nu va suspecta nimic. Şi dacă e să rămână cu burta la gură, o să-mi mulţumiţi pentru sfatul cu numele fals. Juma’ din banii de un chiuretaj îs destui să te faci pulă prin baruri o săptămână.

De ce e excitant: E magie! E iluzie! E de 10 ori mai plăcut fără! Te lauzi la prieteni: “Bă ce Houdini i-am tras lu una aseară!”

Unde se practică: Nu la tine acasă! Nu trebuie să ştie unde stai. Dacă n-ai unde în altă parte, dă-i minim două beri şi când o conduci la taxi, du-o PE ALT DRUM decât ai adus-o, şi de ambele dăţi învârte-o alambicat minim 3 minute prin zonele de pe lângă bloc. În rest lasă proasta orientare în spaţiu tipic feminină să îşi facă treaba.
Câte calorii se ard: Un zâmbet satisfăcut arde două calorii. Dar îs cele mai bine folosite calorii din viaţa ta.




14. Rocada: Bărbaţii vor să o bage în cur. Femeile… nu prea. Tocmai de-aia bărbaţii vor să o bage în cur. Păi şi cum faci dacă ea nu vrea? Ehe, dragii moşului, mai uşor decât aţi crede. Complet absurd, dar majoritatea femeilor nu au nimic împotriva unui deget plasat în rect. De organ fug ca de satană, dar un deget e ok. De ce? Habar n-am. Logica feminină mă depăşeşte. Deeci, cum facem ? Păi se presupune că deja eşti cu vasile în ţintă şi cu un deget mare în rozetă. No, acuma strigi ceva complet neutru dar care să distragă atenţia şi în acelaşi timp să nu trezească suspiciunea, gen “Sfinte căcat! Ăla nu-i spiderman?”, moment de confuzie în care le scoţi pe amândouă şi le inversezi gaura. Până se prinde dumneaei unde e unghia deja jocul de alba-neagra e câştigat de tine. E foarte util să ai un deget foarte gros sau o plă foarte subţire, să nu se prindă.

De ce e excitant: Păi protejezi regele şi scoţi si turnul pe un câmp de mijloc, să bată la regele adversar într-o mişcare simplă. Poate întoarce toată tabla în favoarea ta dacă e făcută când trebuie

Unde se practică: Oriunde. Oponent să ai. Vezi totuşi să nu începi cu albele şi să termini cu piesele maro. Poţi să faci şi o remiză şi să termini în poziţie de pat, nu-i bai.

Câte calorii se ard: Cui îi pasă ?




Şi uite cum m-am întins cu două poziţii prea mult şi trebuie să închei aici. Partea a doua a părţii a patra, care va fi de fapt partea a cincea, şi se va ocupa cu mult dezbătuta problemă “Metode ştiinţifico-fantastice de a te fute singur în cur care vor deveni cotidiene în viitorul apropiat” o să apară zilele ăstea. Parol.

posted by Radu at 9:17 am

[Paul Atreides]

Metode contraceptive alternative (addenda la poziții sexuale)
Mă gândeam io aşa, ca guru al semizeilor ce sunt, că na, am învăţat oamenii relativ cum să se fută hazliu. Hai să îi învăţ şi să fie precauţi. Nu de alta, dar să nu facă bastarzi retardaţi. Da. Există prezervative, dar sunt de căcat. Nu simţi nimic, am mai zis. Aşa că m-am gândit io la nişte metode alternative de a nu trânti boraci, fără să îţi strici plăcerea.

1. Scafandrul. ştiţi cum scafandrul e înăuntru dar are ţeava aia care îi dă aer de la suprafaţă ? De acolo e conceptul. Iei un pai de-ăla de suc şi îţi bagi partea mai scurtă pe gaura pulii, iar cea mai lungă o laşi lejer pe sub pulă, printre coaie, şi o prinzi cu scoci la bază. Aşa tot ce iese, iese subtil pe ţeava de eşapament, printre buci. Natură 0, tu 1.

2. Superglue. Cum v-aţi fi aşteptat, metoda superglue implică superglue. Deci la metoda superglue se ia o picătură de superglue şi e lipeşte ţava pulii cu superglue. No, când e să iasă jetul, nu mai iese că dă de superglue. Deci totul e ok. E probabil ca de la presiune, uretra să se dilate la bază într-un fel de al treilea coi moale, pe sub piele, care se umple cu sloboz sau cu urină, depinde de ocazie. Dar nu iese! A, da! După sex turnaţi acetonă pe gaură. Dizolvă superglue-ul. Daca nu, aţi belit pula. Literalmente.

3. Pumnul Dacic. Ăsta l-am învăţat de pe nişte rune dacice pe care le-am găsit io în fundu’ grădinii la ţară. E foarte dacic la mine în fundu’ grădinii. Este o metodă simplă şi funcţionează perfect. După ce termini, îi aplici un pumn subit şi puternic în ovare. Ovarele ameţesc urât şi nu mai procedează scârmâzul cum trebuie. Strategia e să nu îi explici domnişoarei că aplici Pumnul Dacic. Dacă ştie, inconştient ovarele se pun în gardă şi dai degeaba. Jeap, scurt, din umăr, la fasole, curat, subtil şi sănătos. Dacii ştiau multe. Dacă se aruncau în suliţe şi funcţiona, asta de ce n-ar funcţiona? Tradiţia e cea mai importantă!

4. Muia. Muia e o metodă contraceptivă veche şi sigură. De ce să fuţi, când poţi să dai o muie, care fie între noi e mai bună decât fututul că pizda nu poate să facă chestii mişto cu limba? Desigur, muia nu e 100% sigură. Există cazuri documentate de copii născuţi prin muie, chiar şi persoane publice. Tudor Chirilă, Mircea Badea şi Tatulici spre exemplu au fost concepuţi pe cale orală şi născuţi pe cur, lucru arhicunoscut de publicul larg. Dar, vedeţi voi, nu îi incomodează cu nimic. Aşa că haideţi să nu-i discriminăm.

posted by Radu

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: episodul 5


Probabil vă întrebaţi de ce acest serial de educare a publicului de toate vărstele apare aşa de rar. E simplu. Nu vreau să vă supraeduc. Informaţiile sexuale prezentate în aceste mici ghiduri sunt atât de puternice încât dacă vă dau prea multe deodată puteţi face supradoză. Să daţi ochii peste cap şi să vă găsească vecinii a doua zi morţi, cu spumă la gură. Nu genul ăla de spumă bă perverşilor! Dar s-a întors timpul în care io, îmbrăcat doar într-un halat de baie şi un strat de păr care-mi acoperă strategic mijlocul pieptului mai mult pe stânga, sfărcurile, burta, mijeşte pe spate şi îmi face picioarele de satir, molfăi tacticos o scobitoare şi încep să vă învăţ din vasta mea experienţă sexuală. Cutremurător de vastă. Atotcuprinzător de vastă. Zdrobitor, excesiv, alarmant şi răvăşitor de vastă. Să-mi iau o scobitoare.

Bun. Am revenit. Îmi dau seama că pauzele ăstea dramatice nu funcţionează în scris ca în filme aşa că opriţi-vă din citit cam cât m-aş duce io până în bucătărie, aş scoare o scobitoare, aş propti-o în canin, m-aş uitat pe geam că pula mea a dat soarele gamiash pula şi m-aş întoarce la comp.

15. Jacuzzi pentru pauperi: Aţi văzut în filme toţi figuranţii cu bani şi trabuce cum şi-o trag în jacuzzi. Aţi vrea şi voi să simţiţi senzaţia de bule pe buci în timp ce încercaţi să daţi din cur subacvatic dar aveţi doar o cadă mică şi coclită, cu pete de cine-dracu-ştie-ce-maro întărit şi garniturile de la duş opărite şi casante. N-aveţi bani nici de apă minerală aşa multă încât să umpleţi cada cu ea şi nici nu sunteţi oameni-lavă de pe planeta Venus să faceţi baie în apă care fierbe. Există o soluţie!

Ştiinţific aveţi nevoie de zaharuri care nu pot fi digerate bine de corpul uman: rafinoză, stachioză şi verbascoză. Dar, cum nu scăpăraţi de inteligenţă şi simt că v-am pierdut deja cu ştiinţa, vă spun direct cum trebuie să faceţi: Se ia un mixer şi se bagă aşa: fasole fiartă, porumb fiert, ardei iuţi, conopidă, rădăcină de varză, ouă, lapte de legat şi stafide pentru rafinament. Se ia partenerul de futaiuri şi se mănâncă odiosul conţinut cu multă pâine şi bere. Se aşteaptă 2-3 ore, să înceapă să le mişte organismul, se bagă vată îmbibată cu carmol în nările tuturor participanţilor, ca să nu vă pedepsiţi simţul olfactiv şi ţup în cadă. O să vă băşiţi amândoi în aşa hal încât veţi transforma cada de câcat în cel mai performant jacuzzi din existenţă. Şi acum vă futeţi ca aristocraţii. Geamul deschis dacă aveţi boiler să nu explodaţi.

De ce e excitant: Te fuţi ca Rockefellării. Te simţi rafinat şi cu sânge albastru pentru scurt timp.
Unde se practică: Într-o baie cu aerisire
Câte calorii se ard: Nu serios, Să nu fie flăcări prin jur că aţi belit pula. Şi restul corpului de la arsuri.

16: Jack şi vrejul de fasole: O ai mică? O ai subţire? Termini repede? Zice femeia că o zgârii cu puţulica aia de lego de pe tine? Există o soluţie. Implică, ca şi chestia de mai sus, tot fasole. Mai exact bagi fasole în prezervativ. Fasole Boabe. Tari. Pula va părea mai mare şi mai noduroasă. Punct pentru ea. Contactul tău şi plăcerea vor fi mult mai scăzute, deci vei termina mai greu. Iarăşi punct pentru ea. Îi satisfaci şi fantezia cu un puşcăriaş cu bile pe pulă fără să ai bile pe pulă. Te va iubi de zece ori mai mult. A, de ce fasole? E rotundă, nu sparge prezervativul. Ştiu, mazărea e mai rotundă. E prea rotundă. Se mişcă din loc. Strică tot.

De ce e excitant: Îţi mulţumeşti femeia cum nu a mai făcut nimeni.
Unde se practică: Fasole să fie!
Câte calorii se ard: La fel ca de obicei. Ceva mai multe să-ţi cureţi organul de fasole bătută după.

17. Moebius : El stă în poziţie lotus, ea peste el cu faţa la el şi picioarele în jurul lui. El ridică piciorul stâng printre picioarele ei, pe şira spinării şi începe să o gâdile pe ceafă cu degetul mic de la mai sus amintitul picior, în timp ce îşi strecoară mâna dreaptă printre spinarea ei şi piciorul lui stâng mângâind-o pe şoldul ei drept. Ea între timp se apleacă şi îi linge lobul urechii stângi cu vârful limbii în timp ce-l sărută în colţul gurii. El bagă mâna stângă pe sub mâna dreaptă şi piciorul stâng formând un * din membre pe spatele ei şi strângând-o de buca stângă. Ea îşi ridică picioarele şi se agaţă de omoplaţii lui cu călcâiele, fără a se opri din lins lobul urechii stângi şi începe a se undui din torso până când sfârcurile ei încep să descrie o mişcare circulară în jurul sfârcurilor lui, cel stâng in sensul acelor de ceasornic şi cel drept invers acelor de ceasornic. Atunci el se ridică în piciorul drept, cu tot cu ea încârligată pe el şi începe să ţopăie prin cameră, încercând să se rotească în aer 360 de grade la fiecare ţopăială. Ea se lasă pe spate fără a se opri din ce făcea.

Şi atunci amândoi ar trebui să simtă o înţepătură mică în splină de la efort. De aici aveţi cam 5 minute să vă bucuraţi de sex până nu pocneşte pleura şi faceţi hernie. P.S. Dacă nu simţiţi înţepătura în splină sau o simţiţi oriunde altundeva decât în splină SUNAŢI IMEDIAT LA SALVARE. UNDEVA AŢI GREŞIT ŞI POATE FI FATAL.

De ce e excitant: Simţi toate ligamentele cum aproape îţi pocnesc. De plăcere. Cred.
Unde se practică: Într-o casă fără pioneze pe jos
Câte calorii se ard: Sfinte căcat! Toate!

18. Mona Lisa: Mulţi se întreabă cum a reuşit DaVinci să scoată acel zâmbet de la o femeie. E simplu. Poţi şi tu, trebuie doar să găseşti momentul potrivit. În timpul preludiului îi strecori brusc un deget în cur. No, aici e problema. Trebuie să fie momentul perfect. Dacă e prea devreme ea se va gândi “Ce dracu’ face nebunu’ ăsta de mi-a băgat un deget în cur !?” Şi va avea o grimasă, nu un zămbet de Mona Lisa. Dacă e prea târziu se va gândi “Exact ce îmi trebuia, fix un deget în cur m-ar fi excitat perfect acum!” Şi va rânji bucuroasă, nu va zâmbi ca Mona Lisa. Deci trebuie să găseşti exact momentul între, fix între. Când degetul în cur nici nu o bucură nici nu o supără, când habar n-are dacă-i place sau nu. Să aibă ceva între rictus-uimire-rânjet pe faţă. Abia atunci poţi să zici că ai renaşterea la degetul tău mic… sau mă rog, ce deget ai folosit…

De ce e excitant: Te simţi ca un geniu multilateral dezvoltat din secolul 16
Unde se practică: Musai într-un atelier de creaţie
Câte calorii se ard: Habar n-am ce să scriu aici.

Pâna data viitoare vă salut şi nu uitaţi: Practicaţi sexul protejat. Adică cu pistolul la îndemână.

posted by Radu at 7:18 am

[Paul Atreides]

70 de practici sexuale: episodul 6


Iar există în atmosferă acel aer de o mare amploare sexuală care mă îmbie spre un nou episod din temutele poziţii sexuale. Bine, m-am gîndit io aşa, cu toate cele 17 personalităţi paralele ale mele că un termen mai exact ar fi “practici sexuale” pentru că nu-s poziţii în cel mai pur sens al cuvîntului. Oricum, e o perioadă propice pentru un asemenea supliment. Afară plouă, vreme de futut. Uneori e cald, numa’ bine să te fuţi iar aproape zilnic se face noapte, noaptea fiind o perioadă ideală de intrat pe smârdan.

19. Ţurţurele: E cald afară. E foarte cald afară. E dureros de cald afară. Vrei să combini futatul cu o senzaţie de răcorire? Evident că da! Senzaţia aia de degerătură plăcută care apare numai în reclamele la Winterfresh trebuie să te gâdile şi pe genitale, nu ? Nimic mai simplu! Se ia un tub de pastă de dinţi penală şi odios de mentolată şi se aplică gros pe pulă. Recomand Super Cristal, că e mai autohton. După ce ai acoperit-o bine, o înfigi sănătos în parteneră. O să se simtă ca şi cum o fute Frosty, omul de zăpadă. Şi la 35+ de grade, pe bune că doar fantezii cu Frosty, omul de zăpadă are săraca la cum i se prelinge transpiraţia printre buci. Şi îi şi împrospătează mirosul. O variantă pe aceiaşi temă este şi „îngheţata cu cacao”, care nu merită explicaţii suplimentare.

De ce excitant: Fluorul nu albeşte şi întăreşte doar dinţii. Funcţionează şi pe gaura curului.
Unde se practică: Mai exact cînd, nu unde. E sezonier. Pe caniculă.
Câte calorii se ard: Partea cu clătitul cu apă de gură e mai complicată

20. Reţeta de familie: În primul rînd trebuie să ai grijă să ai coaiele extrem de păroase. Da’ super păroase. Zic stilul junglă. ZZ Top. Să te dai cu Foltene pe coaie câteva luni ar fi indicat. După ce ai rezolvat să fii pe coaie ca Doc Brown din “Înapoi în viitor”, o convingi pe don’şoară să stea deasupra, să se scurgă tot smecleul spre coaiele tale. Şi la sfârşit îi testezi perspicacitatea şi rezistenţa la glume proaste. O întrebi: “Ţi-e foame?”. Ea va răspunde: “Da, ce ai ?”. La care tu arăţi cu degetul spre capodoperă şi zici “Am ciulama cu păr dacă vrei!”. Sau ciolan în smântână, spaghetti fromaggio, supă cremă de cojones, momiţe în sos alb, sau orice altceva. La care ea se va uita spre coaiele tale şi se va îngreţoşa profund. No’ acuma, o să mă întrebaţi: “Centaurule, da’ de ce aş vreau eu să o îngreţoşez?”. Păi simplu. Cu toţii ştim că gagicile vor a doua tură. Nu zic că nouă nu ne place a doua tură, dar dacă am avea de ales între a doua tură şi două filme, trei jocuri pe calculator şi patru beri, varianta b ar suna mereu mult mai bine.

De ce e exictant: Nu e, e exact opusul! De-aia e util! E moartea pasiunii.
Unde se practică: Oriunde nu mai vrei să mai dai o tură.
Câte calorii se ard: Depinde dacă vomită sau nu.

21. Heimlichul inversat: Toţi ştim că manevra Heimlich se foloseşte pentru a scoate ceva adânc înţepenit pe gât. Dar ce facem când vrem fix opusul, adică să înţepenim ceva adânc pe gât, cum ar fi o pulă, spre exemplu? Nimic mai simplu! Facem exact ca la Heimlich, doar că invers. Fiind mai complicat puţin, partenera trebuie să stea întinsă pe jos. Probabil că şi este acolo, dacă e legată sau tranchilizată (hei, uneori o fac pe grelele de cucerit). No, acuma, fix ca la Heimlich, trebuie compresat abdomenul în zona buricului. E mai uşor pentru ce vom face în continuare, ca aceasta operaţiune să o desfăşurăm cu genunchiul. Şi acum vine partea mai complicată: fix când îi scoţi genunchiul din stomac, i-o îndeşi pe gât. Se va forma un gol de aer care-ţi va aspira mădularul până în traheea individei. Să nu-i zicem victimă că sună urât. Deep throat cum n-aţi văzut nici în cele mai serioase filme porno.

De ce e excitant: Perverteşti ceva ce a fost descoperit pentru a salva vieţi.
Unde se practică: Da
Câte calorii se ard: E destul de atletică mişcarea. Mai ales dacă între timp partenera se zbate să scape.

22. Ian Curtis-ul: Deci. Ai încercat absolut orice şi tot nu poţi să-ţi duci iubita în divizia bucuriei? Nu e nimic. Putem învăţa cum să faci asta de la marele solist. Prima şi prima dată, trebuie să ţi-o spânzuri. Se ia o funie şi se leagă sănătos la baza penisului, pe după el şi coaie. Dacă se învineţeşte şi stă erectă orice ai face, înseamnă că ai spânzurat-o bine. Acum vine partea a doua: criza epileptică. Dacă chiar eşti epileptic e mai uşor. Agăţi un stroboscop deasupra patului şi o pui pe dânsa pe tine. Dacă nu ai epilepsie, poţi simula o criză. Îţi trebuie o baterie de maşină şi doi cleşti metalici de agăţat de sfârcuri.

De ce e excitant: You’re making punk rock history, man!
Unde se practică: Medii anarhiste
Câte calorii se ard: Păi uitaţi-vă la Ian cât de slab era.



posted by Radu at 4:31 pm

[Paul Atreides]

70 de practici sexuale: episodul 7


Încet dar sigur, până mi se albeşte tot părul de pe coaie tot o să termin rubrica asta. Pentru că a început ca o rubrică dar a ajuns o epopee. O incursiune în sexualitatea umană de o amploare ce eclipsează lejer Capitalul lui Marx. Pentru că dacă nu eu, atunci cine ?

23. Doppler: Se ia o cutie de vopsea galbenă şi se scufundă penixul în ea. Cu cardanul asftel îngălbenit purcezi în a bostăni duduia. Îi dai o palmă peste ceafă şi o pui să se zgâiască la acţiune, în timp ce tu dai din ce în ce mai rapid din cur. Ei bine, dacă dai destul de rapid din cur (spre viteza luminii) ea o să observe cu uimire că atunci când o scoţi, daravela pare roşie iar când o bagi pare albastra. Şi te va întreba, mirată, dacă eşti magician sau ai puteri supranaturale. Moment în care, râzând o să poţi să îi dai o bastârcă în nas cu superioritate şi să îi zici: „Păi vezi fă că eşti incultă şi nu ştii fizică? E de la efectul Doppler, proasto. M-am săturat de femei proaste! Mai bine mă fac un gheu!”. Şi te duci să te faci un gheu. Ai o scuză.

De ce e excitant: Pentru că bărbaţii sunt excitaţi de fizică. Legile care guvernează lumea ne întăresc ştromeleagu’.
Unde se practică: În universul nostru.
Cîte calorii se ard: Degeaba îţi zic, pentru că nici nu ştii definiţia caloriei, proasto!

24. Soluţia de onoare. Uneori, din motive religioase sau culturale nu poţi face dragoste cu aleasa inimii tale pînă nu te căsătoreşti cu ea. Şi ce te faci? Există o soluţie! Soluţia în care nu-i întinezi ei onoarea. E destul de simplu. În loc să faci sex cu ea, te gândeşti doar la ea în timp ce îi dai o muie lui Honorius Prigoană! De ce Honorius Prigoană? Extrem de multe motive. În primul rând e un pulifrici cu gura mare care trebuie umplută cu ceva ca să nu poată să vorbească, că dacă vorbeşte zice numai tâmpenii. În al doilea rând el e un pulifrici care vrea să ajute lumea şi aşa ar putea chiar să o facă. În al treilea rând, altă utilitate n-are, că e prost de gârâie, antipatic şi lepră figurantă de bani gata. Iar nu în ultimul rând, îl ajuţi şi pe el. Slobozul este un leac naturist pentru coşuri şi dacă îşi dau drumul destui dârlăi pe muianul lui, poate scapă de acneea aia vulgară pe care şi-o tot prezintă pe toate posturile TV. Auzi la el, parlamentar. La fel de prost ca Elena Băsescu dar urât şi coşuros ca un tractorist la cur.

De ce e excitant: Că merită!
Unde se practică: Să sperăm că nu în parlament!
Câte calorii se ard: Depinde dacă îl iei sau nu la bătaie după.

25. Doppelgäng-banger: Dacă sunteţi ca mine, probabil aveţi ceva prieteni pe care poţi să-i mânjeşti cu căcat şi n-ar putea să agaţe o muscă. Şi vă simţiţi prost, că trebe să futeze şi ei ceva. E aiurea, numa tu, numa tu, si ei pla. Nici nu mai poţi să te lauzi cu ce ai futat că încep să lăcrimeze şi te fac să te jenezi. Aşa că îţi iei nişte trăsături distinctive, gen o pălărie şi o mustaţă falsă şi te duci într-un bar la agăţat. Unul de hipstări, ca Controlu, spre exemplu, unde te integrezi perfect cu pălărie şi mustaţă. Agăţi o cioată semi-matoală şi o cari acasă la cocleală. Te dezbraci în pla goală cu grijă, să nu dai jos pălăria şi mustaţa apoi, în timpul sexului te scuzi pănă la baie că ţi-a intrat un coi pe sub piele sau gen. Acolo te aşteaptă toţi prietenii tăi fraieri în pla goală, pe întuneric. Îi dai unuia dintre ei mustaţa şi pălăria şi îl trimiţi la futat în locul tău. După ce termină se întoarce cu aceeaşi scuză şi o dă la următorul. Şi tot aşa. Duduia nu va suspecta nimic, că va vedea pălăria şi mustaţa şi va crede că e acelaşi om!

De ce e excitant: Bros before hoes!
Unde se practică: Într-o casă cu baie mare.
Căte calorii se ard: În total sau de căciulă?

posted by Radu at 7:43 pm

[Paul Atreides]

70 de poziții sexuale: episodul 8


Rubrica asta trebuie să fie rară ca sexul cu o femeie cu barbă. Rar, că altfel își pierde farmecul. Dar e necesară. Trăim într-o lume foarte vulgară, căreia trebuie să îi amintim că sexul este mai mult decât introducerea unui vagin într-un penis. Că e poezie în mișcare. Exprimarea tandră a sentimentelor. Așa că, să purcedem la romanță.

26. Poziția politicianului: E o poziție extrem de grea intelectual, nu fizic. Pe scurt, trebuie să o prinzi pe una și să o violezi și, în timp ce o violezi, să o convingi că de fapt nu tu o fuți, ci o fute altcineva. Că tu de fapt ești de partea ei și o ajuți și că pula care iese dintre picioarele tale și o fute nu e a ta. Ba mai mult, dacă nu erai tu, era o pulă și mai neconfortabil de noduroasă. Punctul culminant este atunci când aia îți mulțumește cu lacrimi în ochi că o ajuți în timp ce este violată. O să ai cel mai intens orgasm din univers. A nu se confunda cu poziția “Emil Boc”, care e atunci când reușești, din cauza staturii, să o fuți pe una în timp ce-i dai limbi în pizdă.

De ce e excitant: Nimic nu este mai plăcut decât să profiți de cineva și acesta să-ți mulțumească.
Unde se practică: În România
Câte calorii se ard: Voi mai aveți calorii? Eu am râgâit ieri și nu mirosea a nimic.

27. Greuceanu: Pentru că noi suntem mari consumatori de povești și de eroi inventați, de la Ștefan cel Mare la Prâslea cel Voinic și pentru generația care a descoperit laba în timp ce citea Povești Nemuritoare, avem o poziție inspirată de la marele erou național Greuceanu. O trîntești pe don’șoară pe prispă cu curul în sus, faci un pas în spate și te dai de trei ori peste cap. După, se ia pula cu două mâini, ca un paloș, și se introduce în pizdă până la glezne. Apoi se scoate, se crăcănează bucile duduii și se înfige în lorgean până la brâu. Evident, după se scoate din nou și se bagă în pizdă până la gât. La sfârșit întorci femeia și îi dai la cioc de apă dulce.

De ce e excitant: E o poziție culeasă din popor, de când e varza viezure mânz. Fuți folcloric, ca Anton Pann.
Unde se practică: De aici până peste 7 mări și 7 țări.
Câte calorii se ard: Iarba fiarelor, sfânta vineri, duhul bălții.

posted by Radu at 5:36 pm

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 1: Fizic.


Dacă citeşti acest site, (pentru că nu vreau să-i zic blog, e doar un loc unde eu scriu chestii, urasc bloggării cu pasiune arzândă de la cel mai mare în jos), e o posibilitate de cam 90% să fii mascul, pentru că femeile fug de cuvântul pulă de parcă ar putea să le fută. No, dacă eşti mascul şi o freci anonim pe net, e o posibilitate de cam 90% să nu ai habar cu ce se mănâncă o femeie (cu mâna).

Ei bine, bucurie pe voi. În calitate de expert profund în femei, semicentaur (de la brâu în sus) omniscient şi în genere P.I.M.P am să vă învăţ io tot ce trebuie să ştiţi despre femei. Să nu credeţi că e un subiect banal, de epuizat într-un articol de o pagină juma. E de epuizat în cam 3 articole de genul. Îmi trebuie peste 4 pagini ca să scriu tot ce se ştie despre femei. Da, spre diferenţă de voi, săracilor, eu ÎNŢELEG FEMEILE. Mă sperie profund ce înţeleg, dar asta e partea a doua.

Dar să începem cu prima parte:

FEMEIA DIN PUNCT DE VEDERE FIZIC

Per total, fizicul unei femei calitativ superioare este plăcut estetic si te face să te bucuri în pantaloni. Cu toate acestea, la o analiză la rece, se observă largi defecte arhitecturale. Corpul nu este robust, ci mai degrabă fragil, cu o parte mai subţire la mijloc şi părţi mai bombate jos, în zona posterioară şi ceva mai sus în zona ţâţiferă. Aceasta le dă un aspect uşor de rupt. La prima vedere le poţi pune pe genunchi şi pocni ca pe o surcea în două de la mijloc. Vă spun din experienţă, e mai greu decât pare. Fizic sunt ceva mai puţin înzestrate decât bărbaţii. Nu pot să ridice la fel de mult, nu pot să sară la fel de departe, nu pot alerga la fel de repede şi nici să tragă băşini la fel de răsunătoare. Aceste dezavantaje o fac ideală ca pion de sacrificiu într-o invazie zombie, dându-ţi timp ţie să alergi, să sari, să ridici chestii şi să te caci pe tine cât ea, fiind mai inceată este devorată de morţii vii. Nu vă lăsaţi păcăliţi de ochii lor mari şi inocenţi. Cu ei vă vor hipnotiza să faceţi idioţenii, cum ar fi să încercaţi să opriţi masa de cadavre umblătoare cât să poată şi ea să se salveze şi să muriţi ca fraierii în încercare. De aceea când o femeie se uită insistent spre voi, trebuie pocnită repede peste ochi, să nu apuce să-şi facă magiile.

Ca tipologii fizice neplăcute, amintim tipul scândură şi piramida de carne, două creaturi care trebuiesc evitate. Ideal trebuie să aibă curbe, dar nu falduri. Să se vadă câteva oase, dar nu toate. Ţine puţin şi de gust. Unora le plac şi ălea slăbănoage de tip “Fashion TV”, cărora le şuieră vântul printre picioare când stau cu ele lipite unu’ de altu. Mie nu. De ce, o să întrebaţi ? Simplu. Sunt destul de slab şi eu, şi se aude un zgomot din categoria “zdrang zdrang” când ard o slabă.

Primele două chestii pe care le observăm la o femeie sunt ţâţele şi bucile. Patru chestii. Ordinea este pur preferenţială. Eu, spre exemplu încep cu bucile în viaţă, şi aşa şi aici.

Bucile sunt nişte depozite adipoase dorsale de care este foarte plăcut să-ţi baţi pla. Spre diferenţă de alte chestii pe care le au femeile, sunt utile. Mai exact in vremuri grele, corpul se menţine cu energia stocată acolo. De accea când eşuezi cu o femeie pe o insulă pustie, trebuie să o omori cât mai ai puteri. Va rămâne fără vlagă după tine, şi ultimul lucru pe care o să-l vezi e pe ea cu o piatră în mână cum îţi sparge capul ca să te canibalizeze şi să supravieţuiască sugându-ţi măduva. De aceea trebuie să o faci tu primul. Nu rămâne impresionat de privirea ei mare şi drăgăstoasă. Tu vei rămâne fără puteri şi ea te va mânca, pentru că ea are buci adipoase.

Ideal trebuie să fie rotunde ca piersica şi tari. Să fugiţi de variante fake, cum ar fi curu’ pleoştit, curu’ ciolănos de secretară şi curzilla. Cum caii se caută la dinţi, femeile se caută la cur. Un cur sănătos denotă o femeie sănătoasă, cu o personalitate agreabilă. Curul face şi desface destinul unei femei. Este o trăsătură de caracter. Pe cea mai cunoscută matroană din zona Galaţi-Brăila o chema Mariana cur-de-fier. Ca să vedeţi caracteristica principală din care se naşte succesul.

Ţâţele. Ei bine ţâţele nu au nici un sens. Nici o utilitate. Dar aduc ore întregi de bucurii. Poţi să te joci cu ele oricât, să dai mii de bobârnace la sfârcuri şi să nu te plictiseşti. Nimeni nu ştie de ce! E un fel de fericire împachetata estetic în două pungi zglobii şi agăţată pe piept. Nu dă dependenţă, nu îngraşă, nu are efecte negative. Ţâţele sunt hobby-ul perfect! La formă, contează la fel rotunzimea şi fermitatea. Mărimea mai puţin. Ăia care zic că vor ţâţe imense au coaiele foarte mici. Ideale sunt medii, tari şi rotunde. Decât mari şi lăsate, mai bine mici.

Feriţi-vă de ţâţele ca ciorapii, de ălea venoase, de alea morbid asimetrice, ălea de plastic şi de ălea ca un pepene dezumflat. Menţionam 3 sub-categorii naşpa: sfârcurile ovale, ălea păroase, şi ălea cât farfuriuţele de cafea.

După cele două elemente esenţiale care-s patru, se observă faţa, care oricum nu contează aşa de mult, fiind ascunsă sub un strat de machiaj, şi care merge corectată cu o pungă în cap.
Menţionăm părul, care în general e lung şi de care poţi să le apuci când dau să fugă. Ăla din cap. Daca are păr prin alta parte, cum ar fi pe picioare, între buci, pe spate sau pe mărul lui Adam, femeia ori e cam ţărancă, ori nu prea e femeie. Amintim şi varianta feminină a picioarelor care se numeşte craci şi mâinile, care e bine să existe.

Mai au si ovare in care nu le place sa fie lovite cu pumnul.

Cam asta e tot. Mai sunt şi găurile de joacă, dar ălea sunt intuitive. Vă prindeţi singuri.

posted by Radu at 9:47 pm

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 2: Mod de gândire



Deci am stabilit cum arată o femeie. Deja nu mai riscaţi să îi băgaţi mâna în chiloţi şi să daţi de o pereche de coaie. Să trecem la gândire.

Gândirea feminină se bazează pe un singur lucru. Ura mai mult sau mai puţin conştientă faţă de bărbaţi. De unde şi de ce această ură? Păi de când se pişa prima femeie lângă primul bărbat, şi se uita în sus la el cât de degajat face opturi în ţărână pe când ea trebuia să stea chircită pe vine. Şi aici a intervenit pizma. Şi cu ciudă profundă în vocea interioară femeia se gândi: “Uite-l ce fericit e că se pişă din picioare! Se crede atât de şmecher. Da’ las, că îmi dedic io existenţa să o fac pe a lui mizerabilă! Să vedem cine e mai şmecher la urmă. Dar cum? Cum să îl fac io să chelească de nervi şi să bea până pune burtă şi să se care la vânătoare şi muncă numai ca să aiba un moment de linişte sufletească şi să moară cu 5 ani înaintea mea mulţumit că nu mai trebuie să se chinuie? AHA! Bărbatul este o fiinţă bazată pe logică şi deducţie. În acest caz, absolut tot ce fac, gândesc şi zic trebuie să fie atât de lipsit de logică şi continuitate încât el să moara puţin pe dinăuntru mereu când intră în contact cu mine!” Între timp, el se pişa în continuare, fericit, reglând bolta din muşchii fesieri. Dacă ar fi avut pic de instinct ar fi simţit damnarea inevitabilă şi ar fi gândit “ Cîcat!” . Dar noi, bărbaţii nu prea avem instinct.

Deci am stabilit că gândirea feminină nu are logică, sens şi structură. Nu poate fi analizată ca un tot unitar. Ca un sistem. E o încâlcitură din care putem doar vedea crâmpeie de truisme general valabile, absurde şi exploatabile. Aşa că nici acest text nu o să aibă o structură. Doar o să arunc idei aleator şi o să le explic.

Femeilor le e frică de ce simt că au nevoie. O să mă întrebaţi: “Omniradule, cum vine asta?”. Sincer. Habar n-am. E ca şi cum mi-ar fi frică mie de bere. Dar e adevărat. O femeie când o să simtă că ceva ar putea să îi provoace plăcere, o să fugă în direcţia opusă, sperând ca acel lucru să o urmărească şi să o convingă. Ok. E prăjitura bună, dar EA merită să o mănânc? Nu vreau ca prăjitura să se simtă cumva avantajată de glorioasa oportunitate de a fi digerată de mine.

Absolut orice propui unei femei, va răspunde cu “NU”. Iniţial. Ele au impresia că dă bine. Mie îmi vine să le dau un cap în gură. Lor li se pare că, chit că ideea e tentantă, dacă nu munceşti destul cu puterea de convingere, NU MERITĂ PRĂJITURA să fie mâncată. De aceea e o mare tâmpenie să negociezi cu ele. Ele nu au nevoie de o democraţie. Ci de o dictatură luminată. Gen, să le spui ce trebuie să facă şi de ce au nevoie, autoritar, frumos şi calm. Dacă ai coaiele destul de mari şi limba destul de ascuţită, vor face cum zici tu. Problema vine la partea cu “luminată”. Atâta timp cât deciziile tale unilaterale dau rezultate bune, nu o va deranja că o controlezi, dar dacă o dai în bară, ai pus-o de o revoluţie.

La orice decizie, femeile vor avea nevoie de “timp să se gândească”. Ceea ce e un lucru FOARTE rău. Nu trebuie lăsate. Normal, voi o să ziceţi “Radiantule, dar eu cand mă gândesc încep să analizez logic şi să lalalal…. “NU, NU E AŞA! E femeie! Nu va analiza nimic logic, ci doar va sări din decizie în decizie, fără noimă si sens, până o va durea capul şi va asocia acea durere de cap cu ăla care a pus-o pe gânduri şi va lua decizia cea mai naşpa pentru ăla. Aşa că repetaţi după mine: “ De ce să te gândeşti? Fă ce îţi spune instinctul!”. Dacă o laşi să se gândească ţi-o iei în freză. Gânditul e un lucru RĂU! Toate deciziile şi ideile proaste pe care o femeie poate să le aiba încep cu: “Ştii, mă gândeam şi…” Aici e punctul în care legi un prelungitor de grindă, faci un laţ în jurul gâtului, şi îi zici. “Desigur femeie, continuă”. Niciodată nu vine o idee bună din gândit. Dacă te aştepţi să zică “ Ştii, mă gândeam şi … te iubesc/ ai dreptate/ e prea devreme să ne mutăm împreună/ mama mea chiar e o curvă/ fostul prieten e chiar un cretin şi tu eşti de 10 ori mai bun decât el/ etc” atunci, amice, eşti idiot.

Mai e, mai e căcălău. Continuăm cât mai curând.

posted by Radu at 11:50 pm

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 3: Obiceiuri vestimentare și estetice

Femeia e o creatură ciudată. Nici vestimentar nu are sens, cel puţin la prima vedere. Dar na, de-aia is io centaur omniscient, cum am mai demonstrat şi în episoadele anterioare. Mă prind de chestii. V-am tot zis că înţeleg femeile. Mintea mea ascuţită pătrunde în golul din mintea lor şi se mulează perfect, descoperind sens acolo unde ştiinţa nu a crezut că ar putea exista.

Îmbrăcămintea şi accesoriile femeii au funcţii diverse. Să o luăm logic.

1.Disponibilitatea spre sex. Se ştie că femeile vor să se fută fără să se înţeleagă că vor să se fută. Vor să se fută accidental. Să pară că au ajuns fără să vrea în situaţia de a se fute, şi dacă tot sunt acolo, de ce să nu. Ca şi cum ai sta pe un scaun şi cineva ţi-ar trânti o oală cu bomboane în braţe. E complet normal să iei şi tu una. Cam asta e mentalitatea femeilor despre sex. Dacă îi pui bomboana în braţe, ţi-o suge. Da să nu pară că a cerut-o ea.

Din această categorie amintim tocurile. Ele spun că sunt ca să pară mai înalte, picioarele mai lungi şi să încordeze muşchii fesieri. Nu. S-au suit pe chestiile ălea instabile ca să sugereze că nu se pot mişca. Ideea exprimată este următoarea: “Dacă ar fi să mă alergi cu pula în mână, n-aş putea să mă mişc prea repede, dacă înţelegeţi aluzia mea fină”. Dacă înţelegeţi aluzia mea fină. Fustele sunt un alt exemplu evident a acestei caracteristici. Nu au nici o utilitate practică. Nu te feresc de frig sau săbii şi nici nu oferă o mobilitate prea ridicată. Dar sunt uşor de dat jos. Ca să îţi sugereze ţie, bărbatul libidinos din natură că o poţi aduce într-o situaţie ipotetică în care să vrea să îşi dea brusc fusta jos.

2. Chestiile lucioase: Aici femeia se aseamnănă mult cu struţii, curcile şi pelicanii, preferând obiecte care reflectă lumina diferit şi puternic, nefiind atrase de surse de lumină ca moliile. Chestiile mici, rotunde şi lucioase îi întrerup spasmele gândirii şi o aduc într-o stare de calm, aproape de transă. Efectul funcţionează cel mai bine cu obiecte noi şi care intă brusc în proprietatea ei. Să nu vă aşteptaţi să îşi piardă busculada gândurilor când vede un inel/ colier/ brăţară vechi sau al altcuiva. Din cauza acestui efect straniu, bine înrădăcinat în psihicul colectiv al femeii, se obişnuieşte ca femeile să îşi măsoare valoarea ca fiinţe în funcţie de câte obiecte lucioase au strâns pe parcusul vietii. Adeseori când socializeaz şi le admiră reciproc. Uneori o femeie va spune despre altă femeie “e o curvă urâtă şi proastă!”. Prin asta vrea să zică “Această femeie are mai multe chestii lucioase decât mine. Mi-e superioară!Vreau să moară dureros!”. Mic P.S. În cercul ei social se stabileşte o medie calitativă a obiectelor lucioase. Dracu să te pună să îi iei ceva cu valoare monetară sub media tuturor obiectelor din cercul ei de prietene. Caci băţul suprem.

3. Chestii de indus în eroare: Aţi crede că cerceii ar intra mai sus. Ei bine, nu. Cerceii bălăbăne la urechi ca să distragă atenţia de la faţă. Cu cît te uiţi mai puţin la faţă, cu atât treci mai uşor peste faptul că de obicei e cam naşpa. Decolteul foloseşte acelaşi principiu. Cum se unduie cerceii prin aer, la fel se unduie şi ţâţele, mutând centrul de interes spre zona mişcătoare. Machiajul ridică artificial calitatea feţei pentru scurtă o durată. Destul cât să te aducă în situaţia “pula mea, am futut-o o dată…. merge şi a doua oară. Răul a fost înfăptuit”. Unghiile şi le vopsesc în tonuri de roşu pentru a sugera că sunt obişnuite cu violenţa. Că nu ar comenta prea mult dacă ai veni matol acasă şi mâncarea ar fi gătită necorespunzător şi ai fi nevoit să îi strângi degetele la uşă. Te păcălesc că sunt în stare să suporte durerea, şi cum le strângi puţin de gât până orăcăie îţi zic că eşti psihopat.

4. Articole de confort psihologic. Exemplul cel mai clar este poşeta. O extensie a vaginului. O exprimare nonsexuală a sexului ei. O gaură în care poate să bage chestii până la refuz. Chestii aleatoare. Chestii inutile. Chestii idioate, grele, incomode, noduroase şi mari. Multe, multe chestii de care nu o să aibă nevoie niciodată. E gaura în care societatea nu îi spune că e curvă dacă bagă tot ce apucă, spre diferenţă de gaura dintre picioare şi compensează aceasta frustrare prin preacurvirea poşetei. Chiloţii iarăşi nu au sens. Bărbaţii au nevoie de chiloţi să nu le flopăie când merg. Femeile nu au nimic flopăitor. Deci nu au nevoie de chiloţi. Dar se simt bine având o barieră între pizdă şi realitatea exterioară, pentru că femeia are impresia că singurul scop al universului înconjurător este să îi intre în pizdă şi este datoria ei să oprească ca acest lucru să se întâmple. Sutienul se încadrează aici. E greu şi pentru ele să îl dea jos. Şi asta le mulţumeşte. Faptul că accesul la ţâţele lor se face doar cu o pierdere nejustificată de timp le dă impresia că ţâţele lor sunt importante.

5. De marcat teritoriul: Cum câinii se pişă pe copaci, femeile au rujul şi parfumul. Nu. Nu sunt acolo pentru înfrumuseţare şi pentru a inspira plăcut simţul olfactiv. Sunt acolo să rămână pe tine. Să vadă “curvele urâte şi proaste” că tu eşti proprietatea ei, sau că ea a invadat proprietatea lor. Să le miroasă pe ele de pe hainele tale şi în casa ta. Să vadă urme de ruj pe guler, pe urechi şi pe coaie şi să ştie cum vine treaba. Aici ai trei opţiuni. Accepţi să fii teritoriu marcat, ieşi cu de-ălea “naturelle” de rişti să fii mai ras la subbraţ decât ele sau faci ca mine. Mă spăl atât de des că nici câinii nu-mi pot lua urma, d-apai femeile…



posted by Radu at 3:50 am

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 4: Sezoane de împerechere



Iar a venit ziua în care, pișându-mă în chiuvetă, după o bețivăneală, m-a săgetat adevărul absolut prin sfeclă și simt nevoia să vorbesc în truisme despre rasa feminină. Toți știm că regulat le curge sânge dintre picioare, fix ca să ne enerveze pe noi, dar, la o scară mai mare, care sunt perioadele din viața ei? Mai exact, care este ciclul de împerechere în cursul anului ? La fel ca toate animalele, femeile au un traseu biologic regulat care se repetă an de an. Fiind centaur omniscient, mi se pare datoria mea să-l împărtășesc cu voi.

20 sept – 20 nov :Anul biologic al femeii începe la sfîrșitul lui septembrie. Atunci pornește marea perioadă de împerechere de aproape două luni. Este perioada clasică din vremuri preistorice. Muncile anului s-au terminat, femeia pune murăturile la borcan și o mănâncă uterul să facă boraci. Boraci numa’ bine programați să crească în burtă cînd e mai puțin de muncă și oricum stă degeaba la căldură și să-i fete vara, când e bine afară și au șanse mai mari de supraviețuire. De-aia acu’ femeia are un chef de futai mult mai ridicat decât în restul anului. Dacă n-are mascul e depresivă și caută. Își și scade standardele doar să găsească ceva. O perioadă perfectă să fuți ceva peste valoarea ta. De cei cuplați e nasol. E perioada când femeia vrea stabilitate. O să facă aluzii gen “pisi, ce fain ar fi să avem un copil cu ochii tai” sau “mi-a venit în cap o nebunie: hai să ne logodim”. Va uita să-și ia pastila și/sau va dori inconștient să se rupă prezervativul.

20 nov – 15 dec : Cele cuplate deja bulbucă ochii atent spre partener, să-l țină bine. Urmează sărbătorile și vor cadouri, șampanie și porno timid pe sub plăpumi la lumina artificiilor. Poți să te mânjești si cu căcat pe meclă ca niciuna nu îți dă papucii în perioada asta. Devin doar extrem de paranoice și posesive. Cele necuplate intră în faza de disperare, că vor și ele și mai au 3-4 săptămâni să pună mîna pe unu’. Așa că poți să te mânjești și cu căcat pe față că tot agăți. Perioadă bună să te desparți de prietenă dacă vrei liniște la sfârșit de an și economie în buzunar. Preferabil devreme. Apuci să mai prostești una și să o lași până pe 15 dec.

15 dec – 31 dec: se liniștesc. Ai femeie, poți să respiri. Partea grea a trecut. N-ai, poți să faci labă. Ălea necuplate s-au resemnat că o să fie singure de sărbători și încearcă să vadă partea pozitivă în asta. Oricum nu mai caută nimic. Perioadă moartă pentru vânători.

Ianuarie: Relațistele hibernează. Puneți biciul pe ele că acum e momentul în care pun celulită dacă-s lăsate în pace. Ălea singure se îngrașă și ele, dar din altă cauză. E luna depresiei. Stau în casă și mănâncă pandișpan, se uită la Grey’s Anatomy, plâng și își sună prietenele să behăie : “PE MINE DE CE NU MĂ IUBEȘTE NIMEEENI!”. Vânători, sezon mort. Labă iar.

1 feb – 15 feb: La fel ca și în perioada de dinainte de sărbători, pe femei le taie disperarea. Cele cuplate se țin cu dinții de masculii lor, cele fără caută să fie îndrăgostite până de sf Valentin. Perioada e mai scurtă, disperarea e mai mare. De data asta poți să FII un căcat cu față și tot te cuplezi. Atât de oarbă e disperarea lor proastă. Dacă nici acuma nu fuți nimic, ești cretin. Altă explicație nu e. Iar perioadă bună să îți părăsești prietena, dacă ai. Urmează greul. 15 feb – 8 martie: SFINTE CĂCAT, AI FEMEIE = AI BELIT PULA. Mai bine faci labă. Io v-am zis să le părăsiți înainte, nu m-ați ascultat. Aveți siropeală și cadouri de valentin/dragobete, iar siropeală și un mărțișor valoros că dacă-i dai d-ăla la 10 mii te scuipă pe 1 și uber cadoul de 8 martie. Sapă de lemn. Ascultați-mă: fugiți. Nu vreți să le lăsați de tot că știu să gătească fain și să facă oral ? Cuvintele magice :”am nevoie de o pauză să îmi pun gândurile în ordine”. Pauza se termină pe 8. Labă pe linie. Ălea fără iar nu mai caută. Sunt depresive, catatonice și labile psihic. Stau în casă și plâng singure. Spun la prieteni că-s răcite. Proastă perioadă. Parcă nici bere nu e destulă.

8 martie – 1 mai: Femeile devin aproape normale. Chit că la alte animale e sezonul de împerechere, la muieri e doar ceva între. E chiar perioada perfectă. Nu sunt prea disperate, dar nici nu fug de pulă. Și mai e un bonus natura în renaștere le face vulnerabile la vrăjeală de prost gust, vrăjeală de popă de țară și vrăjeală de doi bani. Să vă explic diferențele:
Vrăjeală de prost gust: “Ce frumoasă e iarba aia proaspăt crescută, hai să ne tăvălim prin ea! Ups am nimerit cu mâna între bucile tale, pot să o frec în sus și în jos dacă tot e acolo?”
Vrăjeală de popă de țară: “Mamă ce faină ești. Știi, nu zic asta prea des. Ești în primele 7 cele mai faine gagici pe care le-am văzut în viața mea anul ăsta!”
Vrăjeală de doi bani: “Ti-e frig? Vrei să te țin în brațe?”

E sezon. Nu e sezonul de disperare. E sezonul de rafinament. Acum nu fut toți fraierii. Acum te simți bine când o vrăjești pe una. Te antrenezi, prezintă dificultate. Te bucuri când ajungi la premiu, nu ca în cele 3 sezoane de semidisperare/disperare/hiperdisperare de dinainte. E fain și în relație stabilă. Femeia e atentă la natură, curățenia de primăvară, pisici cum se fut. Poți să ieși la beri, ba chiar să coclești și o proastă bonus când nu se uită cerberul cu două labii. Bucurie.

1 mai – 20 septembrie: Sezonul sextival continuă. Deja îi dai blană. Femeiele sunt în faza experimentală acum. O ard cu băieți care nu-s “pe gustul lor” ca să “vadă cum e”, îi schimbă des și nu prea pun mare bază pe relațiile de acum. E și vremea când le prinzi că-și dau limbi în pizdă una la alta doar ca să “vadă cum e”. Depravare, veselie. De fapt e perioada lor cea mai isteață. Au mult timp și studiază bărbații pe îndelete. Îi selectează. Cu cât se apropie data limită, cu atât se fac mai serioase și vor să pună mâna pe unul stabil pentru perioada următoare (prima și cea mai importantă, vezi începutul textului). Să rămînă la sfârșit cu unul da’ bun. La relații serioase e nasol. E prea cald să rezolvi problemele prin futai și ajungi să discuți cu ea și să îți dai seama că nu prea îți place cum gândește. Și e și perioada când se uită peste gard, să vadă dacă nu cumva găsește un mascul mai bun pentru sezonul de împerechere care o să vină. Ăla serios. Deci e o perioadă bună să te îmbeți și să-i dai cu pumnul în ovare ca să-i arăți că o iubești.

Hai că v-am lămurit destul, pupa-mi-ați ghiulurile!

posted by Radu at 6:32 pm

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 5: Lucrurile de neînţeles

Nu zic nimic nou când zic că mintea femeilor e un loc încâlcit şi lipsit de sens. Aţi auzit vreodată vreo poveste cu o femeie naufragiată sau rătăcită care să supravieţuiască? Le duci în pădure şi se învîrt în jurul unui copac până mor, cu convingerea că e o pădure infinită, altfel nu-şi pot explica de ce au mers atât şi nu au ieşit din ea. Aţi auzit vreodată de o campioană la şah? Reformulez. De o femeie care să joace şah. Nu, reformulez iar, o femeie care să joace şah şi să ştie că piesele se mişcă diferit. Pot da exemple până mâine.

Ce încerc eu să zic este că diferenţa principală între bărbaţi şi femei este că dacă îi arăţi o drăcovenie nouă unui bărbat, el o să se gândească „Ce e asta şi, mai important, la ce foloseşte?” Pe când o femeie se va gândi „Chestia asta arată sau nu bine şi, mai important, arată bine pe mine sau mă face să par grasă?”. Dar să trecem direct la subiect.




Paradoxul pantofilor. Cu toate că are maxim două picioare, femeia are o hoardă de pantofi. Un om normal, şi prin om normal vreau să zic mascul, are aşa: o pereche de ghete de iarnă, o pereche de adidaşi de vară, o pereche de pantofi de dus la cumetrii, o pereche de adidaşi de vara trecută cu care joacă fotbal că s-au cam jerpelit şi o pereche de şlapi cu care se duce să ducă gunoiul. Atât. Nici un bărbat care nu e scafandru nu are nevoie de mai mulţi pantofi în viaţa lui în acelaşi moment. Scafandrii au nevoie şi de tălpi de scafandru, v-aţi prins voi ca sunteţi isteţi.

Femeile nu. Au minim 8 perechi pentru fiecare rol. De fapt au toate perechile pe acelaşi rol, că nu joacă fotbal şi nu duc gunoiul. În total o femeie are peste 10 perechi la 16 ani, în medie, fiecare an adougând încă o pereche la medie. Minim 40% dintre perechi cauzează bătături şi mers strâmb. Credeţi că îi aruncă? Nuuu, îi poartă la OCAZII SPECIALE! Ce mod mai bun de a marca o ocazie specială este decât să te doară odios călcâiele? Aţi mers vreodată la ceva cu fason, cu o duduie de mână care nu se plânge că o dor picioarele de la pantofi? NICI EU!

Şi acum abia vine partea retardată. Are o pereche lila, una fuchsia şi una roz, toate arătând aproximativ la fel. O întrebi de ce, răspunde că ca să arate bine. Aici te scarpini a lehamite. Tălpile nu au cum să arate bine. Nici un bărbat niciodată (care nu are un fetiş bizar) nu a fost dat pe spate de aspectul unor tălpi. Just, pot fi urâte, mutante şi strâmbe (cel mai probabil de la purtat excesiv ăia minim 40%), dar sunt un element la fel de important ca halba din care bei bere. Nu o observi decît dacă are gaură. Nu, noi bărbaţii nu suntem CHIAR aşa de porci superficiali încât să ne uităm doar la ţâţe şi buci. Dar chiar pantofii… pula mea, nu poate să ne pese mai puţin de ei.

Şi dacă îi explici chestia asta, va răspunde negreşit „E pentru mine, nu pentru alţii”. Aha, deci nu e un motiv extern. Nu impune contextul socio-cultural. Nu există presiune din afară. Eşti tu doar nebună ca o curcă stată-n soare. E bine de ştiut. Şi căcaturile ălea de tocuri nu te fac să pari mai inaltă. Te fac doar să pari mai sus. Ceea ce e complet irelevant. Nici eu dacă-mi pun un toc pe pulă nu o să pară o pulă de 30 de cm. O să pară o pulă cu toc şi atât.

Lipsa buzunarelor. Sigur ştiţi practica asta enervantă. Vine la tine, îmbrăcată giugiuc şi spune „ţine şi mia telefonu/pachetu de ţigări/portofelul/tampoanele, că n-am buzunare”! Atunci de ce pula mea ţi-ai mai cumpărat hainele ălea? Hainele au doar două utilităţi pe lume: te protejează de frig şi au crevase unde să depozitezi rahaturi. De aia le-am inventat. De aia le purtăm. De aia nu merg io în pula goală pe stradă. Că mi-e frig şi nu vreau să îmi ţin cardul sub coaie. Dar hainele femeilor nu au, de obicei nici una din aceste două utilităţi. Sunt acolo doar ca să mă enerveze pe mine.

Poşeta de mână. Sau cum pula mea se cheamă. Căcatul ăla de seară, fără bretele, care se ţine într-o mână tot timpul. Cât de tâmpită poţi să fii să decizi că o să ai o mână ocupată toată noaptea ţinând un căcat în ea care conţine rahaturi de care, foarte probabil nu o să ai nevoie? Te-ai dilit? De-a dracu’ când vezi una de-asta trebuie să o iei la bătaie foarte lent, cu ambele mâni. Să vadă cum vin loviturile, dar să nu poată să le blocheze decât dintr-o direcţie.

Să poţi să-i zici a doua zi “fă, azi ţine-o în mâna ailaltă, să te invineţesc uniform”.

Importanţa lenjeriei. Pe bune, ştiu ce o să ziceţi. Exact ce o să ziceţi şi la partea cu pantofii: “sunt sigură că dacă ar fi urât ai observa!”. Da aş observa lenjeria dacă ar arăta făcută din pielea bastardului unei zebre violate de un leopard. Dar în rest… deschiloţarea mai cu talent. Serios. În momentul în care tu DEJA eşti în lenjerie, sigur pe noi ne doare în pulă de lenjerie şi tot ce contează e să scoţi mai rapid ce e sub ea. Lenjeria frumoasă nu face o femeie mai frumoasă. Lenjeria urâtă nu face o femeie mai urâtă. Doar mai chicioasă. Şi chiar dacă eşti chicioasă, nu ne pasă în aşa hal de mult, că nu e în public. Ăsta e Secretul Victoriei. Că lenjeria chiar nu contează. Şi acum o să aud iar argumentul “contează pentru noi!”. Curcă stată prea mult în soare şi care n-are apă în troacă.

Şi cerceii nu o să-i înţeleg niciodată. De ce să dălăngăni chestii de urechi? De unde şi până unde? De ce urechi? Îmi şi imaginez scena cu Adam şi Eva, Adam îşi descoperă corpul, se bucură, pune mâna pe urechi şi spune “Şi cu ăstea auzim!”, la care ea, la fel de entuziasmată “Da, şi putem atârna rahaturi de ele!”

La care el îi dă un pumn în pizdă, că e proastă.

posted by Radu at 9:44 am

[Paul Atreides]

Ghid de înţeles femeile. Ep. 6: Mituri


Femeia este un lucru greu de cunoscut de mintea masculului de rînd. E privită cu o teamă mistică, la fel ca şi fulgerul şi vulcanii. Şi, la fel ca şi acestea, omul obişnuit are nevoie de un expert ca să le înţeleagă. Un expert ca mine. Astăzi voi demonta patru mituri legate de aceste creaturi cu ţâţe.

1.Femeile se orientează mai slab în spaţiu decît bărbaţii pentru că sunt proaste. – fals

Femeile se orientează prost în spaţiu pentru că se orientează excepţional în timp. Spre exemplu tu nu mai ţii minte că acum doi ani erai cam beat şi ea era dezbrăcată deasupra ta şi i se bălăbăneau ţâţele în jos şi ai început să râzi şi i-ai zis că are ţâţele ca de capră şi habar n-ai acuma de ce când te cerţi cu ea îţi zice „Şi curva de mă-ta are ţâţele ca de capră, nu io!”. Sau acu 4 ani cînd prietena ei Maricica era în fustă scurtă şi te-ai uitat la picioarele ei 2,6 secunde în loc de maximul acceptat de 2,4 şi apoi te-a întrebat „nu-i aşa că lu Maricica îi stă bine în fustă?” şi tu ai răspuns „da” cu 0,6 secunde prea repede şi te mirai tu dup-aia că a rupt prietenia cu Maricica şi la momentul actual îi reproşezi ceva şi ea răspunde nervos „Fute-o pe Maricica atunci, dacă nu-ţi convine!” şi tu sincer nici nu mai ţii minte cine e Maricica.

DAR EA ŢINE MINTE!

2. Femeile au vederea periferică mult mai bună decât bărbaţii - parţial adevărat

Întradevăr, femeile văd mai bine în lateral, dar asta nici nu apucă să compenseze faptul că femeile nu pot vedea prin sticlă şi că nu se pot uita în sus. Ca să vadă ce e deasupra lor ele sunt nevoite să încline capul la dreapta pînă cînd urechea se lipeşte de umăr şi apoi să rotească de gât spre stînga.

3.Femeile nu se pricep la matematică pentru că sunt proaste – fals

Femeile nu se pricep la matematică pentru că au nevoie de un anumit tip de concretizare a elementelor pe care le calculează. Spre exemplu, dacă Ana are 6 mere jumătate şi mai găseşte 3 mere jumătate, o femeie niciodată nu o să poată deduce că Ana are în total acum 10 mere. Dar dacă Ana are 6 pantofi jumătate şi mai găseşte 3 pantofi jumătate, femeia îşi va da seama imediat că Ana are zece pantofi dintre care unul trebuie reparat.

4.Femeile trebuie ajutate pentru că sunt mai fragile şi mai puţin descurcăreţe decât bărbaţii – fals

De fapt ele sunt la fel de puternice şi descurcăreţe ca noi. Nu e nevoie să le ajuţi. Doar vor să vadă dacă eşti destul de unealtă încât să le cari poşeta şi să le scrii două paragrafe din referatul la economie. Ar putea şi singure dar vor să vadă dacă te pot convinge să o faci în locul lor. Că dacă da, poate eşti şi destul de prost încât cine ştie, în viitorul mediu să fii dispus să le creşti şi copiii şi să crezi că-s ai tăi, deşi cam seamănă cu mine.

posted by Radu at 5:34 pm

[Paul Atreides]

Lezbience pe cocks
Posted by mantzy under Internet, mandria tarii, Refelaţii


Doru: ba, eu nu prea ies in oras, dar observ ca mai nou toate femeile is lesbiene
Doru: ce plm?
Doru: asa se poarta?
Eu: is lesbiene, dar se fut cu barbati

Eu: sunt lesbiene si sunt pe cocs
Eu: cox
Eu: cocks
Eu: mortii ma-sii, cum s-o scrie
Doru: sa-mi bag pula daca mai inteleg ceva…
Eu: pai daca au capu plin de prostie…
Doru: si stau asa si ma intreb….
Doru: cu ce zugravi s-or fute astea?

[Paul Atreides]

M-am făcut mare
Posted by mantzy under Bucureşti, mon amour, Fictiune

Mergeam spre casă și-mi doream ca blocurile să fie mici. Blocurile alea cenușii și colțuroase de zece etaje mă înghesuiau, mă apăsau, mă făceau să mă feresc. Blocurile mă fugăreau și huruiau cumplit în urma mea. Futu-vă-n gură de blocuri, că din cauza voastră scriu ca Tudor Chirilă! Și mai mergeam și-mi doream ca SUV-urile să fie mici. SUV-urile alea de țărani. De țărani sferto-bogați. De țărani care se visează aventurieri. SUV-urile alea de pizde. De pizde care nu știu să conducă. De pizde cărora le place sus. Ți-e rușine să le faci parvenite ca să nu-i jignești pe parveniți. Cristoșii mamii voastre de SUV-uri, că din cauza voastră scriu ca Piticigratis și Istodor la un loc! Și, tot mergînd, voiam ca orașul să fie mic. Orașele mari sînt prea mari pentru proști. Proștii născuți în orașe mari nu le parcurg niciodată dintr-un capăt în celălalt. Orașele mari sînt cu totul inutile, pentru că viața e prea scurtă ca să le cunoști. La ce-ți folosește un oraș mare? Doar ca să dai mai mulți bani la taxi? Da-ți-aș la muie de oraș, că mă faceți să filozofez ca proastele cu blog!

Și, brusc, la intersecția dintre Uverturii și Dezrobirii, toate s-au făcut mici. M-am aplecat să mă uit în casa boului de la etajul 10. Boul de la etajul 10 dormea. Blocul îmi venea pînă la umăr. Și l-am dărîmat cu un cot. Și s-au prăvălit sub mormane de moloz sute de gospodine. Sute de cocalari au urlat ca din gură de șarpe. Sute de corporatiști au încercat să-și scoată iPhone-urile ca să sune la 112. Am omorît sute de oameni, dar nu m-am simțit deloc rău, pentru că erau mici cît niște insecte. Apoi am luat un SUV în mînă. L-am apucat între degetul mare și arătător. În SUV se futeau doi îndrăgostiți.

- Ce morții mamii voastre faceți aici? i-am întrebat, iar vocea mi s-a auzit ca o explozie la reactorul de la Cernavodă. Ba nu, de la Cernobîl.
- Ajutoooor! a zis ea, cu țîțele ieșite pe afară.

Și atunci am storcit-o între degete și l-am întrebat pe el.

- Zi, mă, ce făceați? Și ce-i cu blugii ăia cu pete albe pe ei?
- Of, ne iubeam, te rog nu mă omorî!
- Cum adică vă iubeați?
- Voiam să ne căsătorim, era femeia visurilor mele.
- Vă futeați în SUV, dă-vă-n căcat de triști! Oamenii cu SUV nu au voie să iubească! Sînt prea proști. Înțelegi? zic, cu o urmă de umanitate în glas.
- Înțeleg, spune el cu ochii în lacrimi.

Dar mințea că înțelege doar. Așa că l-am storcit și pe el.

Pînă acasă, am mai călcat doi polițiști, trei bețivi care se întorceau din club și două prostituate studente la SNSPA. Și acasă mă aștepta Charlie. Și cînd l-am văzut m-am făcut la loc mic.

[Paul Atreides]

Lovitura de stat în bibliotecă
Dezamăgiți de clasa politică din România, pentru care dreapta nu este decît o falangă de la degetul mic al mîinii stîngi, dezamăgiți de un președinte care una condamnă (în Parlament) și alta comandă (la bufet), cîțiva intelectuali de dreapta hotărăsc că a venit timpul să se organizeze. Liiceanu, Pleșu, Patapievici și Cărtărescu se întîlnesc să discute ultimele detalii ale loviturii de stat în bibliotecă.

GABRIEL LIICEANU: Nu vă faceți griji, pe Jeffrey Franks îl înlocuim cu Paulo Coelho și întreg universul o să conspire la realizarea unui nou acord cu FMI.
H.-R. PATAPIEVICI: Ești sigur, Gabriel?
GL: A posteriori sigur, am vorbit deja cu Paulo. Pe 20 decembrie e în România, aduce cu el un milion de cititori din întreaga lume.
ANDREI PLEȘU: Deci, mitingul rămîne pe 21 decembrie.
G.L.: A priori și a bsolut. Pe lîngă milionul de cititori ai lui Coelho, mai avem 30.000 de cititori de la Ușa interzisă, 20.000 de la Omul recent, 50.000 de la Despre îngeri și 15.000 de cititori de la Orbitor. Aripa stîngă.
MIRCEA CĂRTĂRESCU: Pot să îi invit și pe cei de la Aripa dreaptă?
GL: Sigur, Mircea, deși nu cred că va mai fi loc în piață și de ei.
HRP: Ei, acum ce mai contează doi-trei manifestanți în plus sau în minus.
GL: Să nu ne pierdem în detalii.
AP: Nu sînt detalii, Gabriel, sînt oameni.
MC: Aș îndrăzni să spun că, mai mult decît oameni, sînt cititori.
HRP: Bravo, Mircea!
GL: Bine, cum vreți voi, însă problema este alta.
AP: Deci, pe 21 e mitingul…
GL: Exact.
HRP: Ai vorbit cu Băsescu?
GL: Da.
MC: Și vine?
GL: Normal că vine, nu putem face nimic fără el.
HRP: A fost de acord?
GL: Să vă spună Andrei, că el a negociat.
AP: Președintele a fost reticent la început, dar, după ce i-am explicat că e mult mai bine să fie răsturnat de la putere de niște intelectuali decît de Ponta și Antonescu, și-a dat acordul.
GL: Bravo, Andrei! Tu ai fi în stare să convingi pe oricine de orice, sau invers.
AP: Elocința și carisma nu se învață din cărți, dragul meu.
HRP: Dragii mei, să nu ne lăsăm ideile blocate în traficul unei gîndiri de proximitate.
MC: Bravo, Horia!
GL: Nu degeaba am zis eu acum cîțiva ani că Kierkegaard este un Patapievici danez… Andrei, ai vorbit cu doctorandele de la NEC?
AP: Da, dragule, pe 1 decembrie discursul președintelui va fi gata.
MC: Ce discurs?
GL: Cum, ce discurs?
AP: Mircea, concentrează-te, dragă, puțin.
MC: A, gata, m-am prins.
GL: Planul e așa: la mitingul de pe 21 decembrie, din fața BCU, președintele va ține un discurs despre filozofia secolului 17, în principal despre Leibniz și Descartes. La un moment dat, cîteva cercetătoare de la NEC, amestecate printre cititorii lui Coelho, vor începe să țipe, se va crea o busculadă, studenții din anul I de la Filosofie vor striga "Afară, afară, cu Leibniz din țară!", Băsescu – așa ne-a promis – se va speria și se va urca pe acoperișul BCU.
AP: Am vorbit cu Mircea…
MC: Cu mine?
AP: Nu, dragule, cu Dinescu…
MC: A, ok, că mă speriasem…
GL: Și ce-a zis?
AP: Cei de la Realitatea sînt de acord să ne împrumute elicopterul.
GL: Gratis?
AP: Nu chiar, condiția a fost să i se publice lui Tatulici o carte la Humanitas.
HRP: Ce carte?
AP: Probabil că aceeași.
GL: E ok, nu e un preț exagerat. Deci, președintele va fugi cu elicopterul Realității.
HRP: Psss, psss, șase-șase!
GL: Ce e?
HRP: Vedeți că vine spre noi Toader Paleologu.
GL: Gata, schimbăm subiectul.
AP: Dragilor, am făcut aseată o pastramă de berbecuț grozavă…
TOADER PALEOLOGU: Bună seara, domnilor! Deranjez?
AP: Nu, dragule, ia loc, de mult voiam să te întreb: ție îți mai place pastrama de berbecuț?
Posted by Iulian Tănase

[Paul Atreides]

Cine dracului eram?
ne strîngeam la piept de atîta vreme

zilele ne pătrunseseră în pantofi, pînă la oase, pămîntul mustea de ele,

secundele ţîşneau de peste tot

Noi încercam să ne aflăm numele

eram muţi, aşteptînd ca unul dintre noi să spună o încurajare, ceva

toţi eram bănuitori, neliniştiţi, schizofrenici

ne desprindeam pe rînd din cerc şi intram într-o cameră rotundă şi umedă

Acolo, în intimitate,

atingeam un os ciupeam o chitară muşcam un sîn

aşteptam un răspuns,

apoi fiecare dintre noi revenea în cerc, ne strîngeam în braţe

o luam de la capăt

doream şi ne aşteptam ca tot ce atingem să înceapă să vibreze

să ne strige pe nume

În aerul îmbibat de umiditatea fiecărei secunde

nu se auzea nici o şoaptă, nici un nume
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Poveste scurtă de noiembrie


Nici să nu vă gîndiţi! Era cu siguranţă foarte drăguţă. Apăruse cu un chip atipic, răvăşit lăuntric, cu un râs ce îmi aducea aminte de dulceţa de cireşe negre. Rîsul venea de jos, nu spunea prostii.

Nu pot să v-o descriu, nu am reţinut dacă avea un fund mare, forma sânilor. La chestiile astea te uiţi când nu mai ai nici o portiţă de salvare.

Mă privea de după ochelari cu o curiozitate specifică vârstei, eram un animal tăcut, cu părul tuns scurt şi voce sugrumată, în timp ce lovea cu picioarele în gură, purta adidaşi roz, un drăcuşor căzut la pămînt, ăsta avea gura plină de sînge şi cu o mînă încerca să îşi culeagă cu o pensetă savantă din ochi cioburile de la ochelari – era un drăcuşor miop dat dracului, o enervase peste măsură.


A obosit, ăla plângea, avea ochii plini de sînge, ţinea în mînă o lentilă făcută bucăţi, nu am mai rezistat şi am sărutat-o pe gură privindu-i adidaşii roz. Mi-a tras imediat un pumn în testicule ce mi-a tăiat respiraţia: cerul era plin de dulceaţă de cireşe negre. Ăla, plin de sînge, nici nu ştia încotro să o ia. Unde dracului să mai fugi?


Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

O întâlnire neaşteptată cu blogul

Azi noapte mi-am visat pentru prima dată blogul. Am păşit pe o potecă nu foarte bine conturată, dar bine ascunsă sub o pădure destul de deasă.

Nu ştiam nici eu încotro mă îndrept. Am ajuns în faţa unei porţi de fier încuiată cu un lacăt. Destul de mirat şi singur fiind mi-am permis să îmi exprim mirarea sub forma unor înjurături. Deşi nu aflasem încă încotro mă îndrept, mi se părea ciudat să fie un lacăt la poarta aceea. Am găsit o cheie în buzunar, am deschis-o şi am păşit. Am mai mers cîţiva metri pe aceeaşi cărare pînă am ajuns într-un fel de luminiş.

Era noapte şi în vis, dar acea poieniţă era destul de luminată. Împrejur, numai mese dreptunghiulare sau rotunde, de piatră. Am reuşit să disting chipurile celor câţiva prieteni care îmi citesc blogul, am dat mîna cu voi, nimeni, dar absolut nimeni nu zîmbea, nu scotea vreun cuvînt, iar în umbră, la alte mese, chipurile necunoscute ale cititorilor pe care nu îi cunosc, care nu mă cunosc.

Vă îmbrăţişez.
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Astfel băteau clopotele dintre sînii ei

Apăruse de nicăieri, toţi o suspectau de gînduri ascunse, dar ei nu îi păsa, străbătea uliţele satului, urca pe munte, cobora spre câte o casă, tuturor dorea să le aducă veşti bune, dar se mai întâmpla şi câte o moarte, dar toţi, absolut toţi, infiermieri, comisari, fermieri, pescari, bucătari, mercenari şi măcelari, o, toţi se cutremurau de la clopotul dintre sânii ei.

Şi tuturor le dădea cîte o veste mult aşteptată: că e timpul să nască, să zîmbească, să facă dragoste, pîine, să spele cîte un mort, să cînte la muzicuţă, să scrie scrisori, să umble, să facă glume deocheate, să viseze la proiecte măreţe, sau chiar mai mici, să sărute, să mîngîie, să arunce pe geam o prejudecată, cîte veşti minunate veneau de la clopotul dintre sînii ei.

Iar ea urca, cobora, toţii copiii, femei sau bărbaţi, o doreau sau o înjurau, iar cei mai mici erau daţi cu cremă de ghete pe ochi, dacă nu erau trimişi la bunicii orbi încă din primul război mondial cu o palmă zdravănă la cur, să nu înceapă toţi să cînte, să mîngîie acele clopote care se încăpăţînau să nu nu se lase înălţate şi zidite.

Mai era cîte un beţiv care îi cerea să urce şi să coboare de nu ştiu cîte ori, ei nu îi păsa. Urca şi cobora, iar şi iar.

Aşa îi cereau clopotele dintre sînii ei.

De aici.
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

O, ce zile frumoase!

Ianuarie

Pe zăpada îngheţată găseai la tot pasul vrăbii moarte. Dacă aveai noroc, şi cîte un om bătrîn. Era doar o şansă la un milion să găseşti un om mort ţinînd între dinţi o vrabie moartă spălată pe dinţi. Dar ce spectacol! Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Februarie

Gheaţa lacurilor mai crăpa câteodată sub greutatea oamenilor imprudenţi. Oamenii imprudenţi sunt mult mai graşi decît scepticii sau optimiştii. Optimiştii nu obişnuiesc să pescuiască la copcă. În fine, era amuzant să vezi cum dispăreau sub gheaţa lacului încercînd, în ultimele secunde, să trimită sms-uri. Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Martie

O lună inadecvată pentru murit. Doar proştii mor sub un măr înmugurit, la umbra unei urzici trupeşe, gata să o prefaci în ciorbă. Cu toate acestea, se moare şi în martie. Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Aprilie

Mai e puţin pîn’ la vară. De ce te grăbeşti să mori? Hai să bem un păhăruţ înainte de a pleca. Dar dacă tot ai făcut’o, du-te’n pizda mă-tii de nenorocit! Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Mai

Cine-i născut în mai, copîrşeul sus, hai sus, hai sus! Suie-te pe masă şi dă din şolduri, nenorocitule! Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Iunie

Ce plăcut e să vezi pe stradă cîte un om prăbuşit pe stradă după ce a primit în dar un infarct şi apoi să intre în cadrul vizual o tînără într-o fustă foarte scurtă. Încă una. Şi încă una. Carne lîngă carne, zîmbet lîngă zîmbet. Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Iulie

Să nu ne grăbim, să nu ne grăbim! Cu toate acestea, mulţi nu au ţinut seama de acest sfat înţelept şi, spre bucuria tuturor, au crăpat instantaneu. Căpoşi! Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

August

Marea aduce la ţărm trupuri de tineri beţi şi morţi. Morţi şi beţi. E o adevărată bucurie să le vezi mîinile şi picioarele albe, inerte, feţele spălate cu găleţi de apă de, vorba vine, salvatori. Cu toate acestea, nimeni nu le ridică slipurile pentru a arunca o găleată de apă prin locurile intime pline de obicei de nisip. Frumoşi toţi, ca nişte zei! Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Septembrie

Nimeni nu mai ştie cînd e ziua recoltei! Printre meri, printre rînduri de vie, ochii şi gura ta se lipesc de merele de Voineşti, de boabele – sfîrcuri imaginare. Şi cîte un om mort, livid, la umbra unui dud. Frumos foc! Dacă nu ar fi atîţia oameni în jur, ai lua vreo trei acasă. Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Octombrie

Să ne aducem aminte de copilărie! Să punem în fereşti gutui! Dar şi câte un cap de om mort cules din vie pe care este lipită cîte o etichetă doar pentru connaisseuri – COMCLIO: Cap de Om Mort Cules la Innobilarea Ochilor. O dulceaţă! Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Noiembrie

Ia mai du-te dracului, speranţă! E atît de frumoasă moartea cînd se aşterne pe faţa de masă, avînd alături tacîmuri argintate, moştenire de familie, şi o lămîie. Ia uite-i cum vin: toţi intră în ţarc cu inima liniştită, doar se întorc acasă. Ce zile frumoase! Să bem şi să ne înveselim, prieteni!

Decembrie

Neserioşi! Toţi o fac înainte de ziua de 31, atunci cînd şampaniile sunt puse la rece, piftiile tremură, iar curcanul oftează în cuptor! Muriţi şi voi măcar atunci cînd toată lumea strigă: 10, 9, 8…şi deja focurile de artificii se înalţă în aer, să ne bucurăm cu toţii!
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Pe creste

Încă se încăpăţîna să dorească să răstoarne, să muşte din pietre, să biciuiască, să fie nemernic. Vântul bătea bezmetic de cincizeci de zile. Apoi, când în a cincizeci şi una zi se dezlipi de cruzime, pe creste începură se se desprindă de stânci chipuri tăiate de pietre, pline de muşchi, de tufişuri verzi, pe care o privire ageră nu le-ar fi reperat nici chiar de la cincizeci de metri distanţă.

De la punctul lui de observaţie, ofiţerul străjuia cu binoclul culmile şi valea pustie. Mogâldeţele îşi desprindeau câte o mână, încercau să mângîie aerul şi, înfricoşaţi, se lipeau iarăşi de stânci. După două ore străbătute de strigăte de îmbărbătare transmise de la o stîncă la alta, de la un versant la celălalt, mogîldeţele reuşiră să se desprindă de stînci. Începură să îşi dezmorţească picioarele, să se îmbrăţişeze.

Morţi de foame începură să aprindă focuri, femeile alergau după apă, copiii făceau pipi în izvoarele munţilor şi se înjurau de mamă şi de tată, cei mai norocoşi dintre ei scăpară doar cu o piatră în frunte din partea mamelor care, aflate puţin mai jos, spălau burţi şi cadavre de urşi. Copii. În aer se simţea aroma de ciorbă de vultur, de capră sălbatică, de burtă de cocoşi de munte. Cîţiva scoseseră din peşteri alambicele şi se pregăteau să facă eau de vie din jnepeni. Îşi aruncau unul altuia săruturi şi vorbe deocheate, valea răsuna de fu… şi du-te-n….şi băga… în timp ce începeau să reconstruiască mici biserici in lemn şi să se roage frecîndu-se cu turte de pîine pe coapse. Aruncau suliţi, alţii se aruncau în pîraie, era dezlegare la păstrăv, se băteau pe pulpele goale cu trunchiuri groase şi îşi pasau cîte o ţigară, departe de copii. De bucurie se întîmplau chiar acuplări inocente, ici şi colo, după cîte o stîncă sau o cruce, la tot pasul.

Creasta se însumeţise de atîta fum: ciorbă de muguri de brad, ienibahar, hrean şi ochi de capră, fudulii de berbecuţ prăjite în mentă şi oţet, pîine din grîu negru, pitic, de creastă, tocăniţe, salate moi din icre de păstrăv cu ceapă, încît, atunci cînd mai erau doar cîteva minute ca toţi să fie chemaţi la masă, copii bezmetici şi vînători infantili, dar şi femei tinere amăgite cu subiecte extrem de interesante mai jos prin pădure, toţi o luară la fugă spre culmi.

De la punctul lui de observaţie, ofiţerul străjuia cu binoclul culmile şi valea pustie şi era mulţumit. Îşi aduse aminte că pe versantul celălalt, care închidea valea ca într-o cleşte, era celălalt ofiţer. Îl căută cu binoclul. Fuma şi rînjea. Aştepta înţepenit în solemnitate, ascultînd cu stricteţe ordinele militare, nemilos ţinînd în mîna stîngă drapelul de luptă. Îşi scosese din pantaloni bărbăţia, presărase pe ea sare grunjoasă, se aşezase pe un traseu periculos.
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Toţi îl invidiam

Toţi îl invidiam
Primea corespondenţă din toate colţurile lumii,
În timp ce se plimba de colo colo muşcând din frunzele de cireş
sau de căpşun, şi nici măcar nu mânca tot
iarna primea frunze din Zanzibar, din Canada,
de la o verişoară evreică cu opt ochi din Buenos Aires
pe care o sărutase pe când aveau amândoi 14 ani şi o strânsese în cele peste douăzeci de braţe
cu cei patru mii de muşchi
el devora frunză după frunză purtând ciorapi mov citind Baudelaire
toţi se arătau scandalizaţi de purtarea lui
nu dădea semne că dorea să facă altceva în viaţă decât spectacol ieftin
mâncând frunză după frunză şi primind pachete din străinătate...
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Păr (III)

Îşi aranjase de cu seară foile imaculate. În dreapta, aburii cafelei fierbinţi desenau un arbore plin de promisiunea unor cuvinte în pîrg. Şi-ar fi luat foile şi stiloul cu el şi ar fi alergat să îl culeagă, gol şi cu sufletul curat.

Ceasul arăta 4:37. Aşa cum v-aţi dat deja seama din scrierile anterioare (această frază reprezintă o ameninţare adresată cititorilor), eroul nostru şi-a impus o disciplină de fier: de foarte mult timp se apucă de scris cu primele raze de soare. Firesc, inspiraţia are şi ea răsăritul ei.

După furtuna din noaptea trecută, care a alungat de pe plajă toate cuplurile aflate într-o continuă mişcare, cu umbre prinse în gimnastici vii, marea e calmă.

Îşi înălţă ochii spre linia orizontului. Chiar atunci, pe aceeaşi linie dar mult mai aproape, un fir de păr cârlionţat se ivi, ca un norişor, din stânga cu mişcări leneşe, purta ciorapi extravaganţi. Zborul lin îi permise să îi observe şoldurile arcuite, sânii leneşi şi trişti ai firului de păr, aproape, da, chiar aşa, o oglindă fidelă a ochilor firului de păr-norişor plutitor.

Cu doar două secunde înainte ca soarele să apară, firul dispăru brusc între cele două laturi ale peniţei.
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Păr (II)
Privea nesfîrşitul şi neînţelesul albastru al mării.

Ceasul arăta 4:39.

Din clipă în clipă ar fi trebuit să răsară.

Se uită pe birou: foaia albă, impecabilă, îi aducea aminte de aristocraţia rusă.

În stînga, stiloul - ca o femeie mămică de curând , cu sînii plini, gata să îi pleznească.

Se aplecă şi sărută peniţa.

Şi chiar atunci, din fanta de la mijlocul peniţei ieşi un fir de păr castaniu şi cîrlionţat şi îl muşcă de deget. Ciup!
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Păr

Nu îl deranja nimic. Avea o privelişte superbă. Parcurse încet cu privirea orizontul de la stînga la dreapta. Totul era mai mult decît în regulă şi mai presus de normal.

Ceasul arăta 4:49. Soarele trebuia să răsară la 5:12. Verifică stiloul. Avea rezerva plină. Îl puse încet lîngă foaia de hîrtie. Faţa i se înroşi şi începu să respire zomotos. Se uita la ceas în fiecare secundă.

Se uită în punctul în care soarele ar fi trebuit să se ridice magic şi triumfal împreună cu peştii, păsările şi animalele. Din stînga, o mică barcă plină de pescari zglobii îl tulbură în exces. Ar fi tras cu tunul în acea barcă plină de inconştienţi, dar din păcate bunicul îi murise înainte să îi transmită secretele meseriei.

Ce îl revolta şi îl scotea din minţi era faptul că unii dintre pescari se aruncau în mare cu năvoade, chiote, în aer se sărutau şi recitau poezii, măsurînd orizontul. În salt se mîngîiau pe pulpe.
Bestii cu trupuri tinere.

Îşi aduse aminte că în tinereţe făcuse handbal, luă o piatră de jos şi măsură din ochi distanţa – cel puţin 6 kilometri. Dacă ar fi încercat să îi ochească ar fi trezit vecinii. Renunţă.

Renunţă cînd văzu pulpele dezvelite ale vecinei sforăind muzical. Dulceaţă mică.

Bestie dulceaţă sforăit muzical.

5 şi zece. Luă stiloul între degete, îl ridică. Peniţa îi părea un trup asupra căruia trebuia să se năpustească din clipă în clipă. Ceasul arătă 5:11.

Ridică stiloul, privi fix foaia de hîrtie şi chiar atunci văzu apărînd în vîrful peniţei, din neant sau de la biserica din colţ, un fir de păr. Cîrlionţat şi rubiniu, cum să nu-l bei, e toamnă doar.

Timpul sfios al firelor de păr.Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Lecţia de limbă engleză

Suntem într-un supermarket. E seară.

Domnul Smith (luînd în mână o pungă de zahăr): O pungă de zahăr de un kilogram este echivalentul unei pungi de zahăr de o mie de grame. O linguriţă de zahăr înseamnă cincizeci de grame, iar o lingură, o sută cinci zeci de grame.
O mie de grame de zahăr nu este echivalentul a o mie de kilometri, nici a o mie de mile marine.
O mie de grame nu este egal cu o mie de ani, o mie de pantofi, de suflete, de iubiri sau de trădări, de genunchi, de inimi, de melodii, ficăţei, de biciclete, de kilowaţi, de gânduri, de fudulii, de prenume, de ouă proaspete de găină, de vecini băşinoşi.
O mie de grame de zahăr este echivalentul a o mie de dimineţi, dar nu a o mie de respiraţii.
Eu sunt o mie de grame zahăr.
Eu voi fi o mie de grame de zahăr. Tu eşti o mie de grame de zahăr chiar şi noaptea tîrziu?
Dacă plouă, vom lua o mie de grame de zahăr să ne povestească aventurile noastre din tinereţe?
Nu vă supăraţi, suntem pe strada cu o mie de oameni orbi şi cu o mie de grame de zahăr pe pernă?
Aş dori o mie de grame de zahăr dacă ştiţi să îmi spuneţi unde este cel mai apropiat hipodrom sau cea mai fosforescentă ambasadă.
Dar numai dacă.

Doamna Smith (conducînd un cărucior de cumpărături. A fost tot timpul în spatele domnului Smith, nebăgîndu-l în seamă. Lua de pe raft o pungă de zahăr, o cîntărea în mînă, o scutura la ureche şi o arunca în cărucior. Cînd ajunge să îşi spună replica are în cărucior foarte multe pungi de zahăr): Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc cu un bărbat care îmi ofere onoarea de a-mi începe fiecare frază cu dacă.
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Via Gluck no.14
Da, e strada pe care s-a născut (normal, nu a venit la viaţă pe stradă), la 6 ghenar 1938, în Milano.
Mulţumesc, Vera.

Nota Verei, comentariu la postul anterior: uite la nemţălăii ăştia cum ştiu cuvintele în italiană. În '94.

Nota mea: cand toţi încep să îl citească sau să îl cânte, artistul poate părăsi scena. Ceea ce chiar se întâmplă în această frumoasî (mă iertaţi, mi-au pătruns în subconştient accentul şi încrîncenarea duamnei de la Asociaţia Magistraţilor) realizare artistică.



Questa è la storia
di uno di noi,
anche lui nato per caso in via Gluck,
in una casa, fuori città,
gente tranquilla, che lavorava.
Là dove c'era l'erba ora c'è
una città,
e quella casa
in mezzo al verde ormai,
dove sarà?

Questo ragazzo della via Gluck,
si divertiva a giocare con me,
ma un giorno disse,
vado in città,
e lo diceva mentre piangeva,
io gli domando amico,
non sei contento?
Vai finalmente a stare in città.
Là troverai le cose che non hai avuto qui,
potrai lavarti in casa senza andar
giù nel cortile!

Mio caro amico, disse,
qui sono nato,
in questa strada
ora lascio il mio cuore.
Ma come fai a non capire,
è una fortuna, per voi che restate
a piedi nudi a giocare nei prati,
mentre là in centro respiro il cemento.
Ma verrà un giorno che ritornerò
ancora qui
e sentirò l'amico treno
che fischia così,
"wa wa"!

Passano gli anni,
ma otto son lunghi,
però quel ragazzo ne ha fatta di strada,
ma non si scorda la sua prima casa,
ora coi soldi lui può comperarla
torna e non trova gli amici che aveva,
solo case su case,
catrame e cemento.

Là dove c'era l'erba ora c'è
una città,
e quella casa in mezzo al verde ormai
dove sarà.

Ehi, Ehi,

La la la... la la la la la...

Eh no,
non so, non so perché,
perché continuano
a costruire, le case
e non lasciano l'erba
non lasciano l'erba
non lasciano l'erba
non lasciano l'erba

Eh no,
se andiamo avanti così, chissà
come si farà,
chissà...
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Fiecare lua cu el ce putea

Fiecare lua cu el ce putea
un măr, o brichetă, o pereche de chei sau cîteva
cuvinte din ziare decupate cu foarfeca
cuvinte frumoase Nu te vom uita niciodată Te-am iubit şi ne-ai dăruit vieţii
pe lîngă înţelepciune

dar numai el dorea să iasă în faţă
a ridicat o ţeavă
şi-a pus-o pe umeri şi
şi s-a plimbat mândru în sus şi în jos aşa
dîndu-şi importanţă, făcîndu-ne să credem că ar putea
cu şoldurile lui
să despartă apele de uscat sau să înmulţească peştii şi vinul
Era dat dracului ăsta
îşi pusese o ţeavă pe umeri
Cu ţeava aia pe umeri
era mai al dracu' decît moartea către care mergea
era dat în pizda mă-sii
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Bătrînul şi marea

scenariu)

O casă de lemn, cu etaj. La parter living si bucatarie, o baie de serviciu. Livingul este dotat cu o bibliotecă impresionantă, cărţi vechi, manuscrise, puşti de vănătoare, trofee, o mitralieră de TAB, undiţe, un polizor foarte complicat pentru cuţitele de bucătărie, o fântână de apă – săpată chiar în centru – şi stalactite. La etaj – dormitoare şi studioul pictorului.

Din când în când intră în casă pentru a scoate apă din fântâna cu ciutură şi lanţ: un preot, un copil, o femeie bătrână şi săracă, un mecanic auto, o starletă porno, un balerin şi un cor bisericesc. Intră, scot apă fără să dea atenţie personajelor din casă, ca şi cum nu ar exista, şi ies cu găleţile cu apă.

Eroul – un brătrân de 80 de ani, cu părul alb. Mustaţa şi degetele îngălbenite de tutun.

Synopsis: Bătrânul se mişcă prin casă, manevrând tot timpul o cameră de filmat profesională – montează macarale, şinele pentru travelling, măsoară şarful, urcă cu camera pe şinele montate pe scări, pune lumini etc este foarte tacticos. Face asta timp de 90 de minute cît durează filmul.

Casa e plină de fete tinere, aprox 19 ani, toate goale puşcă. Acestea râd, se aleargă, probează pălării, fumează, povestesc. Gesturile erotice au o foarte mică durată (o fată, urcând în fugă scările, se poate intesecta cu o altă fată care coboroară. O poate săruta pe sân şi alerga amândouă mai departe) şi sunt absolut accidentale. Gesturile şi mişcările sunt lipsite de cea mai mică urmă de vulgaritate.

Tot timpul se aud ţipete cristaline de bucurie.

Subiectul discuţiilor: despre energii regenerabile, pălării, cât măsoară o milă marină.

Fetele povestesc de acelaşi bărbat în etape diferite – iubita celui tânăr, iubita celui matur, iubita bărbatului bătrîn.

Bătrînul încearcă să le prindă în cadru.
Publicat de Urmuz

[Paul Atreides]

Votați portretul lui Iliescu

După șase ani și jumătate de băsescianism atroce, timp în care am rupt prietenii, am renunţat la afaceri şi la o viaţă socială normală, am trăit în pustnicie, în post şi rugăciune cu rădăcini fierte şi ajutor de șomaj, am ajuns, iată, la vîrsta maturităţii ideologico-doctrinare, moment crucial pentru mine, pentru ţara noastră, pentru noi, ca popor, pentru minoritățile naționale și grupul parlamentar care le reprezintă, dar şi pentru bailoutul irlandez, pentru soarta Euro ca monedă, pentru poporul coreean greu încercat, să spun: am votat cu Iliescu.

Votați Iliescu, dragi tovarăși cititori ai acestui blog, cîți ați mai rămas. Votați această pagină Facebook, intrați la secțiunea Photos a acestei pagini, intrați în albumul 5th part of our facebook competition, iar apoi, disciplinat, să votați cu Iliescu. Urnele de vot sînt deschise pînă pe 26 noiembrie, la ora 15.00. Aşa să ne ajute ochelarii lui Constantinescu! Facebookari din toate țările, uniți-vă!

Update 1: în principiu, nu se poate frauda votul, dar aţi putea încerca, totuşi, cu nişte autobuze pline cu prieteni. Ăla micu, Ponta, doarme la ora asta.

Update 2: dacă nu votați, chem pensionarii din Cartel Alfa și BNS să vă bată ca pe Hoară.

Update 3: a zis Patriciu că în fotografie e un copil.


Bleen

A joke is a very serious thing (Churchill)

[Paul Atreides]

Edith Piaf – La Foule



Je revois la ville en fête et en délire
Suffoquant sous le soleil et sous la joie
Et j’entends dans la musique les cris, les rires
Qui éclatent et rebondissent autour de moi
Et perdue parmi ces gens qui me bousculent
Étourdie, désemparée, je reste là
Quand soudain, je me retourne, il se recule,
Et la foule vient me jeter entre ses bras.
Emportés par la foule qui nous traîne
Nous entraîne
Écrasés l’un contre l’autre
Nous ne formons qu’un seul corps
Et le flot sans effort
Nous pousse, enchaînés l’un et l’autre
Et nous laisse tous deux
Épanouis, enivrés et heureux.
Entraînés par la foule qui s’élance
Et qui danse Une folle farandole
Nos deux mains restent soudées
Et parfois soulevés
Nos deux corps enlacés s’envolent
Et retombent tous deux
Épanouis, enivrés et heureux
Et la joie éclaboussée par son sourire
Me transperce et rejaillit au fond de moi
Mais soudain je pousse un cri parmi les rires
Quand la foule vient l’arracher d’entre mes bras
Emportés par la foule qui nous traîne
Nous entraîne Nous éloigne l’un de l’autre
Je lutte et je me débats
Mais le son de sa voix
S’étouffe dans les rires des autres
Et je crie de douleur, de fureur et de rage
Et je pleure
Entraînée par la foule qui s’élance
Et qui danse Une folle farandole
Je suis emportée au loin
Et je crispe mes poings, maudissant la foule qui me vole
L’homme qu’elle m’avait donné
Et que je n’ai jamais retrouvé

Bleen

[Paul Atreides]

Ajutoarele sociale, mai greu de obţinut


Intr-un bloc de 10 etaje si doua scari, 90% dintre oamenii care in anii trecuti aplicau pentru ajutoare sociale nu au mai aplicat si anul aceasta. Pentru ca nu se mai califica si ştiu ca se verifica, deci e nasol sa minta.

Altfel, imi place maxim aia cu “un membru din fiecare familie va fi obligat sa faca munca in folosul comunitatii”. Dap. In plus, masina cu motor mare? Nema ajutoare! Doua televizoare? Nema ajutoare!

SURSA:ZOSO

VICTIMS, aren't we ALL?

[Paul Atreides]

din RO vs Romani din SUA

By Cristian VADUVA


Am stat de multe ori si-am analizat micile conflicte si schimburi de replici dintre romanii stabiliti in USA (in special) si cei din Romania – si credeti-ma ca am avut ce analiza. Nu pot nici cum sa ajung la un raspuns decent la intrebarea “De ce apar atat de multe schimburi de replici acide (ca sa nu le zic conflicte verbale) intre romanii din SUA (dar nu numai) si cei din Romania?“. Nu conteaza subiectul, daca vre-un roman plecat din tara se arata, pe buna dreptate indignat de fel de fel de incidente in romania, hop apar repede 2-3 romanasi-ultanationalisti care preiau mingea de la fileu si dau cu mucii in fasole facand cu ou si cu otet SUA. Da vorbesc de conflictele romania-din-sua vs romani-din-romania, pentru ca peste astea am dat mai frecvent.
Am primit si eu comentarii rautacioase (vezi aici), insa diana pare ca are un farmec aparte la bizoni-carpatini: dianlala.blogspot.com

Hai va rog eu, ajutati-ma si pe mine sa inteleg de unde atata inversunare, dar poate odata ajunsi aici ne schimbam, vedem altfel situatia, devenim mai prosti (ca tot romanu atot-stiutor stie “cat e de prosti americanii ca nu stie unde e romania” ha-ha-ha), poate ne invatam ca atunci cand vezi ceva suspect suni instant la 911 chiar daca n-ai curaj sa invervii, eu m-am scuzat deja ca prezint mai mult partile roz din SUA, cepuscameainamerica.wordpress.com le prezinta mai mult pe cele negative – dar chiar vreau sa inteleg cum vedeti voi, cititorii blogului – aceste conflicte, pe care cu siguranta le-ati observati si le constientizati. De ce?
- Gresim noi, cei din SUA, am devenit aroganti sa vad deranjeaza ca ne dam cu parerea?
- Ne plimbam noi prin cartierele gresite de nu vedem “Adevarata fata a americii” – fata aia pe care o stiu unii cinefili pasionati de filmele de actiune de pe strazile americii?
- Chiar credeti ca suntem niste mincinosi notorii, care muncim ca sclavii dar stam aici ca sa fim mai cu mot?
- Credeti ca ne facem bloguri cu poze si povesti ca sa moara dusmanii din tara de ciuda?
- Credeti ca atunci cand scriem despre Romania ne bucuram de ceea ce se intampla in tara (acolo, unde totusi mai avem familii, prieteni, rude…) ?
Hmmmm … hai ca tare’s curios ce credeti voi, cititorii mei de dincoace si de dincolo de ocean…

[Paul Atreides]

Griffith Observatory, Los Angeles, California


By Cristian VADUVA


Nu mai tin minte sa fi mers vreodata la un observator sau sa ma fi uitat printr-un telescop ultra-performant, insa experienta de ieri seara a recuperat cu varf si indesat timpul pierdut. Un important obiectiv turistic al Los Angeles-ului este Griffith Observatory, aflat pe dealurile Hollywood-iene, la mica distanta de celebrul Hollywood Sign. Am hoinarit prin observator vreo 4 ore si jur ca nu am simtit cum a trecut timpul, am citit si analizat incercand sa rememorez si sa inteleg anumite procese cosmice, m-am uitat prin telescop si-am vazut cat se poate de clar craterele de pe luna, am citit descrierile si video-urile de prezentare are planetelor din sistemul nostru solar, am urmarit 2 filme documentare extrem de bine realizate – unul dintre ele fiind proiectat pe un tavan concav – creand impresia ca esti undeva departe in univers. Am facut aproape 140 de poze, insa am sa vi le impartasesc doar pe cele reprezentative, oricum recomand oricui sa viziteze un observator – pe mine m-a bulversat complet si m-a facut sa-mi dau seama cat de neinsemnati suntem in univers. Am aflat extrem de multe lucruri interesante, unele le stiam altele nu. Am vazut pendulul care a demonstrat ca pamantul se invarte, aparate primitive de masurat, analizat si urmarit astre, explicarea modului in care este analizat universul privit in diverse spectre, informatii despre soare, luna, galaxii, big-bang multe multe altele… Mi-au trebuit zeci de minute sa revin cu picioarele pe pamant insa raman cu fascinatia clipelor petrecute la Griffith Observatory

[Paul Atreides]

Mi s-a citit viitorul in palma

By Cristian VADUVA


Hoinarind hai-hui prin Santa Monica, am vazut o taraba la care o tanti modest imbracata oferea posibilitatea trecatorilor de a le citii trecutul prezentul si viitorul in palma. Nu prea cred ca in prostii de-astea, insa dupa cateva zeci de metri am zis ca si-asa sunt in vacanta, hai sa vad de curiozitate ce-mi zice tanti asta in palma.

Am pus palma pe masa si in cateva clipe a inceput sa-mi povesteasca trecutul. Mi-a zis imediat ca mi place sa calatoresc, ca am multi prieteni, ca am avut 2 relatii importante in care am pus mult suflet, ca am facut fapte bune si ca ii ajut pe cei din jurul meu, ca ma inteleg foarte bine cu parintii dar ca vede o distanta intre noi (cred ca se refera la cea fizica), mi-a spus ca nu sunt singur la parinti (insa n-a stiu sa-mi zica cati frati/surori am), mi-a spus ca sunt pasionat de tehnologie si multe alte lucruri destul de adevarate. Mi-a zis ca imi pastrez zambetul pe buze chiar si atunci cand am probleme, ca sunt optimist si sociabil, ca stiu ce vreau de la viata insa mi-a zis ca am momente cand sunt delasator (mare, mare dreptate a avut).

Mi-a repetat de vreo 3-4 ori ca-mi place sa calatoresc, ca sunt baiat bun si alte bla-bla-uri apoi a trecut la viitor. Cica o sa ma casatoresc peste vreo 5 ani, o sa am 4 copii (3 baieti si o fata), m-a incurajat sa continui sa visez si sa lupt pentru ceea ce vreau pentru ca visele mele vor devenii realitate. Mi-a zis sa am grija ca nu toti cei din jurul meu imi vor binele, insa a zis ca nu vede nici un necaz sau nici o problema majora de sanatate in viitorul apropiat. Mi-a zis ca vede o schimbare in viata mea in viitorul destul de apropiat, si mi-a zis ca o sa traiesc mult. A zis ca voi fi un om realizat, si ca banii nu vor fi o problema in viitorul meu.

Nu stiu daca m-o fi periat si mi-a zis de bine doar asa ca sa nu ma supar, nu stiu daca asa te incurajeaza cand iti citeste in palma insa am ramas destul de surprins ca nu prea a dat-o in bara cu trecutul ba chiar le-a nimerit tare bine si a intrat destul de mult in palma (toata citirea a durat la vreo 10 minute), daca mi-a nimerit atat de bine trecutul sper sa aibe dreptate si cu viitorul – pentru ca din cate zicea ea: “Viitorul suna bine“

[Paul Atreides]

Santa Monica, California

By Cristian VADUVA


Zile pline in California, in fiecare zi umblam pe undeva, chiar daca nu apuc sa povestesc totul pe blog. Intr-un articol anterior am prezentat Solvang, un superb sat danez de pe coasta californiana. Ultimele 2 zile le-am impartit intre Santa Monica si diverse obiective de pe langa Los Angeles (Hollywood Bulevard, Sunset Bulevard, Hollywood Hills – acolo unde e semnul Hollywood), insa o buna parte din timp am petrecut-o in Santa Monica. Am fost cu Diana la Santa Monica Collage, si am vazut pentru cateva ore viata unui student intr-un campus californian. Extrem de multi elevi studiind, profitand la maxim de incredibilele facilitati pe care le ofera sistemul de invatamant american: biblioteci arhipline si super dotate. Am gustat putin din linistea unei cafenele a artistilor boemi si o ciocolata calda la 2 blocuri distanta de plaja oceanului Pacific.

Ieri am iesit cu Cristina pe Santa Monica Pier, un loc superb care la apus te lasa cu gura cascata oferind niste peisaje si o atmosfera de vis. Am facut poze in papucii lui Forrest Gump, am mancat clatite cu ciocolata, capsuni si coniac pe Third Street, tot la 2 blocuri de ocean. Am stat aproape o ora intr-o librarie, citind paragrafe din diverse casti asezati pe mocheta cochetei librarii. Am mancat un kebab si reveniti acasa am dezbatut subiecte filozofice cu Andrei, la un pahar de Feteasca Neagra: gauri negre si gravitatie, in pregatirea vizitei pe care urmeaza sa o facem astazi la Griffith Observatory de pe dealurile Los Angeles-ului. Va las sa va delectati cu cateva poze din Santa Monica – California, si revin cu un alt articol despre prima data cand mi s-a citit in palma trecutul, prezentul si viitorul.

[Paul Atreides]

UNIVERSUL MECANIC AL LUI URMUZ


Adrian G. ROMILA


Înainte de explozia literaturii si a artei în 1918 o datã cu miscarea dadaistã a lui Tristan Tzara, înainte de manifestele suprarealiste ale lui A. Breton, spatiul românesc s-a confruntat chiar de la începutul secolului XX(1909), prin Urmuz, cu formele ilogice, aberante, ale imagisticii textuale. Publicat de Arghezi mai întîi în 1922, apoi de revistele de avangardã(Punct, Contimporanul) mai tîrziu, autorul a fost foarte putin cunoscut publicului. Un volum integral cu opera sa apare abia în 1930 prin grija lui Sasa Panã. Afirmarea tîrzie a lui Urmuz a tinut pe loc încã ani de zile modernizarea deplinã a literaturii române, ancoratã într-un traditionalism sintetic ce pãrea cã îsi epuizase rolul si posibilitãtile. El se alãturã altui revolutionar cvasi-necunoscut din acest punct de vedere – Al. Macedonski, care sustinuse si el cam în aceeasi vreme caracterul ilogic al literaturii(al poeziei în special), dar la fel, fãrã mare difuzare.

Abolirea memoriei si abolirea arheologiei fuseserã douã deziderate avangardiste din Manifestul lui Tzara. Urmuz însã le-a practicat în proza sa mult mai înainte, fãrã a le teoretiza programatic. Si memoria si arheologia tin de sensul si de constructia operei, de preluarea unei traditii, a unor scheme care sã poatã fi modificate original. Formal lucrul acesta se întîmplã la Urmuz, pentru cã titlurile amintesc de romanele clasice cu personaje-pereche(Ismail si Turnavitu, Pîlnia si Stamate), de aventurile de cãlãtorie(Plecarea în strãinãtate) ori de epopei si poeme eroice(Fuchsiada). Asocierile între elementele realitãtii, pe care textul sãu, corect gramatical, le face sînt însã totalmente lipsite de sens. G. Cãlinescu a demonstrat edificator în Cursul de poezie cã tocmai urmãrirea constantã a abolirii sensului si logicii constituie chiar un nou sens si o nouã logicã, o supra-realitate ce trebuie luatã ca atare. Exemplele urmuziene analizate de marele critic sînt mai mult decît concludente. Comicul stîrnit de bizareria textelor provine tocmai din luciditatea scrierii, iar nu din asa-zisul dicteu automat. “Fugind de mecanica asociatiunii constiente, Urmuz cade în mecanica fugii de orice asociatiune si acest mecanism provoacã rîsul.”(G. Cãlinescu, Principii de esteticã, p.44). Ceea ce nu stim e dacã prozatorul a urmãrit într-adevãr o schimbare de paradigmã literarã sau dacã pur si simplu s-a jucat.
Dar la Urmuz retine atentia si o altã strategie poieticã înruditã cu luciditatea amintitã de Cãlinescu. E vorba de migala cu care naratorul îsi construieste unele imagini, arãtînd o încetinealã, o zãbovire, un travaliu, iar nu o asociere rapidã, semi-constientã, de elemente paratactice. Obiectele si fiintele ce compun universul urmuzian sintetizeazã regnuri si segmente de realitate, canalizîndu-se pe douã opozitii esentiale:
a)uman(însufletit) - obiectual(neînsufletit)
b)adevãr metafizic, existential – banalizare, parodiere.
Din prima categorie fac parte cîteva portrete memorabile, realizate cu linistea unui prozator balzacian, desi rezultatul e asemãnãtor femeii lui Dali, din al cãrei trup ies sertare. Stamate(din bucata Pîlnia si Stamate) e “un om demn. unsuros si de formã aproape elipticã”Urmuz, Pagini bizare, p.8). Trupul sãu deci e supus unei
Cealaltã categorie de opozitii subsumeazã fie descrieri de obiecte si interioare, fie parodierea unor teme clasice precum erosul, cãlãtoria, relatia cu transcendentul. A rãmas celebrã de-acum locuinta lui Stamate, unde, în salonul din fatã, alãturi de altele, se aflã “o masã fãrã picior, la mijloc, bazatã pe calcule si probabilitãti”(op. cit., p. 7), pe care se aflã un vas “cu esenta eternã a lucrului în sine”. Banala masã de salon se sprijinã pe teorii abstracte si variabile, iar vaza de pe ea contine mult-visata piatrã filosofalã, esenta cãutatã de marii alchimisti de-a lungul timpului. Acelasi salon de fapt o încãpere fãrã usi si ferestre, ce comunicã cu lumea exterioarã printr-un tub, care serveste totodatã drept cale de acces spre cosmos. Prin el se vãd noaptea cele sapte emisfere ale lui Ptolomeu, iar ziua, “Auto-Kosmosul infinit si inutil”(ibidem). Lumea urmuzianã seamãnã astfel cu cea izolationistã kafkianã, absurdã si dezumanizantã. Casa lui Stamate e un labirint, o înlãntuire de spatii cu dimensiuni variabile si deschideri multiple, decorate cu obiecte bizare. Camera anterioarã e urmatã de o alta, ce formeazã un interior oriental. Din ea, “printr-o trapã fãcutã în dusumea, se ajunge, din partea stîngã, în o subt-pãmîntã ce formeazã sala de receptie, iar din partea dreaptã, prin ajutorul unui cãrucior pus în miscare cu manivela, se pãtrunde într-un canal rãcoros, al cãruia unul din capete nu se stie unde se terminã, iar celãlalt, la partea opusã, într-o încãpere scundã, cu pãmînt pe jos”(idem. p. 8). Deplasarea prin reteaua de tuburi si canale se face deci mecanic, printr-un vehicul manipulabil. E de retinut aspectul de clãdire utilitarã, chiar de laborator de cercetãri. însusi Kosmosul e deplasabil, pentru cã se intituleazã “Auto-Kosmos”. Hotãrît sã se despartã de familie, Stamate îi trimite pe ai sãi nici mai mult nici mai putin decît în Nirvana, urcîndu-i într-un tramcar. Marea Trecere asadar se produce destul de urban, printr-un mijloc de transport oarecare. Atras de misterul capãtului nestiut al canalului, personajul sfîrseste rãtãcind cu cãruciorul la întîmplare, “micsorîndu-si mereu volumul, cu scopul de a putea odatã pãtrunde în infinitul mic”(idem, p. 12). Transcendenta devine si ea o destinatie urbanã la intersectia drumurilor, un “infinit” caracterizat oximoronic ca fiind “mic”, la care se ajunge doar mînuind un cãrucior. Parodie, banalizare, artificial.
Dinamismul narativ e înlocuit si alte proze tot de simpla deplasare mecanicã. Turnavitu carã viezurii la ismail cu ajutorul unui “vagonet de gunoi al primãriei”(idem, p.14), iar personajul fãrã nume din Plecarea în strãinãtate îsi pãrãseste dezgustat orasul pentru a se înscrie în baroul din cel vecin, cãlãtorind cu o cãrutã cu arcuri. Eroul epopeii Fuchsiada –Fuchs- e cuprins de melancolie si, atras de puterea tainicã a unui cartier întunecos, ajunge într-acolo “dupã ce pedalã trei ore la piano”(idem, p. 36). E, probabil, o adevãratã obsesie a cãlãtoriilor cu mijloace mecanice. Peste tot, de la simpla plimbare dintr-un loc în altul, pînã la tema miticã a cãlãtoriei spre necunoscut, deplasarea se face cu vagonetul, cãruciorul sau chiar cu pianul, deci pe roti.
Erosul urmuzian este si el mecanizat. Partenera adulterinului Stamate e o pîlnie, un obiect metalic cãruia acesta îi unge “gãurile mai principale cu tincturã de iod”(idem, p. 11) si pe care o fixeazã paralel cu tubul de comunicatie. Dacã mai adãugãm si trambulinele de pe care Stamate îsi face vînt pentru a trece prin pîlnie, si scara de pe care se coboarã mai apoi, rezultã imaginea unui adevãrat aparat aberant de satisfacere eroticã.
Departe de a fi irational, cum pare la prima vedere, universul literaturii lui Urmuz urmãreste cu luciditate contracararea unor structuri epice traditionale si a unor teme clasice. Sentimentalismul, sobrietatea unor experiente umane definitive, estetizarea riguroasã a realitãtii si a obiectelor ce o compun, toate apar în literatura urmuzianã ca veritabile constructii si actiuni pur artificiale. Fiintele si obiectele sînt unite prin suruburi, roti, tuburi si alte piese de atelier, alcãtuind ansambluri care se miscã mecanic, eventual dupã legi newtoniene.


artificiale forme geometrice. Fiul sãu, Bufty, din prea multã pietate filialã[...] tîrãste o micã targã, pe uscat(ibidem). Poate fi sugestia mobilitãtii si a negatiei sale. Ismail( din Ismail si Turnavitu) “este compus din ochi, favoriti si rochie”(op. cit., p. 13), iar tatãl sãu e “un bãtrîn simpatic cu nasul tras la presã si împrejmuit cu un mic gard de nuiele”(ibidem). întotdeauna într-un portret nasul e axul ce organizeazã figura. Un nas frumos, fin arcuit, va reda un chip clasic, bine proportionat. Nasul bãtrînului tatã al lui Ismail nu numai cã atrage dupã sine o caricaturã(e lãtit prin presare), dar viitoarea sa expansiune paroxisticã abia e zãgãzuitã de gardul de nuiele ce-l înconjoarã. Din nou miscarea, forma însufletitã, e combinatã cu limitarea ei printr-o banalã îmbinare de vergi. într-o altã prozã(Cotadi si Dragomir) personajul are deasupra feselor, fixat cu suruburi, un capac de pian care, de fapt, îi serveste la a comunica(bate cu el în dusumea) si “pe care se urineazã mai des iarna, cînd e frig afarã si nu poate iesi din prãvãlie...”(op. cit., p. 23). Partenerul sãu, Dragomir, are gîtul “fasonat ca la strung”(idem, p. 24), prelungit uneori “cu un supliment de mucava de un metru si 20 cm[...]si care are în partea de sus un aparat care aratã cele patru puncte cardinale”(ibidem). Trupurile personajelor sînt adevãrate masinãrii, amestec de artificial si natural, de ondulatie organicã si rigiditate materialã. în acelasi sens, Algazy(din Algazy & Grummer) are un grãtar fixat tot prin suruburi sub bãrbie, înconjurat de sîrmã ghimpatã, pe care îsi tine asezatã barba mãtãsoasã. Se observã la toate aceste personaje cã înfãtisarea lor fizicã e constituitã de narator ca un ansamblu de elemente diverse, uneori opuse, prinse mecanic între ele, ca aparatele dintr-un atelier fantastic.

[Paul Atreides]

„Cruzimea” lui Urmuz

Irina UNGUREANU


«Les règles de l’art rencontrent l’accidentalité de la vie.»
(Tadeusz Kantor)
Biografia lui Dem. Demetrescu Buzău, ca şi literatura semnată Urmuz –
Arghezi este „naşul literar” al autorului Paginilor bizare – este una „concentrată”,
„sintetică”, o „biografie transcrisă uscat, fără savoarea dureroasă a tragediei” (Bogza
1930), în care fiecare amănunt pare acoperit de zgura derizoriului, înghiţit într-un
anonimat al trăirii, până în ultima clipă : ca şi viaţa, moartea lui Urmuz acoperă cu
tăcere orice explicaţie, anulează şansa de a şti „de ce”. Rămâne singură literatura să
recupereze din puţine pagini lapidarul unei vieţi tăinuite sub aparenţe şterse. Este ceea
ce şi încearcă, la câţiva ani de la moartea lui Urmuz, pictorul Dim. Vărbănescu, într-un
portret „numai din literatură” al scriitorului (Vărbănescu nu l-a cunoscut pe Urmuz), pe
care îl trimite lui Tudor Arghezi şi pe care acesta din urmă îl primeşte în timp ce
redactează Medalionul despre Urmuz, publicat în 1928 în „Bilete de papagal”1. Este un
portret abstract, redus la câteva linii care schiţează urma unui chip „sintetic”, cum îl
percepe Arghezi, obţinut prin „constrângere şi concentrare interioară”. Desenul este
publicat, împreună cu articolul, în „Bilete”, sub pseudonimul Irewan. Portretul în cauză
este întrucâtva, şi Arghezi intuieşte cu fineţe, un fel de pagină bizară, o prelungire a
urmuzismului literar în imagine. Poetul Cuvintelor potrivite îl publicase primul pe
Urmuz cu Pâlnia şi Stamate şi Ismail şi Turnavitu în „Cugetul românesc” în 1922
(„Vreau, îi scria Arghezi, să îmi rezerv plăcerea de a te publica eu întâi…”). Astfel că,
la vederea desenului lui Vărbănescu2, regăseşte în primitivismul şi simplitatea sa
geometrică un fel de stil propriu scriiturii urmuziene, pândită, din cauza râvnitei forme
pure, de primejdia suicidului. Portret din literatură, desenul este la limita figurativului cu
non-figurativul, este un chip care stă să devină linie, ale cărui trăsături se dizolvă sub
aspra geometrizare a execuţiei. Vecinătatea nonexpresiei este, de altfel, punctul de
încercare al textelor urmuziene, care ameninţă, precum linia ondulată ce şerpuieşte în
formă nesigură de portret, să se piardă în tonalitatatea unui limbaj fără sens, absurd.
Douăzeci de ani mai târziu de la data publicării portretului în Medalionul
arghezian, Eugène Ionesco îi scrie pictorului să îi trimită desenul pentru a ilustra un
volum Urmuz, pe care dramaturgul intenţiona să îl publice, în traducere proprie, la
Paris. Refuzat întâi de Éditions de Minuit şi de Sagitaire, Ionesco nu reuşeşte să-i
convingă nici pe Raymond Queneau şi Jean Paulhan de la Gallimard. Un Urmuz tradus
1 Vezi Arghezi 1928.
2 Pictorul D. Vărbănescu va schiţa o serie de asemenea portrete sintetice inspirate din opera lui Kafka
sau Čapek; recunoscut peste hotare, el va expune alături de nume ca Manessier, Picasso, Dalì, Max Ernst,
Mirò, Giacometti.
Irina UNGUREANU
72
şi editat la Paris rămâne un proiect nicicând realizat. Dramaturgul traduce, totuşi, şi
publică mai târziu Ismail şi Turnavitu şi După furtună în „Lettres nouvelles” în
octombrie 1965.
În scrisorile adresate lui Vărbănescu, Ionesco găseşte că desenul în cauză ar
ilustra cel mai bine ceea ce el numeşte „cruzimea” paginilor urmuziene, care pun în
scenă un fel de nouveau réalisme, o formă radicală de art tout à fait nu : „Urmuz este,
cred, unul dintre autorii cei mai cruzi pe care i-am citit vreodată : el revelă «puţina
realitate» a organizării noastre sociale (şi a tuturor organizaţiilor sociale posibile),
îndărătul cărora apare haosul universal, absurditatea fundamentală, care – asemeni unui
personaj al lui Urmuz al nostru – va sfârşi în curând prin a devora, după ce va fi făcut
bucăţele, logica noastră, civilizaţia noastră”3. Urmuz este crud întâi prin umorul sinistru
pe care îl cultivă, unul mult mai „obiectiv” şi mai necruţător decât cel caragialian, de
exemplu; naraţiunea impersonalizată din Paginile bizare expulzează amprentele
subiectivităţii, înlocuită de o neutralitate care macină încet răbdarea cititorului.
Prozatorul nu este un conformist ironic de tipul lui Caragiale, care îşi îngăduia printre
rânduri să arunce lumii pe care o satiriza în scrierile sale ocheade îngăduitor-duioase. La
Urmuz limitele între rizibil şi coşmaresc sunt confuze : râsul urmuzian, un fel de „patos
degradat la schime” (Balotă 1997 : 395), este un ţipăt expresionist înăbuşit în anxietate.
Râsul acesta stăpânit biciuieşte conştiinţa cititorului, târât într-o nervozitate crescândă,
fără posibilitate de a se descătuşa. Lectura Paginilor bizare seamănă cu vizionarea unui
film de Lars von Trier4, „care trebuie să doară ca un cui în pantof” : pentru autorul lui
Dogville, experienţa artistică este un fel de izbucnire epidemică a crizei pure a spiritului
şi a simţurilor. Furat pe nesimţite în „povestea filmului”, spectatorul se trezeşte izbit
puternic din toate părţile şi împins să creadă că, în cele din urmă, filmul este de fapt
despre el însuşi, că nu are altă poveste în afară de asta. O cruzime similară, fără şansă de
scăpare, şi la Urmuz al nostru.
Cruzimea viziunii despre lume se întinde tentacular şi asupra limbajului
Paginilor bizare. În calitatea sa de traducător al textelor urmuziene, Ionesco se loveşte
de un limbaj „dur”, nestilizat şi rezistent la presiunile traducătorului : „L-am tradus pe
Urmuz în mod literal : socot că nu mai e nimic de adăugat şi că e destul de şocant în
nuditatea sa. Cred chiar că valoarea sa rezidă în caracterul său anti-literar; că o traducere
brută, nestilizată, ci pur şi simplu exactă, riscă mai puţin de-a trăda”5. În calitate de
translator al textelor urmuziene, Ionesco operează o traducere intrasemiotică (în sens
jakobsonian, de trecere a unor semne lingvistice în alte semne lingvistice) de suprafaţă,
în care efortul traducătorului de a face transparent textul, de a dezambiguiza
semnificatul, se suspendă. Fidelitatea faţă de text, adică ceea ce Ionesco numeşte o
traducere „exactă”, forţează cititorul-traducător la un efort de a se menţine în concretul
textului, fără pretenţia de a încerca să-l facă lizibil. Observaţiile dramaturgului sunt o
mărturie, în cele din urmă, a unui mod de lectură, care în cazul lui Urmuz, pare a spune
3 Scrisori inedite E. Ionesco – D. Vărbănescu (1949-1963), traducere de Radu Ionescu, în „România
literară”, an II, nr. 49, 4 dec. 1969.
4 Lars von Trier, regizor danez, ale cărui filme bizare jonglează cu simţul normalităţii: „Dacă raţiunea
este devalorizată, declara el, atunci lumea tinde să se dezintegreze”. Printre filmele sale se numără: Element
of crime (1984), Epidemic (1988), Breaking the waves (1996), Dancer in the dark (2000), Dogville (2003).
Semnalăm apariţia la noi a unei monografii Lars von Trier – vezi Bălan/Chirilov et alii 2004.
5 Scrisori inedite E. Ionesco – D. Vărbănescu (1949-1963), în art. cit.
„Cruzimea” lui Urmuz
73
Ionesco, se împotmoleşte în concret : limbajului urmuzian îi lipseşte profunzimea, e
„crud” în măsura în care face din literalitate o modalitate de semnificare.
Când declama frenetic că „numai prin piele ne poate pătrunde metafizica”,
Antonin Artaud găsise în manifestele sale „pentru un teatru al cruzimii”, o cale nouă de
a face teatru prin simplitatea sălbatică a unui limbaj nud, concret. „Nu cultiv sistematic
oroarea, preciza Artaud. Cuvântul cruzime trebuie să fie luat într-un sens larg, nu în
sensul material şi rapace ce-i este dat de obicei. De aceea îmi revendic dreptul de a rupe
relaţia cu sensul uzual al limbajului, de a-i distruge o dată pentru totdeauna armătura, de
a-i înlătura constrângerile, de a reveni în sfârşit la originile etimologice ale limbii care,
prin concepte abstracte, evocă întotdeauna o noţiune concretă” (Artaud 1997 : 81).
Limbajul crud al scenei era proiectat să nu mai aibă nevoie de expresie figurată; ba
chiar, atunci când construia decorul, Artaud ascundea sau voala obiectele care-şi cer de
obicei figurarea concretă, tocmai pentru a supraîncărca spaţiul scenic de idei, gânduri,
spaime, ţipete concretizate la maximum. Pentru câtă concreteţe poate căpăta vidul în
perimetrul unei scene teatrale, Scaunele lui Ionesco sunt cel mai bun exemplu în acest
sens. Scena teatrului Alfred Jarry avea să fie populată, la indicaţiile lui Artaud, de
manechine şi măşti enorme, care „vor apărea cu acelaşi rost ca şi imaginile verbale, vor
insista asupra laturii concrete a oricărei imagini şi expresii” (Artaud 1997 : 78). Pentru o
artă concretă („art informel”) se pronunţa un regizor contemporan lui Artaud, omul de
teatru polonez Tadeusz Kantor, în Teatrul morţii : « créer un art qui aurait une puissance
d’action primitive, bouleversante (…) qui chasserait les mirages de l’illusion pour
s’affirmer dans sa toute-réalite concrète »6.
Arta supraîncărcată de concret este în primejdia de a deveni un coşmar pentru
spectator, forţat să înfrunte apariţia terifiantă a vieţii dezgolită de sub scutul liniştitor al
limbajului uzual. „Deplina realitate concretă” a artei la care visau Artaud sau Kantor
viza un exces de carnalitate a imaginii care să înăbuşe abstracţiunile limbajului.
„Orice spectacol, sugera Artaud, va conţine un element fizic şi obiectiv, sensibil
pentru toţi”; până şi lumina era pregătită să aibă o acţiune fizică asupra spectatorului, să
dea senzaţia de cald şi rece. Cât priveşte muzica, şi despre ea Artaud avea o concepţie
concretă : „Există apoi o idee concretă despre muzică în care sunetele intervin ca nişte
personaje, în care unele armonii sunt divizate şi se pierd în intervenţiile precise ale
cuvintelor” (Artaud 1997 : 76).
O viziune similară asupra limbajului muzical o desfăşura, în faţa colegilor de
şcoală, şi Demetrescu-Buzău, muzician de vocaţie (din compoziţiile sale se păstrează,
din păcate, doar patru portative fotografiate de Saşa Pană pentru numărul omagial
Urmuz al revistei „unu” din noiembrie 1930). Potrivit relatărilor prietenului său, poetul
Vasile Voiculescu, Urmuz avea o uimitoare capacitate de a „traduce” bucăţile muzicale
pe care le asculta în imagini vizuale : „N-am să uit cum ne făcea sensibilă, ne cobora şi
ne concretiza bucata «Claire de lune» cu imagini din lumea vizuală. El avea cu adevărat
audiţia colorată”(Voiculescu 1973 : 6). Fantezia urmuziană resimte acut nevoia de a se
exprima în figuri concrete, pe care le asociază suprarealist aproape (automatismul
asociaţiilor funcţionează la Urmuz mai degrabă ca mod de construcţie a imaginii decât
ca experiment de deconstrucţie a limbajului). Poemul eroico-erotic şi muzical în proză
6 „A crea o artă care să aibă o putere de acţiune primitivă, bulversantă (…) care să vâneze mirajele
iluziei pentru a se afirma în deplina sa realitate concretă” (tr. n.) in Kantor 1977 : 14.
Irina UNGUREANU


''''''''''''''cont'''''''''''''''

[Paul Atreides]

'''''''''''''''''''''''''cont'''''''''''''''''''''


74
Fuchsiada poate fi luat drept un soi de mise en abîme pentru modul în care lucrează
Urmuz cu categoriile concretului. Născut prin „urechea muzicală” a bunicii sale, Fuchs,
care până atunci „fusese numai auzit” şi luase formă de acord perfect, degenerează pe
neaşteptate într-o prezenţă concretă : „constată cu regret că două din sunetele ce îl
compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degenereraseră : unul, în o pereche de
mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă – care împreună cu un sol diez ce
îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă…” (Fuchsiada).
Concreteţea brută a imaginii închide textul într-o impotenţă metaforică; limbajul
urmuzian aglomerează aleatoriu o sumedenie de figuri pentru „a compune” cutare sau
cutare personaj, fără cea mai mică intenţie de a-l transfigura. Nu există sens figurat la
Urmuz, până şi acordurile perfecte se îngreunează şi devin umbrele sau mustăţi „la
propriu”, din moment ce un sol diez îi serveşte lui Fuchs drept… umbrelă sub care se
încuie tacticos cu… două chei muzicale.
Primitiv, incomod, limbajul concret este o provocare pentru cititorul Paginilor
bizare; plat, lipsit de adâncime, este un limbaj colţuros care blochează ochiul cititorului
la suprafaţa textului. Urmuz confundă planul semnificanţilor cu cel al semnificaţiei întrunul
singur, al concretului; cuvintele sunt „grele”, opace, crude pentru că ele numesc şi
sunt obiectul. Criticii au vorbit pe rând despre „mişcarea scriitorului într-un plan
exclusiv al limbajului” (Pop 1990), despre „absenţa planului figurativ al limbajului :
literalul acaparează literarul” (Manolescu 1998), absenţă pusă de criticul Corin Braga pe
seama unei „amnezii semiotice deliberate” : „metoda constă în lectura literală a
semnificanţilor şi lectura la propriu a sensurilor figurate (…)” (Braga 1999). Şi Matei
Călinescu se situează în acelaşi plan de idei atunci când analizează în Paginile bizare
„manifestarea unei hipertrofice funcţii magice (…) aceea de a transforma numitul în
real” (Călinescu 1967 : 78). Textele urmuziene sunt crude într-un sens primitiv,
deoarece concreteţea extremă a limbajului îl „barbarizează”, îl de-metaforizează; Urmuz
blochează metafora la un nivel lingvistic primitiv, o reduce la o funcţionare exclusiv
textuală, îi îngreunează capacitatea de semnificare. La Urmuz saltul metaforic care face
sensul se suspendă, iar metafora funcţionează exclusiv pe orizontala textului. De fapt,
este impropriu s-o numim metaforă : ea este scindată, exprimă în textele urmuziene doar
apropierea obiectelor, nu şi fuziunea lor. Este mai degrabă un soi de proteză ataşată
limbajului bizar al textelor urmuziene, care operează în sens invers decât metafora
„tradiţională”, ea nu abstractizează, ci, dimpotrivă, se întoarce spre concret. Se întâmplă
ca „netrebnica soţie” a personajului din Plecarea în străinătate să îl lege cu o frânghie
de umerii obrazului; metafora e cucerită aici de concret : nu vedem pomeţii
personajului, ci umerii obrajilor, realitate nouă şi neaşteptată, creată printr-o „proteză”
lingvistică ce alătură cei doi termeni şi îi acceptă ca entitate de sine stătătoare,
netransfigurată metaforic. Ea este susţinută la nivelul sintaxei prin conjuncţia copulativă
„şi” (Ismail şi Turnavitu, Pâlnia şi Stamate, etc.).
Textele urmuziene abundă într-o „altoire” de figuri diverse, fără ca „sinteza”
dintre ele (coagularea termenilor comparaţiei într-o realitate nouă revelată prin
metaforă) să se producă; nu există depărtare între figurile şi obiectele care mişună în
spaţiul imaginar urmuzian. Verbul care le fixează structura este „a compune” : „Ismail
este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate”7. Ele
7 Pentru paragrafale citate din textele urmuziene trimitem la ediţia Urmuz 1999.
„Cruzimea” lui Urmuz
75
prind relief într-un spaţiu al proximităţii şi nu au altă identitate decât în relaţie cu ceva
sau cineva : ele sunt fie legate („…un ţăruş, de care este legată întreaga familie
Stamate”), însoţite („Ismail (…) însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu
odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu”), fie înşurupate în
bucăţi de obiecte dintre cele mai neaşteptate (Cotadi are montat un capac de pian la
spate, deasupra feselor, Algazy are „un grătar înşurupat sub bărbie şi împrejmuit cu
sârmă ghimpată”, Grummer are şi el o băşică cenuşie de cauciuc „înşurupată la spate,
puţin deasupra feselor”). Îmbrăcămintea capătă şi ea consistenţa unui fel de a doua
piele : „Cotadi nu mai are niciodată poziţiunea verticală, din cauza unei îmbrăcăminte
de şiţă ce-i formează un fel de cuirasă, şi pe care, deşi îl jenează teribil,o poartă însă cu
o desăvârşită abnegaţie direct pe piele, sub cămaşa ţărănească cu ciucuri, de care nu se
desparte niciodată” (Cotadi şi Dragomir).
Nu există nimic în stare pură – până şi „lucrul în sine”, adăpostit într-un vas pe
masa „bazată pe calcule şi probabilităţi”, este scindat, din moment ce, „ocupat fiind cu
cercetările sale filosofice, lui Stamate i se păru, o clipită, că a pus mâna şi pe cealaltă
jumătate a „lucrului în sine” (Pâlnia şi Stamate). Colocuirea produce hibrizi, alterează
personalităţile şi mai ales caricaturizează fizionomiile, ispitite să prindă forma
obiectelor cu care vin în contact. Nicăieri metamorfoza nu pare a fi completă –
personajele rămân captive într-un spaţiu al intervalului, nici oameni, nici obiecte, nici
păsări, nici maşini, pure virtualităţi ale unui „ar putea fi”. Un caz particular îl reprezintă
Ismail, căruia i se fabrică o clonă : „graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se
fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză” (Ismail şi Turnavitu). Singura metamorfoză
– coşmarescă – este duplicatul parodic, rezultat din tentaţia personajelor de a-şi
modifica neîncetat dimensiunile : mai există un Ismail sinteză de „ochi, favoriţi şi
rochie”, un Stamate miniatural „aleargă şi astăzi, nebun, micşorându-şi mereu volumul,
cu scopul de a putea odată pătrunde în infinitul mic”; aflăm şi despre Cotadi că „fără să
vrea, devine de două ori mai lat şi cu totul străveziu, dar aceasta numai de două ori pe
an, şi anume, când soarele ajunge la solstiţiu”.


''''''''''''''''''''''''cont'''''''''''''''''''''' '''

[Paul Atreides]

''''''''''''''''''''''''''''cont'''''''''''''''''' ''''''''''''''''''

Personajele plutesc în forme incerte, care îşi pierd cu încetul substanţa, se
aneantizează; ca şi la Kafka, sensul metamorfozei este unul thanatic : transformarea
anihilează vitalitatea, slăbeşte conştiinţa de sine; tragedia lui Gregor Samsa se
declanşează nu doar atunci când este nerecunoscut şi refuzat de ceilalţi, ci mai ales
atunci când începe să se refuze pe sine, să se simtă diferit, altul decât sine însuşi. La
personajele urmuziene lucrurile stau sensibil diferit, în primul rând pentru că, am văzut
mai înainte, procesul de metamorfozare este incomplet. Totuşi un punct comun există :
impulsul de a se metamorfoza le împinge spre moarte. Incapacitatea lor de a se distinge
ca individualităţi (îşi au toţi o „dublură”, o existenţă marcată copulativ : Ismail şi
Turnavitu, Pâlnia şi Stamate, Cotadi şi Dragomir, Algazy şi Grummer) le este fatală.
Celălalt este un fel de cocoaşă care se sudează în alcătuirea identitară a personajelor
urmuziene; moartea unuia coincide, prin urmare, cu dispariţia cuplului. Concediat din
postul de şambelan la viezuri în urma contaminării masive a acestora cu un guturai
nesuferit, Turnavitu se sinucide, nu înainte de a-i pregăti sfârşitul şi lui Ismail. Cotadi
lasă prin testament să fie îngropat lângă Dragomir, „spre a putea acapara pentru
totdeauna sursa eternă a bogăţiilor din capul lui Dragomir”, cele două picături de
untdelemn franţuzesc, în speranţa că din ele „vor răsări, cu timpul, livezi întregi de
măslini deasupra, livezi care, împreună cu terenul devenind de drept proprietatea
Irina UNGUREANU
76
familiei sale, aceasta va avea astfel la îndemână destul untdelemn gratuit spre a întreţine
candela după obiceiul creştinesc” (Cotadi şi Dragomir). Cât îi priveşte pe Algazy şi
Grummer, aceştia sfârşesc disputa pentru „hrana ideală” (care se dovedeşte a fi literatura
sub forma unor resturi de poeme înghiţite pe furiş de Grummer), devorându-se reciproc,
sub pretextul „de a se completa şi cunoaşte mai bine”. Sfârşitul este vidul absolut,
întunericul desăvârşit, echivalentul tăcerii totale – nimicnicia de pe urmă înghite lumea
urmuziană, îi şterge urmele în muţenia anonimatului : „De multă vreme nu se mai aude
vorbindu-se nimic de cei doi mari eroi” (Cotadi şi Dragomir). Resturile nedigerate după
ce se consumă treptat unul pe altul – din Algazy rămâne grătarul cu sârmă ghimpată, iar
lui Grummer îi supravieţuieşte pliscul de lemn aromatic – sunt azvârlite şi ele în mizeria
anihilatoare : „soţia lui Algazy, care avea formă de mătură, apăru pe neaşteptate şi…
dând de două-trei ori, în dreapta şi în stânga, mătură tot ce găsi, la gunoi…” (Algazy &
Grummer). Neantul are la Urmuz şi aparenţa unei eternităţi în negativ, în care sunt
proiectate gesturi ale personajelor, „imortalizate” sub forma unor păpuşi mecanice. Un
prezent continuu se deschide în faţa lui Stamate care „aleargă şi astăzi, nebun” în
căruciorul său cu manivelă. Şi Ismail sălăşluieşte la marginea pepinierei cu viezuri „în
stare de decrepitudine şi în această stare a rămas şi în ziua de azi…”.
Condamnate la o eternitate şubredă şi la o existenţă maşinală, personajele
urmuziene respiră acelaşi aer putred („un aşa de dulce şi îmbătător miros de
ciurciuvele”, ar zice inspirat Urmuz) ca eroii beckettieni sau ca personajele ionesciene.
Atemporale în existenţa lor, aceste personaje clovneşti sunt expresia concretă, nudă, a
lipsei de sens; ele sunt faţa „pozitivă” a vidului, în sensul că încarnează golul şi absenţa.
Rostul existenţei lor are ceva din strania apariţie a saltimbancului pe scenă, al cărui sens
stă, crede criticul elveţian Jean Starobinski, oricât de paradoxal ar părea, în chiar lipsa
lui de semnificaţie : «il faut leur accorder la licence de n’être rien de plus qu’un jeu
insensé. La gratuité, l’absence de signification est, si je puis dire, leur air natal. C’est
seulement au prix de cette vacance, de ce vide premier qu’ils peuvent passer à la
signification que nous leur avons découverte. Ils ont besoin d’une immense réserve de
non-sens pour pouvoir passer au sens”8. Non-sensul de care se fac purtători aceşti eroi
idioţi şi bizari ia forma unei mise en question : într-o lume utilitaristă traversată de
relaţii „semnificative”, absurzii sapă o breşă de îndoială în plinătatea sufocantă a
sensurilor acceptate. Imensa rezervă de nonsens pe care Starobinski o consideră
necesară pentru ca ei să poată să existe este suprema lor libertate; ei nu spun nimic,
limbajul lor este de neînţeles, ei există doar în pielea unor nebuni care bolborosesc fără
noimă. Ei sunt un loc vacant, un scaun ionescian gol, dar care la sfârşitul piesei izbucneşte
în hohote de râs de nicăieri. Saltimbancii absurdului trag un semnal de alarmă pentru
conştiinţa obosită a omului modern şi proclamă relativismul sensului, realitate infinit mai
chinuitoare – şi mai crudă – decât ar fi negarea oricărei semnificaţii. «Le vrai nihilisme,
observa Adrian Marino, c’est le rélativisme, c’est accepter la non-signifiance absolue,
8 „Trebuie să li se acorde licenţa de a nu fi nimic mai mult decât un joc nesăbuit. Gratuitatea, absenţa
semnificaţiei, este, dacă pot să spun aşa, aerul lor firesc. Numai datorită acestei absenţe, acestui vid primar
ele pot să ajungă la semnificaţia pe care le-am descoperit-o. Ei au nevoie de o imensă rezervă de nonsens
pentru a putea să capete sens” (tr. n.), în Starobinski 1983 : 137.
„Cruzimea” lui Urmuz
77
plonger dans l’incertitude totale»9. Nu faptul că nu există sens, ci că sensul e atât de
arbitrar este tragedia pe care Urmuz o camuflează magistral în Paginile bizare.
Precursor recunoscut al mişcării de avangardă la noi (dar „ignorant”, întrucât
informaţiile despre lecturile şi afinităţile scriitorului cu mişcările literare şi artistice ale
începutului de secol sunt minime) – dadaist avant dada, cum îl proclamase Ionesco,
futurist în simpatii de lectură, potrivit prietenului său, Mihail Cruceanu – Urmuz este, pe
alocuri, extrem de receptiv la efectele „modernolatriei” care aduce în artă, o dată cu
manifestele futuriste, un cult al ştiinţei şi tehnicii. Fascinaţia uriaşă pe care maşina o
exercită asupra imaginarului lumii contemporane lui Urmuz creează premisele unui nou
fel de cruzime în artă. O nouă barbarie, un nou primitivism iau naştere o dată cu primele
încercări de încorporare a mecanismelor maşinale în opera de artă. Monştrii artistici
creaţi de fantezia nestăpânită a unor Max Ernst, Francis Picabia ori Marcel Duchamp
sunt expresia unui joc anxios în care se amestecă admiraţia şi neputinţa faţă de maşină,
atitudini antagoniste care ricoşează în cele din urmă într-o tentaţie destructivă. „Maşina
e un monstru”, se frământa exasperat Bruno Munari, care în al său Manifest al
maşinismului constata cu oroare că „… maşinile se înmulţesc mai repede ca oamenii,
aproape la fel ca insectele cele mai prolifice…

'''''''''''''''''''''''''''''''''cont''''''''''''' ''''''''''''''''''''''''''''

[Paul Atreides]

''''''''''''''''''''''''''''''cont'''''''''''''''' '''''''

În câţiva ani vom fi micii lor sclavi.
Artiştii sunt singurii care pot salva umanitatea de această primejdie”10. Recurenţa
maşinii în imaginarul artistului modern este pe de o parte corelatul utopic al dorinţei de
a controla echilibrul lumii : maşina e gata să acumuleze toate temerile, anxietăţile,
dorinţele refulate pe care mentalul angoasat al societăţii industrializate va voi să le
proiecteze în ea manevrând-o sau înfruntând-o cu patimă. O foame de mecanicitate
devorează operele unor artişti ca Ernst sau Picabia, sufocate de o aglomerare nesăţioasă
de curele, pârghii, rotiţe etc. Abundenţa de elemente mecanice reflectă impulsul de a
juca (simula) drama existenţei într-o imaginară luare în stăpânire a puterii magice, de
nestăpânit, a maşinii. În acelaşi timp, însă, o presimţire catastrofică asociază maşina cu
o producţie infernală, care ameninţă să depersonalizeze individul, să-l transforme într-o
prezenţă anonimă, să-i anihileze supleţea gândirii şi să-l împingă în anonimat. O
mărturie în acest sens o avem în neo-obiectivismul action-painting-ului american care
se revendica de la expresionismul german al primelor două decenii ale secolului XX :
picturile lui Jackson Pollock, ca să luăm un exemplu, vorbesc despre „un coşmar
obiectiv”, exterior conştiinţei individuale, din care subiectivitatea a fost expulzată.
Moartea subiectului şi înlocuirea lui cu imaginea marionetei mecanice are
efecte imediate şi asupra modului de construcţie a discursului artistic. Dicteul automat al
dadaiştilor nu făcea decât să plaseze arta sub auspiciile gestului maşinal, ale producţiei
automatice care, în anumite cazuri, coincide cu negarea absolută a actului creator. Când
suprarealiştii vor face uz, ulterior, de acelaşi dicteu automat, arta lor pare să se salveze
întrucâtva de răceala producţiei automatice prin aşteptata apariţie a miraculosului («le
merveilleux», cum îl numea Breton).
La Urmuz mecanicitatea este o componentă sui generis a lumii; limbajul
Paginilor bizare, cum am văzut pe parcursul studiului nostru, imită automatismele
limbajului uzual, fără a se lansa în tentative de dezmembrare a ordinii „naturale” a
9 „Adevăratul nihilism este relativismul, acceptarea nonsensului absolut, scufundarea într-o
incertitudine totală” (trad. n.) în Marino 1976.
10 Bruno Munari, Manifestul maşinismului, apud Corrado Maltese, Jocul maşinilor şi maşinile de joc, în
„Secolul XX”, nr. 4/1967, p. 205.
Irina UNGUREANU
78
sintaxei ori în deconstrucţia structurilor lingvistico-literare. Lumea urmuziană, în
schimb, e populată de maşinării stridente dintre cele mai ciudate. Un scurt popas în
reşedinţa Stamate ne familiarizează cu un spaţiu controlat prin magia instrumentelor
mecanice. Din sub-pământa în care locuiesc, membrii familiei Stamate au privilegul de
a se învecina cu… Nirvana, care se află „nu mai departe de băcănia din colţ”. Şi asta,
prin mijlocirea unui binoclu; un tub de comunicaţie permite „castului” filosof Stamate
să vadă cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu. Mai departe, stabilitatea casei Stamate e
garantată de un… compas, cu care, din vreme în vreme, se măsoară pereţii camerei,
„pentru a nu scădea la întâmplare”. Un alt obiect miraculos asigură subzistenţa zilnică a
lui Stamate : aparatul fotografic, cu care eroul „ia instantanee de pe sfinţii mai în
vârstă”, pe care le vinde apoi „credulei sale soţii şi copilului Bufty, care are avere
personală”. Ros de dorinţa arzătoare de „a pătrunde o dată şi o dată în infinitul mic”,
Stamate îşi face vânt în pâlnia mult iubită de pe o trambulină „construită expres”, la
capătul căreia se află o scară mobilă de lemn, de unde Stamate „îşi rezuma rezultatul
observărilor sale în afară”.

'''''''''''''''''''''''''''''''cont''''''''''''''' '''''''''''''''''''

[Paul Atreides]

''''''''''''''''''''''''''''''cont'''''''''''''''' ''''''''''''''''''''

Nu numai că înlesneşte accesul în Nirvana sau în alte medii
ideale, maşina intră însă adesea în componenţa personajelor urmuziene; îngreunate de
aceste mecanisme (Bufty trage după el o targă pe uscat, Emil Gayk poartă pe umărul
drept un susţinător de armă, iar Dragomir are capacitatea de a-şi lungi gâtul „cu un
supliment de mucava de un metru şi 20 cm, pe care se suie graţioşi iedera şi alte plante
agăţătoare şi care are în partea de sus un aparat care arată cele patru puncte cardinale”),
ele capătă aparenţa bergsoniană de mécanique plaqué sur du vivant. Un nou tip uman
proliferat de atracţia maşinistă se infiltrează şi în Paginile bizare, o ipostază a lui uomo
moltiplicato futurist : omul-robot, „păpuşa electrică”, o fiinţă complet amorală (deşi
adesea se invocă în Paginile bizare etica pe toate planurile, politic, personal, etc.),
propulsată într-o lume reificată.
Un vitalism elementar de ecou expresionist se insinuează în erotica brutală a
acestor creaturi maladive, în ale cărei forme de manifestare Nicolae Balotă citea „un
umor al mecanismului deviat” (Balotă 1997). Păpuşă automată purtătoare de pasiuni
artificializate, personajul urmuzian se exprimă în formule premeditat stereotipe care îi
subminează autenticitatea. Rareori ambientul urmuzian capătă culoare, o negritudine
apăsătoare absoarbe monocolor articulaţiile spaţiului; făpturi cu înfăţişare agresivdizgraţioasă,
personajele lui Urmuz trăiesc în schimb într-un mediu zgomotos, strident,
de maşinărie care scârţâie. Orchestraţia sonoră a scenei urmuziene este o confuzie de
acorduri, o degenerare a armoniei cu lumea în forme groteşti. Din subsolul ficţiunii,
Urmuz explică într-o notă (este şi singura oară când se aude vocea autorului în Paginile
bizare) că cele două personaje Algazy şi Grummer s-au născut „după imaginile ce
trezesc prin muzicalitatea numelor lor specifică”; ca şi Fuchs, ele sunt deformări
scheletice ale unor sunete „perfecte” şi par a coborî dintr-un „apocalips al cărnii”.
Odată cu maşina, pătrunde în imaginarul urmuzian şi provocarea vitezei, într-o
tonalitate blândă în comparaţie cu futuriştii. O „iuţeală vertiginoasă” aiureşte bizarele
făpturi urmuziene, le prinde în mirajul gesticii maşinale, le dezindividualizează şi le
condamnă la o existenţă standardizată, de fiinţe marionetizate într-un timp mort : «le
geste machinal est la traduction concrète de la pregnance obsédante d’un temps lisse,

'''''''''''''''''''''''cont''''''''''''''''''''''' '''''''''''

[Paul Atreides]

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,cont @ end


„Cruzimea” lui Urmuz
79
sans accrocs et sans syncopes. Un temps matériellement décharné et ramené à une
succession illimitée de moments identiques»11.
Încărcătura de automatism pe care o aduce maşina în Paginile urmuziene este o
punere în paranteze a subiectivităţii; epurarea naraţiunii de mărcile psihologicului
deschide calea unei „psihologii a materiei” pe care, urmând directivele futuriştilor, Noul
Val al romanului francez a încercat timid s-o exploreze. La Urmuz, dezumanizarea
scriiturii este domol articulată într-un limbaj concret („la propriu”), „barbarizat”, crud în
formele grotescului şi ricanării parodice dirijate înspre disoluţia subiectului şi instalarea
arbitrarietăţii sensului.
Bibliografie
Arghezi, Tudor, Medalion Urmuz, în „Bilete de papagal”, nr. 16, 19 feb. 1928.
Artaud, Antonin, Scrisori despre cruzime, în Teatrul şi dublul său, urmat de Teatrul lui Séraphin
şi de Alte texte despre teatru, în româneşte de Voichiţa Sasu şi Diana Tihu-Suciu, postfaţă şi
selecţia textelor de Ion Vartic, ediţie îngrijită de Marian Papahagi, Cluj-Napoca, Editura
Echinox, 1997.
Balotă, Nicolae, Urmuz, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Timişoara, Editura Hestia, 1997.
Bălan, Ştefan, Chirilov, Mihai, Şerban, Alex Leo, Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele,
Cluj, Idea Design & Print Editură, 2004.
Bogza, Geo, Biografie, în „unu”, nr. 31, nov.1930 (număr consacrat lui Urmuz).
Braga, Corin, Urmuz, paralogicianul, postfaţă la volumul Pagini bizare, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1999.
Călinescu, Matei, Eseuri critice, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.
Fréchuret, Maurice, La machine à peindre, Marseille, Éditions Jacqueline Chambon, 1994.
Kantor, Tadeusz, Le théâtre de la mort, textes réunis et mis à jour par Denis Bablet, L’age
d’Homme, 1977.
Marino, Adrian, Anti-beau et anti-art selon l’avangarde, în „Revue roumaine des sciences
sociales”, Série de philosophie et logique, tirage à part, tome 20, janvier-mars, nr.1, 1976.
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Editura 100+1
Gramar, 1998.
Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Editura Minerva, 1990.
*** Scrisori inedite E. Ionesco – D. Vărbănescu (1949-1963), traducere de Radu Ionescu, în
„România literară”, an II, nr. 49, 4 dec. 1969.
Starobinski, Jean, Portrait de l’artiste en saltimbanque, Éditions d’Art Albert Skira S.A., Paris,
Flammarion, 1983.
Voiculescu, Vasile, Despre scriitorul Urmuz, conferinţă radiofonică ţinută la 2 ianuarie 1932,
publicată de Ion Apetroaie în „Ateneu”, X, nr. 10, octombrie 1973.
Izvoare
Urmuz, Pagini bizare, notă asupra ediţiei de Ion Pop, postfaţă de Corin Braga, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1999.
11 „Gestul maşinal este traducerea concretă a pregnanţei obsedante a unui timp neted, fără împotmoliri
şi fără sincope. Un timp materialmente descărnat şi destinat unei succesiuni nelimitate de momente
identice” (tr. n.) în Fréchuret 1994 : 39.
Irina UNGUREANU
80
La cruauté de Urmuz
Le premier à parler de la « cruauté » de Urmuz est Eugène Ionesco, qui, en essayant de
traduire en français les textes de l’ecrivain roumain, se rend compte d’une certaine « résistance »
du texte urmuzien, qui demande une traduction littérale plutôt que littéraire. La cruauté est donc
l’expression d’un langage nu, non stylisé, littéral (au sens artaudien du terme, qui n’exclut pas la
révélation à travers le concret du langage ou de l’image) où la métaphore se «concretise » et le
sens est suspendu. D’autre parte, la cruauté constitue pour Urmuz sa propre vision du monde : le
mécanique définit ses personnages vers lesquelles l’auteur ne manifeste autre chose qu’une
indifférence totale. La deshumanisation, l’ironie froide, le manque d’attachement, le grotesque,
le langage « barbare » (qui semble n’avoir autre référent que soi-même) – voilà les diverses
facettes du cruel urmuzien.
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
România/
Accademia di Romania, Roma
Italia

[Paul Atreides]

"...Textele lui Urmuz sunt anterioare miscarii Dada. El el este, printre alti cativa vizionari, premergatorul ignorat al literarturii noi, al umorului de contrasens, al liricii descatusate de tirania subiectului si de logica..."

[Paul Atreides]

Contacte extraterestre dezvaluite


Ministerul apararii din Marea Britanie a anuntat la sfarsitul lui 2008 ca va desecretiza arhivele legate de OZN-uri si contacte de gradul III. Intre anii 1970-2000 s-au primit peste 10.000 de rapoarte, declaratii ale unor martori oculari, anchete derulate in cateva statii radar, aeroporturi sau unitati militare ale aviatiei, precum si constatarile Observatorului de la Greenwich. Lordul Hugh Dowding, fost maresal al Royal Air Force a declarat la o reuniune informala cu alti sefi de Stat Major din Europa: "Sunt convins ca aceste obiecte zburatoare exista si nu sunt fabricate de nici o natiune de pe Pamant. In consecinta nu vad nici o alternativa, decat acceptarea teoriei ca provin dintr-o sursa extraterestra."

In 1974, seful Stataului Major al Apararii din Anglia, lordul amiral Hill Norton a afirmat la o reuninue NATO: "Faptul ca aceste obiecte zburatoare neidentificate, observate in atmosfera sau chiar pe uscat, nu pot fi asimilate cu niste constructii realizate de mana omului sau cu vreu fenomen fizic cunoscut pare evident. Foarte multe dintre observatii au fost raportate de oameni a caror seriozitate mi se pare indiscutabila: ofiteri de politie, piloti civili si militari. Aceste observatii au fost foarte des confirmate de dispozitive tehnice si electronice".Din 1991 pana in 1994, Nick Pope, senior executive officer in Ministerul Apararii britanic, a avut acces la informatii clasificate. Ulterior a publicat cartea Open Skies, Closed Minds in care combate pozitia oficiala a autoritatilor britanice sustinatoare, pana in 2008, a teoriei ca nu exista nici o certitudine stiintifica a contactului cu extraterestrii.

Aducand probe indubitabile care demonstreaza ca la un nivel foarte inalt oficialii militari stiau cu exactitate ca intre terrieni si extraterestrii exista contacte dezvoltate, Nick Pope si-a atras anatema! In 2007 a fost nevoit sa demisioneze din minister, dar demersul sau zgomotos a accelerat desecretizarea arhivelor UFO. Un an mai tarziu, Anglia si SUA anuntau ca sunt dispuse sa permita opiniei publice verificarea arhivelor, dar pana la sfarsitul anilor '70. In aceeasi perioada, directorul Observatorului Astronomic de la Vatican, iezuitul Jose G Funes a afirmat ca existenta extraterestrilor nu contrazice cu nimic Creatia Divina, ci dimpotriva o explica mai bine...


-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Nu suntem singuri in univers



Ideea ca nu suntem singura civilizatie inteligenta din univers i-a animat, intotdeauana, pe cei care cred ca universul este multidemnsional si ca ideea sta la baza gandului care articuleaza cuvantul si apoi intra in dinamica materiala. Doar o gandirea liniara si mecanicista sau poate interesul de a nu tulbura liniile de forta din politica si economie fac astazi, ca niste oameni inteligenti sa se mai indoiasca de atatea dovezi evidente ca suntem intr-un proces de comunicare cu semeni de-ai nostri, intergalactici.De exemplu, in 1947, general Nathan Twining de la US.Air Material Command scria intr-un raport UFO: "Fenomenul raportat este ceva real, descris in termeni asemanatori de indivizi care nu au comunicat vreodata inainte, nu poate fi vorba despre viziuni sau imaginatie. Exista obiecte care au forma unui disc. Vitezele ascensionale foarte mari observate, supletea manevrelor lasa sa se presupuna ca sunt pilotate sau telecomandate. Martorii descriu ca le-au vazut zburand in formatie de trei sau de noua obiecte".
Ca dovada ca adimistratia americana a facut un joc dublu incercand sa nege si chiar sa ridiculizeze intalnarile de gradul III, pe care le-a combatut print tot felul de articole academice, stiintifice ,prin alte marturii care descriu o farfurie zburatoare uluitor de asemenatoare cu un balon meteorologic, samd...este faptul ca in timp ce "oamenii seriosi se bazeaza pe dovezi stiintifice, nu pe marturiile unor instabili emotionali" a fost data Directiva JANAP 146 (Joint Army, Navy,Air Force Publication) care viza toate pozitiile din aviatia civila si militara precum si din marina unde comandantii de bord sunt obligati sa raporteze urgent ori obiect zburator neidentificat.

Asociatiile ufololgice cer autoritatilor militare sa desecretizeze rapoartele din anii '50, '60 si pana astazi, insa se izbesc de cenzura impenetrabila a serviciilor secrete. Generalul Bolender, angajat in proiectul Apollo la NASA a declarat in 1969. "Problema OZN constituie o amenintare pentru siguranta nationala si rezultatele anchetelor noastre nu pot fi date publicitatii!". Desigur, sa nu uitam, evenimentul se producea in culmea razboiului rece, in care atat rusii cat si americanii se supectau de spionaj tehnologic.Pana si astazi este in vigoare legea care pedepseste divulgarea continutului acestor rapoarte, cu pedepse de la unu la zece ani de inchisoare. Ce paradoxal, pana in anul 2008 cand NASA a admis ca a stabilit niste contacte cu alte civilizatii, oficial erau respinse toate teorile legate de extraterestrii, dar se investeau zeci de miliarde de dolari in programe spatiale, au fost trimise in spatiu benzi magnetice inregistrate cu vocile a 74 de sefi de state in toate limbile vorbite nativ, au fost codate matematic cartile sfinte.

Ba ma mult, ca o situatie hilara, desi autoritatile americane nu au recunoscut in mod oficial existenta inteligentei extra-umane, in Ghidul pompierilor pentru controlul calamitatilor scrie negru pe alb: "Nu stati sub un OZN aflat in zbor stationar la mica altitudine. Nu atingeti un OZN care a aterizat. In ambele cazuri trebuie sa va retrageti dupa interventia rapida a militarilor. Ori ce contact cu acestea este extrem de riscant din cauza radiatiilor. Atentie, nu riscati cu OZN-urile"! Ciudat mod de a incheiea un paragraf intr-un manual de uz intern al pompierilor, care se gaseste in toate sediile de Politie, atata timp cat existenta inteligentei extraterestre nu a fost oficial acceptata si declarata ca atare!
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Intalniri de gradul III

Incepand cu al Doilea Razboi Mondial, cand atat pilotii germani, cat si aliatii au raportat ca au vazut pe cer mici sfere luminescente, care se deplasau coerent, apareau si dispareau misterios, teoriile legate de OZN-uri au intereferat cu preocuparile obisnuite ale oamenilor. Experimentul radiofonic al lui Orson Wells, care a transmis "in direct invazia extraterestrilor" a creat o panica generalizata. Deci, in anii '50 oamenii erau foarte increzatori intr-o asemenea posibilitate. Desi din 1947 peste 4000 de piloti au raportat intalniri cu obiecte zburatoare neindentificate, autoritatile militare si civile ale tuturor guvernelor au pastrat subiectul in zona samizdat.

Abia la sfarsitul anului 2008, directorul Observatorului Astronomic de la Vatican a admis ca teoria extraterestra este foarte posibila, neimpietand cu nimic asupra credintei in Dumnezeu. In aceeasi perioada, Pentagonul si Armata Britanica au desecretizat cateva arhive ale anilor 60-70 in care sunt marturisite intalnirile de gradul III. O data sparta gheata, Rusia, Franta si China au permis accesul in arhivele U.F.O. In 1997 Centrul National de Studii Spatiale, din Franta, condus de profesorul Andre Lebeau a demarat un studiu extins asupra activitatii inteligente din univers: "toate calculele si probabilitatile ne conduc asupra emiterii ipotezei inteleginetei extraterestre". Concluzia raportului a fost ca putem analiza si interpreta evenimentele cosmice cu mult mai multa acuratete si argumente "daca admitem ca ipoteza extraterestra este de departe cea mai buna ipoteza stiintifica; nu este dovedita in mod categoric, dar exista in favoarea ei presupuneri solide, iar daca este exacta, e plina de consecinte!"

In SUA, aceasta teorie a fost dezbatuta imediat dupa razboi, si in ciuda banuielilor reciproce dintre sovietici si americani cu privire la testarea unor arme neconventionale, iata cat de curajos a fost in 1957, Albert Chop, directorul adjunct NASA si raportor al US Air Force: "Sunt convins de mul timp ca farfuriile zburatoare sunt reale si de origine extraterestra. In plus suntem observati de fiinte venite din spatiu"!
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Concluziile unor savanti privind craniile de cristal


Anumite ordine religioase precum dominicanii, franciscanii si iezuitii investeau anumite cranii de cristal cu virtuti si puteri trans-umane.In anumite picturi, Francisc de Assisi, intemeietorul Ordinului Fratilor Minori, fraternitate calugareasca denumita si Ordinul Franciscan este reprezentat tinand in mana un craniu.

In Mexico City, exista o famile de colectionari de cranii din cristal. Norma Redo detine un exemplar absolut magnific, realizat manual, care are inserata intr-o deschizatura, o cruce de aur batuta cu pietre de quartz si are gravata o data: 1571. In concluzie putem afirma ca sunt cunoscute mai mult de 12 cranii, dintre care unele dezvolta puteri paranormale, altele sunt niste fakeuri. Unii specialisti, ca Frank Dorland cred ca hipotalamusul poate capta energiile oscilante emise de craniile de quartz. Cristalele au aceasta proprietate de a ne permite sa intram in contact cu diferitele straturi ale inconstientului, eliberand gandurile din subconstient. Pentru alti experti, ca de exemplu Marianna Zezelik, parapsiholog, aceste cranii sunt niste "servere akashice". Tom Bearden, expert in psihotronica este de parere ca acestea pot transforma campul de energie vitala in energie electromagnetica. Carl Gustav Jung a fost si el preocupat de forta psihica generata de cristalele de quartz experimentand tranzitul de la starea de constienta (Beta) la starea de meditatie, de "cufundare" in subconstient (Alpha). Pentru el quartzul are puterea sa ajute fiinta umana sa-si cartografieze inconstientul!

Cristalul ne poate pune in rezonanata cu domeniul inconstientului arhetipal, acolo unde trecutul, prezentul si viitorul "se afla de fapt intr-un prezent continuu". Carol Wilson, medium canadian, colaboratoare a politiilor din Anglia, S.U.A si Canada a scris cartea The Skull Speaks in care descrie metodologia prin care intra in "comunicare" cu anumite cranii de cristal. Interesanta este "intalnirea" autoarei cu craniul aflat in proprietatea lui Mitchell-Hedges. Cazuta in transa ea scrie ca a aflat printr-o comunicare psihica despre originea acestui craniu ca apartinand unei civilizatii pre-mayase, foarte avansata din punct de vedere tehnologic, avand o vechime de 17.000 de ani.
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

"Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?.."
Epistola Sf.pavel catre Corinteni 6:3

Memento, homo, quia pulvis es et in pulverem reverteris(Genesa: 3-19)

sursa:codulluioreste

[Paul Atreides]

MOTTO:
Toti trebuie fim pregatiti intr-un fel sau altul, sa trudim, sa suferim, sa murim. Iar cauza ta nu este mai putin nobila pentru ca nu bat tobele cand pleci catre zilnice batalii si multimea nu te aclama cand te intorci de la zilnica ta victorie sau infrangere.
Robert Louis Stevenson

[Paul Atreides]

Decalogul


“Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău...”


“Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine… Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti…”

“Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău...”

"Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti..."

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta..."

"Să nu ucizi..."

"Să nu preacurveşti..."

"Să nu furi..."

"Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău..."

"Să nu pofteşti casa aproapelui tău … nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău"


sursa:codulluioreste

[Paul Atreides]

“Furia afecteazã ficatul,
Bucuria duce la îmbolnãvirea inimii,
Ingrijorarea slãbeşte splina,
Teama şi spaima aduc prejudicii grave rinichilor,
Tristeţea sau suferinţa sufleteascã îmbolnãvesc plãmânii.
Mânia (furia) determinã mişcarea energiei cãtre partea superioarã a corpului,
Bucuria încetineşte circulaţia energeticã,
Suferinţa sufleteascã şi tristeţea consumã energia,
Teama şi spaima o tulburã, iar
Ingrijorarea duce la stagnarea ei."

Vechi poem din dinastia Qin

sursa:codulluioreste

[Paul Atreides]

Noua lucruri de tinut minte:



Cele trei interdictii:
Nu ai voie sa renunti.
Nu ai voie sa te comporti necivilizat.
Nu ai voie sa fi trist.

Cele trei bucurii:
Vicisitudinea.
Cinstea
Indemanarea.

Cele trei lucruri rele:
Teama.
Indoiala.
Confuzia.

sursa:codulluioreste

[Paul Atreides]

Unitate in diversitate

Noi toti suntem voci de egala importanta intr-un unic cerc. In fata curcubeului, fiecare din noi este unicat dar toti suntem egali. Fiecare persoana are o relatie unica cu Divinitatea. Toti suntem copiii acestei Planete, si impartim aceeasi biosfera in care traim cu totii. Respiram acelasi aer, folosim aceeasi apa si acelasi pamant, ne incalzim cu acelasi sacru foc; de aceea trebuie sa traim in pace, armonie si iubire ca fii ai aceluiasi popor numit Umanitate!


sursa:codulluioreste

[Paul Atreides]

Motto:
"Se vede ca adevarul e un lucru dificil si greu de gasit in istorie, cand celor care s-au nascut in urma timpul le impiedica cunoasterea evenimentelor; iar istoria contemporana cu faptele si cu vietile respective, pe de o parte din cauza invidiei si dusmaniei, pe de alta cautand sa faca pe plac si sa linguseasca, deformeaza si perverteste adevarul"-Plutarh

[Paul Atreides]

Istoria nu este scrisa nici de invingatori, nici de invinsi, de fapt mana care consemneaza trecerea omului prin lume este a Providentei. Adevarul are calitatea de a straluci etern. Cine are ochi sa-l vada, urechi sa-l auda si minte sa-l priceapa va intelege ca destinul inseamna lege, iar libertatea, putere creatoare sau distrugatoare. Istoria lumii penduleaza intre progres si retrogradare intre binecuvantare si blestem. Singurul care le echilibreaza este Adevarul!

[Paul Atreides]

"Primitivii" experiti in matematica si astronomie



Ceea ce ramane greu de inteles pentru logica liniara si materialista care presupune o evolutie lenta din generatie in generatie este acuratetea observatiilor astronomice. Ciclurile solare si lunare se pot calcula si compara dupa secole de observatii. Este vorba despre o misiune stiintifica care are nevoie de programare si planificare, iar acestea denota caracterul unor civilizatii ultra evoluate atat in plan tehnologic cat si spiritual. Bun, daca este asa, noi de ce mai vorbim despre primitivism cand ne raportam la zorii umanitatii? Cum de stiau stramosii nostrii ca anul lui Sirius are o durata cu 12 minute mai mare decat astrul nostrtu solar? Pentru a putea trage asemenea concluzii observatorii egipteni sau mayasi ar fi avut nevoie sa studieze bolta 43.200 de ani. Ca sa nu mai vorbim ca era absolut necesar un minim tehnologic cel putin egal cu cel al civilizatiei moderne. Insa cand noi am invatat ca in aceea epoca omul abia isi lepadase blana de maimuta si ca isi tara iubita de par in pestera, ne vine greu sa intelegem aceste adevaruri descoperite abia in sec al XX-lea. De exemplu, "primitivii" stiau ca luna rasare in aceeasi directie extrema care ar putea fi nordul sau sudul, la un interval de 6800 de zile, motiv pentru care au aparut observatoarele luare megalitice avand cercuri de menhire destinate practicilor astronomice, numite strcturi cromlech. Miscarea soarelui si fazele lunare au prefatat conceptul umanitatii despre timp. In Sardinia au fost descoperite peste 7000 de monumente neolitice numite Nuraghi, considerate de arheologi "puturi sacre" sau "casele vrajiotoarelor". Avand forme conice din piatra, Nuraghi se ingusteaza in partea superioara si se termina formand o cupola falsa. Pe banda laterala de sud a complexelor se intalneste un soi de fereastra care capteaza lumina solara.

Publicat de oreste teodorescu

[Paul Atreides]

Arheoastronomia



In a doua jumatate a sec XX, arheologia a devenit o stiinta multidisciplinara.Investigand trecutul s-a dovedit ca anumite monumente antice denota functionalitati astronomice fabuloase. Inca din sec. al XVIII-lea, exista preocuparea de a aduna si cataloga date referitoare la raportul dintre miscarile astrelor si evolutia civilizatiilor. Ramura din arheologie care se ocupa de aceasta perspectiva istorica se numeste arheoastronomie si a fost cristalizata de astronomul englez Sir Joseph Norman Lockyer (1836-1920). Datele istorice ne furnizeaza informatii interesante conform carora, primii humonoizi (Neanderthal, Cro-Magnon) erau atrasi de contemplarea astrelor. Unii exegeti plaseaza inceputul sistematizarii sistemelor religioase cam in aceasta perioada. Dupa studii indelungate, comunitatile primelor civilizatii credeau ca astrii erau zeitati care controlau mersul naturii si al vietii, dar care se manifestau cu o violenta inspaimantatoare cand omul incalca echilibrul cosmic. Primele monumente religioase sunt inchinate acelor astre de care omul se temea cel mai mult, sau de la care astepta binecuvantare. Asa apar primele calendare pe termen lung, care initial aveau un caracter exclusiv religios. Omul primordial, dupa ce a studiat ciclicitatea universala a fost capabil sa inteleaga si sa opereze in Natura. Aparitia agriculturii va consolida ideea proprietatii care invoca mostenirea, deci traditia. Cu trecerea timpului numerele folosite in masuratori au devenit sacre. Pentru egipteni si mayasi, 73 era un numar scaru, care le-a permis sa descopere tranzitul venusian de 243 de ani fata de Soare. Numarul 41 a servit ca punct de referinta in construirea piramidelor. S-au descoperit vestigii arheologice in care se desfasurasera calcule astronomice cu 14.000 de ani in urma. In cartea In cautarea stramosilor nostri cosmici, Maurice Chatelain scrie ca in paleolitic, omul cunostea semnificatia numerelor 28 si 347, caci au fost gasite in santierele arheologice oase crestate aliniate in grupuri continand cele doua numere. Prima cifra reprezinta timpul exprimat in zile de care are nevoie luna pentru a-si completa ciclul de rotatii in timp ce al doilea numar defineste timpul de care are nevoie satelitul natural pentru a se alinia intre pamant si soare dand nastere, in trecre unei eclipse solare. Calendraul mayas nu poate fi nici astazi pe deplin inteles, caci acuratetea preciziei astronomice este net superioara posibilitatilor pe care tehnologia moderna ni le pune astazi la indemana.

Publicat de oreste teodorescu

[Paul Atreides]

Preambul



Asistam de cateva decenii la demonstratia ca vechea paradigma a istoriei este incorecta. Arheologia, geologia, paleoantropologia, genetica, fizica, astronomia, precum si vastele cercetari esoterice aduc o lumina noua asupra trecutului umanitatii. Desii unii se incapataneaza sa ramana prizonierii gandirii inertiale, lipsita de argument si impusa prin constrangere, ne aflam in plina revolutie mentala si in ceea ce priveste domeniul istoriei. Cu ajutorul evolutiei tehnologice si prin modernizarea tehnicilor de datare, astazi stim, de exemplu ca majoritatea structurilor megalitice din Europa sunt mult mai vechi decat cele sumeriene si egiptene. Exista o serie de intrebari la care istoria oficiala, cea de pana acum nu a fost in stare sa raspunda satisfacator. Iata enigmele pe care noua paradigma va incerca sa le decripteze:


- Cum apar pe intreaga planeta si in mod spontan, cam in aceeasi perioada istorica civilizatiile si cunostintele stiintifice?


-Care este rolul si rostul omului in natura?


-Cum evolueza constiinta individuala, sociala si mistica de la o generatie la alta, pastrand intact acelasi deziderat.


- Unde sunt datele arheologice ale civilizatiilor pre-umane?


-Sunt vizitatorii din spatiu extraterstru legati de saltul quantic in evolutia specilor si mai ales a constiintei?


-Ce rol are gandirea mistica in evolutia istorica a neamurilor?


Scopul acestui blog este tocmai descoperirea cararii care sa conduca la o viziune unitara, spirituala si argumentata a faptului, ca indiferent de etnie, religie, cult sau nivel de dezvoltare socio-economico-politica, in ciuda tuturor diferentelor formale apartinem cu totii Umanitatii, iar istoria nu poate fi decat una comuna!

Publicat de oreste teodorescu

[Paul Atreides]

Primele calendare

Arheologul Carlo Maxia si astronomul Eduardo Proverbio au lucrat impreuna la un studiu de arheoastronomie in care afirma ca in zorii cristalizarii civilizatiei existau rituri in care Soarele, Luna, Venus, Sirius erau actanti in ritualurile religioase. Constructorii acestor structuri megalitice numite si Nuraghi acordau o importanta deosebita Lunii, si mai ales atunci cand ea "devenea plina", mai ales in lunile decembrie si februarie. Pe muntele d'Accoddi din Sardinia se poate observa importanta pe care primii oameni o acordau cultului lunar. Practic, este vorba despre un observator astronomic datand probabil din mileniul al IV-lea i.Hr, deci in plin context neolitic. In urma campaniilor de excavari debutate in anii"80 a fost scoasa la iveala o structura piramidala care are o camera din piatra de 15 x 2 m, situata la 5,5 m sub nivelul solului. Constructia a fost datata intre 4000 si 5000 i Hr.In 1986 E.Proverbio si G.Romano care coordonau lucrarile au calculat directiile ceresti pe care le semnalau componentele ansamblului si au tras concluzia ca structura piramidala furnizeaza date despre punctele unde apare Luna. Astfel s-a putut stabili ca liniile care leaga centrul monumentului de menhirul cel mai indepartat indica locul unde luna dobandeste valorile de declinatie. De aici se intareste ideea ca primele calendare presiorice erau lunare si ca stramosii nostri stiau sa inregistreze aceste cicluri cu o precizie matematica, inca neegalata pana astazi. Masuratorile efectuate in coti si picioare (valori apartinand epocii) sunt semnificative ca rezultate numerice. Numerele pe care civilizatia preistorica le vehiculau 260, 328, 336, 354 sunt echivalente in zile cu ciclurile lunare, ale caror durate exacte erau cunoscute de milenii. Astronomii "primitivi" cunosteau cele 7 cicluri lunare. Ei mai stiau ca soarele reapare in acelasi punct ceresc la fiecare 1461 de zile, dupa ce tranzita de 4 ori bolta cereasca si asa au aparut conceptele privind anotimpurile. Incepand din acest punct s-au elaborat apoi calendarele solare. Planetele Venus si Marte au fost studiate calculandu-se fazele ciclice si in conjuctie cu astrul zilei, au fost adaugate in calendar...

Publicat de oreste teodorescu

[Paul Atreides]

Extraterestrii si guvernul planetar

Pe 6 martie 1998, la Casa Alba, celebrul fizician Stephen Hawking a spus in fata camerelor de luat vederi, venite sa surprinda Millenium Evening: "Viata in alte sisteme solare este fie primitiva, fie mai avansata decat a noastra". Daca admitem miile de marturii ale martorilor unei intalnari de gradul III, am putea sa ne imaginam ca extraterestrii sunt mult mai avansati tehnologic decat pamantenii. Un participant la programul spatial Mercury, Scott Carpenter a declarat:"Pe tot parcursul timpului cand se aflau in spatiu, astronautii nu au fost singuri:au fost supravegheati permanent de OZN-uri". O alta marturie interesanta ii apartine lui Gordon Cooper, fost comandant al programului spatial Gemini 5 si Apollo 10, care a parasit US Air Force si NASA in anii '70: "In 1950, timp de cateva zile am observat aparate metalice in forma de farfurii , la altitudini foarte mari, deasupra bazei, si am incercat sa ne apropiem de ele, dar erau in stare sa schimbe directia, mult mai rapid decat aparatele noastre de vanatoare. Cred ca intr-adevar aceste OZN-uri exista si ca in toate cazurile inexplicabile a fost cu adevarta interventia unei alte civilizatii mult mai avansate tehnologic decat a noastra".
Problema monitorizarii Pamantului de catre civilizatii intergalactice dezvoltate a dat de gandit conducerii planetare. Exista tot mai multe directii care converg spre o guvernare planetara armonioasa, in asteparea revelarii acestor contacte extraterestre. Acelasi Gordon Cooper scria in 1985: "Ar trebui mai intai sa le aratam ca am invatat sa ne rezolvam problemele in mod pasnic, nu prin razboaie, inainte de a fi acceptati ca membrii cu drepturi egale ai echipei universale..."
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Un mister in dizolvare

In 1998, cu zece ani inainte ca Vaticanul sa admita posibilitatea existentei vietii inteligente in afara planetei noastre, monseniorul Caorrado Balducci, specializat in exorcizari a declarat in cateva emisiuni televizate ca: "...aceste fiinte exista, lucrul nu mai poate fi pus la indoiala. Aceste intalniri extraterestre nu sunt demonice, nu sunt cauzate de tulburari psihologice, nu sunt cazuri de posedare si trebuie studiate cu grija.Nu putem nega ceea ce nu ne convine sau nu corespunde unei logici precedente..." Unul dintre inventatorii rachetelor, Hermann Oberth a afirmat in 1960: "OZN-urile sunt concepute si dirijate de fiinte cu cea mai inalta inteligenta. Pentru mine nu exista nicio indoiala ca aceste obiecte sunt un fel de nave interplanetare. Cred ca inteligentele extraterestre observa Pamantul si ne viziteaza de mii de ani".

Foarte multi exegeti ai fenomenului OZN considera ca mai marii planetei au hotarat sa oculteze adevarul despre existenta extraterestrilor, ingrijorati fiind de uriasa diferenta tehnologica intre diferitele civilizatii galactice si pamanteni.Nu putem gasi explicatii satisfacatoare intrucat stiinta noastra este barbara in comparatie cu cea a planetelor de unde provin aceste inteligente. Sa nu uitam ca pana in zorii secolului al XXI-lea viziunea pamanteana asupra universului era una liniara, mecanicista si abia dupa aprofundarea domeniului quantic am inceput sa intelegem intrepatrunderea dintre universul vizibil si cel nevazut. Daca pentru "civili" ori ce subiect legat de extraterestrii devine fascinant, pentru "militarii specializati" aceste contacte au devenit banalitati. Iata ce declara Lee Katchen, fizician la NASA,in 1997 la Colocviul de la Pocantico, New York, dupa ce a analizat peste 7000 de rapoarte legate de activitati stranii in spatiu cosmic: "Observarile OZN-urilor sunt atat de obisnuite, incat militarii nu mai au timp sa se ocupe de ele.Asadar, le sterg de pe ecran. Principalele sisteme de aparare au filtre OZN integrate si cand apare un astfel de aparat, pur si simplu il ignora".

Partizanii teoriei conspiratiei pun secretomania autoritatilor pe seama faptului ca marile puteri, recte SUA si URSS isi doreau perfectionarea arsenalului militar pentru a-si asigura victoria. Dupa 1989, foarte multe dintre dosarele clasificate legate de OZN-uri au fost oferite opiniei publice. Printre aceste documente se afla si un memorandum semnat de Wilbert Smith,adresat guvernului canadian, in 1950: "Farfuriile zburatoare exista si modul lor de functionare este necunoscut. Oficiali ai SUA au recunoscut ca pentru ei subiectul este de cea mai mare confidentialitate, mai secret chiar decat bomba cu hidrogen."
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Marturii oficiale

In februarie 1987, intr-un discurs la Kremlin, presedintele Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov a spus: "Fenomenul OZN exista cu adevarat si trebuie tratat in mod serios. Serviciile noastre speciale si Armata au suficinte dovezi ca nu suntem singuri in Univers!". Ministrul francez al Apararii, Robert Galley a participat in 1974 la o serie de emisiuni radiofonice la France Inter, unde a intarit ipoteza extraterestra: "Cred ca atitudinea pe care ar trebui s-o adoptam fata de aceste fenomene trebuie sa ramana deschisa, adica sa nu constea in a nega din capul locului. Stramosii nostrii au negat o multime de lucruri care ni se par astazi elementare, fie ca este vorba despre piezoelectricitate, de electricitatea statica...In realitate, intreaga dezvoltare a stiintei consta in faptul ca intr-un anumit moment ne dam seama ca in urma cu 50 de ani nu stiam nimic si nu intelegeam nimic despre realitatea fenomenelor..."

O foarte interesanta abordare ii apartine senatorului american Barry Goldwater, fost candidat la presidentie: "Cred cu adevart ca exista extraterestrii in spatiu.Poate ca nu seamana cu noi, dar am sentimentul foarte puternic ca s-au dezvoltat dincolo de capacitatile noastre mentale..."In 1960,New York Times a publicat scrisoarea amiralului Roscoe H. Hillenkoetter, primul director CIA, adresata Congresului: "A sosit momentul pentru Congres sa dea pe fata adevarul in urma unor auditii publice.Pe ascuns, ofiteri superiori ai Air Force se ocupa in mod serios de OZN-uri, dar sub pretextul secretului oficial si al temerilor de ridicol, multi cetateni sunt facuti sa cread ca OZN-urile sunt niste absurditati."
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Extraterestrii si presedintii americani


Despre fenomenul OZN s-au exprimat si cativa presedinti de stat. Harry S. Trumann a declarat in anii '50 intr-o conferinta de presa: "Pot sa va asigur ca farfuriile zburatoare, desi exista, nu sunt construite de nici o putere terestra". In perioada aceea se credea ca obiectele zburatoare cu forma de farfurie au fost produse de germani ca arma finala in cel de al doilea razboi mondial.
Un deceniu mai tarziu, J.F. Kennedey s-a adresat intr-un memorandum, directorului CIA: "Examinati clasificarea tuturor dosarelor UFO referitor la Siguranta Nationala". A circulat, in epoca si o legenda care a infierbantat imaginatia planetara. Printre agentii CIA si pilotii militari umbla zvonul ca D.D. Eisenhower s-ar fi intalnit cu o delegatie extraterestra intr-o baza secreta a aviatiei. G.R. Ford isi dorea sa limpezeasca lucrurile asteptand: "o explicatie mai buna decat cea data de Air Force pana acum" si propunea infiintarea unei comisii care sa studieze fenomenul OZN. In campania electorala, Jimmy Carter a spus: "Daca voi fi ales presedinte, voi face in asa fel incat toate informatiile noastre despre OZN-uri sa fie facute public intregii lumi!" Apoi, a adaugat lasand audienta inmarmurita: "Sunt convins ca OZN-urile exista pentru ca am vazut si eu unul..." Insa, dupa ce a fost ales la Casa Alba, s-a asternut o nemeritata tacere peste acest subiect.Cand era guvernator al Californei, Ronald Reagan a tinut un speech in fata Adunarii Generale a Natiunilor Unite: " Avem nevoie oare de o amenintyare universala exterioara ca sa putem scoate la lumina faptul ca toti oamenii sunt frati, fiind fii aceleiasi planete?" Apoi, in cursul campaniei electorale a interbat: "Nu se afla deja printre noi o forta extraterestra?"
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Contacte extraterestre dezvaluite


Ministerul apararii din Marea Britanie a anuntat la sfarsitul lui 2008 ca va desecretiza arhivele legate de OZN-uri si contacte de gradul III. Intre anii 1970-2000 s-au primit peste 10.000 de rapoarte, declaratii ale unor martori oculari, anchete derulate in cateva statii radar, aeroporturi sau unitati militare ale aviatiei, precum si constatarile Observatorului de la Greenwich. Lordul Hugh Dowding, fost maresal al Royal Air Force a declarat la o reuniune informala cu alti sefi de Stat Major din Europa: "Sunt convins ca aceste obiecte zburatoare exista si nu sunt fabricate de nici o natiune de pe Pamant. In consecinta nu vad nici o alternativa, decat acceptarea teoriei ca provin dintr-o sursa extraterestra."

In 1974, seful Stataului Major al Apararii din Anglia, lordul amiral Hill Norton a afirmat la o reuninue NATO: "Faptul ca aceste obiecte zburatoare neidentificate, observate in atmosfera sau chiar pe uscat, nu pot fi asimilate cu niste constructii realizate de mana omului sau cu vreu fenomen fizic cunoscut pare evident. Foarte multe dintre observatii au fost raportate de oameni a caror seriozitate mi se pare indiscutabila: ofiteri de politie, piloti civili si militari. Aceste observatii au fost foarte des confirmate de dispozitive tehnice si electronice".Din 1991 pana in 1994, Nick Pope, senior executive officer in Ministerul Apararii britanic, a avut acces la informatii clasificate. Ulterior a publicat cartea Open Skies, Closed Minds in care combate pozitia oficiala a autoritatilor britanice sustinatoare, pana in 2008, a teoriei ca nu exista nici o certitudine stiintifica a contactului cu extraterestrii.

Aducand probe indubitabile care demonstreaza ca la un nivel foarte inalt oficialii militari stiau cu exactitate ca intre terrieni si extraterestrii exista contacte dezvoltate, Nick Pope si-a atras anatema! In 2007 a fost nevoit sa demisioneze din minister, dar demersul sau zgomotos a accelerat desecretizarea arhivelor UFO. Un an mai tarziu, Anglia si SUA anuntau ca sunt dispuse sa permita opiniei publice verificarea arhivelor, dar pana la sfarsitul anilor '70. In aceeasi perioada, directorul Observatorului Astronomic de la Vatican, iezuitul Jose G Funes a afirmat ca existenta extraterestrilor nu contrazice cu nimic Creatia Divina, ci dimpotriva o explica mai bine...


-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Nu suntem singuri in univers



Ideea ca nu suntem singura civilizatie inteligenta din univers i-a animat, intotdeauana, pe cei care cred ca universul este multidemnsional si ca ideea sta la baza gandului care articuleaza cuvantul si apoi intra in dinamica materiala. Doar o gandirea liniara si mecanicista sau poate interesul de a nu tulbura liniile de forta din politica si economie fac astazi, ca niste oameni inteligenti sa se mai indoiasca de atatea dovezi evidente ca suntem intr-un proces de comunicare cu semeni de-ai nostri, intergalactici.De exemplu, in 1947, general Nathan Twining de la US.Air Material Command scria intr-un raport UFO: "Fenomenul raportat este ceva real, descris in termeni asemanatori de indivizi care nu au comunicat vreodata inainte, nu poate fi vorba despre viziuni sau imaginatie. Exista obiecte care au forma unui disc. Vitezele ascensionale foarte mari observate, supletea manevrelor lasa sa se presupuna ca sunt pilotate sau telecomandate. Martorii descriu ca le-au vazut zburand in formatie de trei sau de noua obiecte".
Ca dovada ca adimistratia americana a facut un joc dublu incercand sa nege si chiar sa ridiculizeze intalnarile de gradul III, pe care le-a combatut print tot felul de articole academice, stiintifice ,prin alte marturii care descriu o farfurie zburatoare uluitor de asemenatoare cu un balon meteorologic, samd...este faptul ca in timp ce "oamenii seriosi se bazeaza pe dovezi stiintifice, nu pe marturiile unor instabili emotionali" a fost data Directiva JANAP 146 (Joint Army, Navy,Air Force Publication) care viza toate pozitiile din aviatia civila si militara precum si din marina unde comandantii de bord sunt obligati sa raporteze urgent ori obiect zburator neidentificat.

Asociatiile ufololgice cer autoritatilor militare sa desecretizeze rapoartele din anii '50, '60 si pana astazi, insa se izbesc de cenzura impenetrabila a serviciilor secrete. Generalul Bolender, angajat in proiectul Apollo la NASA a declarat in 1969. "Problema OZN constituie o amenintare pentru siguranta nationala si rezultatele anchetelor noastre nu pot fi date publicitatii!". Desigur, sa nu uitam, evenimentul se producea in culmea razboiului rece, in care atat rusii cat si americanii se supectau de spionaj tehnologic.Pana si astazi este in vigoare legea care pedepseste divulgarea continutului acestor rapoarte, cu pedepse de la unu la zece ani de inchisoare. Ce paradoxal, pana in anul 2008 cand NASA a admis ca a stabilit niste contacte cu alte civilizatii, oficial erau respinse toate teorile legate de extraterestrii, dar se investeau zeci de miliarde de dolari in programe spatiale, au fost trimise in spatiu benzi magnetice inregistrate cu vocile a 74 de sefi de state in toate limbile vorbite nativ, au fost codate matematic cartile sfinte.

Ba ma mult, ca o situatie hilara, desi autoritatile americane nu au recunoscut in mod oficial existenta inteligentei extra-umane, in Ghidul pompierilor pentru controlul calamitatilor scrie negru pe alb: "Nu stati sub un OZN aflat in zbor stationar la mica altitudine. Nu atingeti un OZN care a aterizat. In ambele cazuri trebuie sa va retrageti dupa interventia rapida a militarilor. Ori ce contact cu acestea este extrem de riscant din cauza radiatiilor. Atentie, nu riscati cu OZN-urile"! Ciudat mod de a incheiea un paragraf intr-un manual de uz intern al pompierilor, care se gaseste in toate sediile de Politie, atata timp cat existenta inteligentei extraterestre nu a fost oficial acceptata si declarata ca atare!
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Intalniri de gradul III

Incepand cu al Doilea Razboi Mondial, cand atat pilotii germani, cat si aliatii au raportat ca au vazut pe cer mici sfere luminescente, care se deplasau coerent, apareau si dispareau misterios, teoriile legate de OZN-uri au intereferat cu preocuparile obisnuite ale oamenilor. Experimentul radiofonic al lui Orson Wells, care a transmis "in direct invazia extraterestrilor" a creat o panica generalizata. Deci, in anii '50 oamenii erau foarte increzatori intr-o asemenea posibilitate. Desi din 1947 peste 4000 de piloti au raportat intalniri cu obiecte zburatoare neindentificate, autoritatile militare si civile ale tuturor guvernelor au pastrat subiectul in zona samizdat.

Abia la sfarsitul anului 2008, directorul Observatorului Astronomic de la Vatican a admis ca teoria extraterestra este foarte posibila, neimpietand cu nimic asupra credintei in Dumnezeu. In aceeasi perioada, Pentagonul si Armata Britanica au desecretizat cateva arhive ale anilor 60-70 in care sunt marturisite intalnirile de gradul III. O data sparta gheata, Rusia, Franta si China au permis accesul in arhivele U.F.O. In 1997 Centrul National de Studii Spatiale, din Franta, condus de profesorul Andre Lebeau a demarat un studiu extins asupra activitatii inteligente din univers: "toate calculele si probabilitatile ne conduc asupra emiterii ipotezei inteleginetei extraterestre". Concluzia raportului a fost ca putem analiza si interpreta evenimentele cosmice cu mult mai multa acuratete si argumente "daca admitem ca ipoteza extraterestra este de departe cea mai buna ipoteza stiintifica; nu este dovedita in mod categoric, dar exista in favoarea ei presupuneri solide, iar daca este exacta, e plina de consecinte!"

In SUA, aceasta teorie a fost dezbatuta imediat dupa razboi, si in ciuda banuielilor reciproce dintre sovietici si americani cu privire la testarea unor arme neconventionale, iata cat de curajos a fost in 1957, Albert Chop, directorul adjunct NASA si raportor al US Air Force: "Sunt convins de mul timp ca farfuriile zburatoare sunt reale si de origine extraterestra. In plus suntem observati de fiinte venite din spatiu"!
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Comentatorii de pe net, și cum m-au ajutat ei să realizez că omul e un animal prost



Tot timpul am avut bănuiala că oamenii sunt cretini. E greu să fii sigur de asta, când încerci să te înconjori cu oameni relativ asemănători ție și când atașarea emoțională față de ei te impinge să socotești ca eroare mai degrabă decât regulă, dacă spun vreo cretinătate. Prima dată când am început să bănuiesc că oamenii sunt complet imbecili a fost când am început să trag cu urechea la ce discută necunoscuții din jurul meu. În baruri, în autobuz, pe stradă. Mă refer la discuții de-ălea, cu pretenția de profund, nu despre cum e vremea. Jur cu mâna pe inimă că în viața mea nu am auzit lângă mine o discuție care să nu fie o înșiruire de truisme despre nimic. Din categoria “eu cred că suntem aici pentru un scop”.

Toți proștii când sunt puși în situația în care trebuie să zică ceva deștept, bagă fraze pe care le-au auzit la televizor sau citit, și care li s-au părut interesante. Fac asta pentru că în străfundul creierașului lor neted își dau seama că nu au nimic de zis dar, speră că, dacă lor li s-a părut interesant ce zice altul, sunt și ei interesanți dacă zic același lucru.

Prostia e ca un bursuc. Evită să se expună. Prostul subconștient știe că e prost. Oricât de arogant s-ar rostogoli el pe afară, prostul citit, prostul cu pretenții, știe că e prost. Nu o să recunoască niciodată, dar știe. De aia evită să-și expună prostia. Îi este frică că, la un moment dat, ar putea da de ăla un deștept dintr-o mie care l-ar arăta cu degetul și ar spune tuturor că e prost, și ar râde restul proștilor de el. Și asta ar strica toată iluzia pe care și-a construit-o despre el. Prostia e fix ca un bursuc. Atacă când se simte încolțită. Atacă sinucigaș și cu disperare. Iei prostul, îl prinzi în colț, îi explici rațional de ce anumite chestii nu sunt ca în verdictele lui trântite rapid și va fi nevoit să se justifice. Abia atunci îți dai seama de adevărata prostie a unui om. Când începe să-și justifice modul de gândire. Când începe să-ți explice cum știe el sigur că dacă se spală prea des pe cap îi cade părul cu vehemență și cu ochii bulbucați, de parcă e de neconceput că ar putea să nu aibă dreptate.

Prostia are multe mecacnisme de apărare. Prostul, dacă are pe ce să dea vina pentru prostia lui, e complet împăcat cu ea. Ca patriotul cu steag pe casă care e sigur că are gardul dărâmat și gropi pe stradă din cauza ungurilor și a țiganilor. Diversiunea, spre exemplu, este altă metodă extrem de des folosită. O vedem clar la proștii care nu pot trăi de prostia alora. Cum ar fi hipsterul indignat că nu poate să aibă el cultură, educație și emisiuni frumoase la televizor din cauza maneliștilor.

“Eu nu sunt prost! Uitați-vă la X! E mai prost decât mine!” urlă toți, veseli că așa au demonstrat că sunt deștepți. Au oameni mai proști decât ei. E cea mai ușoară metodă de a te simți deștept. Te uiți la un om mai prost decât tine și deduci că, fiind mai inteligent decât el, ești inteligent. Și oricât de prost ai fi, tot e cineva mai prost decât tine. Deci suntem deștepți cu toții, în afară de ăla unu, cel mai prost om din lume.

Și asta a stricat internetul. Prostul nu are o problemă cu a fi prost. Ce îl deranjează e să fie catalogat ca imbecil. De-aia se chinuie el să pară deștept. Nu că ar vrea să-și depășească condiția. Pur și simplu ar vrea să și-o nege. Și pe internet nu e nevoie. Sub protecția anonimității, poate da drumul la toată prostia aia a lui pe care nu a expus-o în realitate, de frică să nu fie catalogat ca prost. Se bucură că aici, în spațiul virtual nu poate nimeni să-l arate cu degetul. Că nu vede vecinul Costel ce concepție de oligofren are el despre viață, să o judece. Că aici, pe internet, prostia lui poate să fie liberă și neasociată cu persoana lui. Prostul scapă pe internet ca vaca-n lobodă.

De aceea internetul îmi arată mie cât de proști sunt oamenii cu adevărat, când nu le e frică să fie judecați. Când spun realmente ce gândesc, curajos, în spatele unui nickname și a unei poze de sub care nu o să poată nimeni să-i identifice niciodată. Aici e momentul la care proștii o să sare erect: “HA, ȘI TU FACI AȘA”. Nu. Eu nu fac așa. Eu semnez cu numele meu, știți unde lucrez, cum arăt, puteți să mă găsiți dacă vreți, și puteți vedea că sunt exact la fel și în realitate.

Unii cred că anonimitatea strică decența umană și permite oamenilor să se comporte cum nu s-ar comporta în realitate. Eu cred că îmi permite mie să văd ce e adevărat în capul lor atunci când nu se feresc de nimeni.

Și nu prea e nimic.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu mă consider singurul om deștept din univers sau reprezentarea ideală a spiritului uman. Cunosc destui oameni la fel de deștepți ca mine. Cunosc și câțiva simțitor mai deștepți decât mine. Vorbesc despre voi, masa. Voi, mulțimea cu spume la gură de pe internet, din autobuz și de la masa alăturată, în bodegă. Diferența intelectuală dintre mine și voi e cam aia dintre voi și un câine. Desigur, dacă văd un câine suferind, o să-l ajut. Cred că au dreptul să trăiască și să se bucure de viață. Dar nu o să-i consider niciodată egali cu mine și niciodată nu o să am impresia că părerea lor contează. Nu suntem din aceeași specie, voi și cu mine.

posted by Radu at 2:45 pm

sursa:piticigratis

[Paul Atreides]

Like a G6


Cred că melodia aia este cea mai cretină melodie din universul cunoscut. Degeaba ne căcăm pe noi că Inna nu știe engleză, că are versuri penibile și muzică de căcat. Ăia de la “far east movement” îs americănezi și știu mai puțină engleză decât Inna. Mai puțină și decât un sac de balegă chiar.

“Sippin on, sippin on sizz, Ima ma-make it fizz
Girl i keep it gangsta, poppin bottles at the crib
This is how we live, every single night
Take that bottle to the head, and let me see you fly”

Trei asiatici penibili cu pulile ca pionezele care se dau gangsta. Îmi pare rău. Ca să ai alură de pimp tre să ai măcar 20 de cm de pulă. De căciulă, nu în total la toată formația. Cu meclanul ăsta nu poți decât să vinzi șosete la Dragonul Roșu.



Ați observat cum toate melodiile ăstea făcute în juma de oră în Fruity Loops sunt featuring minim doi oameni? Mai exact ce au făcut toți ăștia, de au fost toți utili în nașterea acestei mizerii muzicale? Unu a venit cu calculatorul, al doilea a instalat Fruity Loops, al treilea a făcut melodia în Fruity Loops, al patrulea și-a înregistrat vocea de veveriță în Autotune și a făcut-o să fie vag melodioasă.

Și al cincilea i-a futut pe toți în ureche cu pula lui de asiatic, grea de 6 g și subțire ca acul, pentru că nu ai cum să lansezi în lume asemenea mizerie cu timpanele intacte.

Pe scurt, dacă vă place melodia aia, să vă fut în inimă. Trebuie să fii ultimul om ca să asculți așa ceva și să nu îți vină să omori pe cineva.

FINAL IMPORTANT

ESTE TIMPUL SA IL AJUTAM PE BOROS SA CASTIGE PE ULTIMA 100 DE METRI. Ultima zi in care putem bate Voltaj daca votam toti Dozatorul lui DJ Boros. Deja Voltaj au folosit Facebook pentru a multe voturi peste noi. Haideti sa facem un efort final! http://concurs.mtv.ro/15ani-de-top/index.php?uid=511531 . MAI ALES ca Boros este like a G6

posted by Radu at 7:23 pm

sursa:piticigratis

[Paul Atreides]

Terente 2.0 loveşte din nou!


Pula lui Terente, aflată la Mina Minovici până anul trecut, a fost aruncată la gunoi, din cauza deteriorării. Dar acesta nu a fost sfârşitul pentru eroul nostru, pentru că, complet aleator, o rază de energie cosmică a ţîşnit din interiorul soarelui, lovindu-se de un satelit militar secret, ricoşând printr-un nor puternic ionizat şi aterizând fix pe pula semidescompusă, regenerând-o instant cu tot cu omul de care a fost ataşată pe vremuri. Cu superputeri. Aşa că fostul haiduc futangist s-a decis să-şi spele păcatele, devenind un super-erou futangist. Astfel s-a născut Terente 2.0, apărătorul tuturor bărbaţilor de pretutindeni!

Dacă la orizont se vede un cap de pulă, crescînd semeţ de după munţi ca soarele dimineţii, şi acesta tot se ridică, dezvelind încet încet omul de care este ataşat înseamnă că Terente 2.0 vine după tine, şi ai belit pula.

Prima dată Terente 2.0 vine după femeile care în timpul sexului stau pe spate fără să se mişte şi apoi se plâng că nu au avut orgasm. Şi le spune aşa.

- O să te fut aşa de rapid încât nici n-o să-ţi dai seama ce se întâmplă. O să te fut în aşa hal de rapid de parcă aş avea un loc mult mai bun în care să mă duc după şi mă grăbesc. Şi am. O gagică care dă din cur când se fute. Pentru că atâta timp cât nu munceşti, nu te fute grija de calitatea sexului pentru că chiar şi dacă îmi dau drumu în 4 secunde, nu meriţi mai mult. Stai ca hoitu.

Şi aia stă ca proasta că nu înţelege că la sex are voie să comenteze de calitate doar ăla care a muncit mai mult. Şi după aia Terente 2.0 o fute în aşa hal de rapid încât pizda ei ajunge la viteza luminii, creând o falie spaţiotemporală şi proasta devine propria ei bunică.

Apoi Terente 2.0 se duce la feministe şi le fute în cur. Apoi le dă muie cu creionul în ureche. Pentru că dacă vor să fie tratatate ca un bărbat, trebuiesc şi futute ca un bărbat. Ca un bărbat firav la pârnaie. Să îi opinteşti rahatu la deal cu ciudă, apoi clănţău cu contondenta spre timpan. În caz că muşcă să îi dai cep la sfeclă.

După aia Terente 2.0 vizitează femeile urâte care au harfe de gagici mişto. Ştiţi voi, naşpete care s-au haladit şi au harneală de fotomodel chit că arată ca dosul curului. Genu de cioate pe care nu le-ai fute nici cu o pulă furată da’ au nasu pe sus şi pretenţii de parcă sunt bunoace şi merituoase şi dă cineva trei lei pe ce gândesc ele. Care nu ştiu că dacă eşti urâtă nu îi pasă nimănui ce ai în cap sau ce harfe de prinţesă ţi-ai tras. Şi Terente 2.0, cu puterile lui magice le transformă pe aceste urâte cu figuri în cele mai frumoase femei din univers. Apoi ia o scândură, o udă ca să fie mai dureroasă, o dă prin căcat şi le bate cu scândura udă şi dată prin căcat peste muie până le face mai urâte decât erau iniţial.

Şi înainte de a se retrage în buricul soarelui, ca să facă o labă cum îi place lui, Terente 2.0 le vizitează pe gagicile care nu se spală destul. Da, există. Şi cel mai trist e că nu ştiu că nu se spală. Le vezi cu părul năclăit şi cu breteaua de la sutien maro. Cu rădăcini la subbraţ cât minele de creion mecanic. Pentru că proastele nu se prind. Sunt care cred că sunt curate, şi cred că e normal să faci maxim un duş pe zi, şi nu în fiecare zi. Că dacă te speli pe cap la 3 zile e chiar ok şi normal. Că haina asta de care şi-a frecat traspiraţia şi zoaiele toată ziua, mai merge o zi săptămâna viitoare, că o să treacă destul încât să nu se prindă toată lumea că nu a spălat-o între timp. Până la urmă regula aia cu „să nu porţi două zile aceeaşi haină” ţine de fashion, nu de igienă. Şi pe toate proastele ăstea care nu se spală pe cap de minim 4 ori pe săptămână care nu fac duş de minim 7 ori pe săptămână, put a transpiraţie da’ e ok că e fin şi senzual şi cu feromoni şi de fapt nu put ci miros vag, şi care se ştiu aşa si chiar în situaţia specială când sar să-l fută pe unu nu fac un duş de complezenţă înainte, Terente 2.0 le prinde, le ţine jos şi se cacă pe ele.

Şi Terente 2.0 se cacă hipopotami în descompunere care se cacă în cădere propriul lor căcat pe nespălatele astea.

posted by Radu at 11:45 pm

sursa:piticigratis

[Paul Atreides]

Ploșnițele



Trebuie să-mi scuzi incoerența, cititorule, dar după ce vei parcurge aceste rânduri vei înțelege de ce gândurile mele par dizlocate și fără sens. Poate sunt nebun, cine știe. Eu mă consider lucid sau, mă rog, destul de lucid, ținând cont de circumstanțe. Nu am dat niciodată doi bani pe vise. Mi-a fost frică de întuneric moderat, cam ca oricărui copil. Poate mai accentuat după un coșmar. Arareori visam, și când visam, nu prea țineam minte cine știe ce. Însă ultimul vis îl țin minte. Îl țin minte pentru că a fost neobișnuit de coerent și scurt. Mergeam pe niște străduțe. Eram singur, dar erau oameni în blocuri, la ferestre, vorbind și întinzând rufe la uscat. Viață obișnuită. Au venit niște câini să-mi dea rotocoale, mârâind amenințător, ceea ce mi s-a părut bizar. Nu am nici o problemă cu câinii și niciodată nu m-a speriat vreunul în viața reală, oricât de mare și de agresiv ar fi fost. Însă ăștia erau diferiți. Se uitau la mine cu ochi roșii, sfidători. Aveam un pistol. Mereu sunt înarmat în vise. Mi se pare normal, doar sunt ale mele și sunt șeful în ele. Și am tras numai pe lângă. Ei se apropiau. Și pielea cădea de pe ei, și sub ea colcăiau lucruri. Picioarele se mișcau într-un mod bizar, de parcă erau rupte. Nu erau câini. Și toată lumea a închis geamurile, de parcă nu îi interesa ce urma să se întâmple.

Am făcut câțiva pași înapoi, fără să-mi dau seama clar înspre ce, și am căzut în ceva. Atunci s-a terminat, ce cred eu, că a fost partea visată. Ultimul lucru pe care îl țin minte din vis a fost privirea de frică din ochii sângerii ai acelor creaturi. De parcă până și ele s-ar fi temut să mă urmeze unde mă duceam. Și atunci, când cădeam am auzit un răcnet. Ceva atât de puternic încât am crezut că îmi crapă timpanele. Cădeam în timp ce mă trezeam, și răcnetul ăla s-a trezit o dată cu mine. Jur că s-a terminat după ce am deschis ochii. Mi-am pus mâinile la urechi dar simțeam că parcă nu pe acolo intrase, ci parcă pornise direct din creierul meu. Nu era un sunet în sensul propriu al cuvântului. Ceva ce să fi pornit dintr-o gură și să fi călătorit prin aer. Era ca atunci când pui mâna pe ceva fierbinte fără să îți dai seama și îți lași un strat de piele pe acel obiect înainte de a realiza ce s-a întâmplat. Exact așa mă simțeam. De parcă m-am împiedicat prin întuneric și am nimerit cu creierul într-un gând mult prea fierbinte pentru el. Într-o voce din afara timpului, care era acolo mult peste puterea mea de înțelegere și care mi-a lăsat o rană în locul cu care eram incapabil să o apuc. M-am concentrat puțin și, parcă repetând sunetul în cap mi s-a părut că “spunea” ceva. Nu știu dacă a fost doar imaginația mea activă de după, în starea aia când somnul se agață de tine și tu vrei să plece, dar pot să jur că spunea ceva de o poartă și de dușmani de dinafară, de dincolo.

Nu știu dacă am deschis ceva, dacă am căzut prin ceva deschis sau dacă doar am înnebunit în acea zi, dar de atunci am început să le văd. Prima dată am vomitat tot ce am putut vomita. Insecte imense, ca niște ploșnițe, cu picioare scurte și groase, cu căpățâni mici, pline de ochi, care se rotesc în toate direcțiile. Pe oameni. Câte una pe fiecare, încolăcindu-i cu tentacule lungi, cu țepi goi pe dinăuntru, ca niște ace. Ca o sârmă ghimpată vie, prin care ploșnițele ălea se hrănesc cu ceva din noi. Și zvâcnesc, și cârâie mulțumite. Și nu, nu vorbesc de un vis. Le văd treaz, cum văd orice obiect din realitatea asta care ne înconjoară. Cea de pe mine are un tentacul ce se înfășoară pe toată mâna mea stângă, terminându-se aproape de încheietură cu un ciot subțire și cărnos, pe care-l mișcă uneori cum își mișcă șarpele cu clopoței coada. Și faptul că le văd și sunt convins că există nu e partea cea mai sinistră, ci faptul că nu pot să le ating. Sunt aici și nu sunt. Mâna mea trece prin ele ca prin aer. La fel și orice obiect pe care l-am încercat. De parcă materia din care sunt făcute interacționează cu universul cunoscut numai când și cum vrea ea. Spre exemplu, văd cum, dacă îmi mișc degetul prin jurul capului ploșniței, îmi urmărește degetul cu privirea, dar nu pare să o intereseze în mod special. Dacă mă apropii brusc cu ceva de ea, nu se sinchisește. Știe că e la fel de intangibilă ca și vidul pentru mine.

Probabil de miri de ce sunt atăt de împăcat cu faptul știu că am un parazit mare cât o piscă care mănâncă din mine în fiecare secundă a existenței mele. Am ajuns la această stare de calm după multe luni. La început am țipat am alergat, m-am tăvălit. Am încercat tot ce mi-a trecut prin cap. Am turnat și acid dar acesta a trecut prin dihanie ca prin aer, arzându-mi pielea. Singurul lucru pe care l-am rezolvat cu asta a fost o cicatrice, după două săptămâni de dureri insuportabile și faptul că s-a mutat puțin mai încolo, parcă preferând pielea mai sănătoasă. Ba mai mult, a și crescut puțin, ca și cum chinul meu ar fi hrănit-o. Și chestia de pe mine e destul de mică. Am văzut și mai mari în lunile în care le-am observat. Cele mai mari sunt pe oamenii bătrâni și bolnavi. Sunt sigur că este o legătură. Nu știu dacă “ele” ne îmbolnăvesc cu cât se hrănesc mai mult, sau invers, se hrănesc din boală, dar există o legătură directă între cele două. Am văzut la spital una pe un moș cât un bivol. Abia se mai vedea omul de sub masa de tentacule și rezervorul ăla de zeamă. Abdomenul chestiei era ca un butoi de sticlă, cu pielița atât de întinsă încât era transparentă, nu groasă și zbârcită, ca la ăstea mai mici. Cred că au fost aici tot timpul și faptul că eu le văd nu schimbă nimic.

Sunt și unele care nu stau pe un “siloz”. Mai mici, mai agile, mișună speriate pe jos, se ascund la umbră. Sunt rare și, de obicei sar pe câte un om, bătându-se cu furie cu parazitul deja aflat acolo. Uneori îl dau jos, mai ales dacă e mare și leneș, dar, de cele mai multe ori, sunt aruncate înapoi pe pământ de către proprietarii de drept, moment în care dispar înapoi într-un ascunziș. Oricum, nu am văzut niciodată două să se suporte pe același om. La început nu am înțeles disperarea cu care se atacă, cu care se înjunghie cu acele lor subțiri și lungi, chirăie și sângerează verde, lăsându-se bătute când abia se mai pot mișca. Apoi am văzut lucrurile din cer, ce de obicei se mișcă mai repede decât aș putea eu să le văd, cum se izbesc de câte o ploșniță căzută pe jos, de obicei după o bătaie, halind-o dintr-o înghițitură. Doar atunci poți să-i vezi. Viermi mari, lungi cât un tir, se aruncă peste ele cu gurile lor rotunde pentru o secundă, apoi dispar înapoi în cer, lăsând doar o pată verde unde cu câteva secunde înainte se tăvălea o ploșniță. Niciodată nu le atacă pe cele atașate. Nu știu de ce.

E un întreg lanț trofic pe care nu-l vedem și în care noi suntem veriga cea mai de jos. Și nici ploșnițele nu par a fi prea sus, deși sunt pe fiecare om. Bine, nu chiar pe fiecare om, pentru că nu cred că suntem toți oameni. Niște lucruri cafenii, ca gândacii de bucătărie, merg în hainele noastre ca și cum ar fi oameni. Sunt mai “aici” decât “acolo”, pentru că, din câte cred eu, alții îi văd drept oameni. Cred că pot fi chiar atinși, pentru că am văzut unul ocolind un om, pe când ploșnițele se rostogolesc prin noi fără să se sinchisească. Nu m-am apropiat prea tare de niciunul, oricum. Instinctul îmi spune că sunt ceva mult mai rău decât ploșnițele. La început m-am uitat lung la unul și s-a întors spre mine, cu fața întunecoasă și lucioasă, parcă făcută din unghii vinete, cu guri în loc de ochi. Se uita de parcă știa că-l văd. Am fugit. De atunci, când văd unul mă uit în altă direcție. Nici ploșnițele nu-i suportă. Când un om trece prea aproape de un negricios, ploșnița cârâie și se dă jos, agățându-se cu vârful unui tentacul de extremitatea omului, ca o lesă și mergând pe lângă el, de partea opusă negriciosului. Nu știu ce vor, dar de vreo două luni am văzut din ce în ce mai mulți în jurul meu. Acum două săptămâni unul s-a oprit în fața casei mele cinci minute, și s-a uitat lung spre mine. Apoi a plecat.

Nici noi nu arătăm chiar așa cum credem noi că arătăm. Mi-am scos toate oglinzile din casă. Nu suportam să văd. Nu prea mai ies afară. Nici de visat nu mai visez. Absolut nimic. De când inchid ochii până îi deschid e un întuneric total.

posted by Radu at 5:24 pm

sursa;piticigratis

[Paul Atreides]

Observator sexual trendinez 2010


Bine v-am găsit dragi cititori la o nouă ediție a bianalului preferat al oamenilor care fut sportiv din România și, ce să mă cac pe mine, Univers. Vom trata iarăși pe scurt cele mai noi tendințe ale pulei în pizdă pe sezonul primăvară vară 2011, ca să fim trendsetteri și pă val, cum ne-am obișnuit.

Editorial
Curul e noua pizdă
Țineți minte cum în ’85 erai miezul cotorului dacă aveai un pachet de Kent și în ’95 deja tot plugaru își permitea? La fel e și cu pizda. În ‘ 95, să o fuți pe una era relativ greu. Trebuia să o iei, s-o ții de mână, să o plimbi, să o convingi că nu vrei să o fuți ca abia apoi să o fuți. Pe când acum stai liniștit și bei o bere și te gândești la următorul expansion de la World of Warcraft și vine una la tine să îți propună să îți sugă pula dacă o fuți în pizdă. Nu mai ai nevoie de absolut nici un skill. Doar timp liber și chef. E ca mersul în parc. Nu poți să te lauzi că ai mers în parc cum nu poți să te lauzi că ai futut.

Așa că, pentru noi, centaurii mistici care vrem să o ardem competitiv și nu ne gâdilă proba de 10 metri mers, curul devine noua pizdă. E mai greu să convingi proasta să se fută în cur. E neconfortabil, e dizgrațios, e incomod. Necesită exact aceeași putere de convingere ca pe vremuri.

Ceea ce e bizar pentru că, dacă țineți minte, pe vremurile ălea vechi, să fuți în cur era lejer. Toate se futeau în cur ca să rămână virgine, că le controla. O întreagă generație postdecembristă a văzut cur înaintea pizdei, pe vremea cînd pizda era noul cur.

Așa că, până se întoarce moda și pizda va fi iarăși noul cur, curul este noua pizdă. E de prost gust să te lauzi că ai futut pizdă. Poate toată lumea. Pe sezonul 2011 se va număra doar fututul în cur la oameni care se respectă. Că doar suntem oameni, nu dansator.

Ţineţi minte argumentul perfect: Dacă dumnezeu nu voia să futem cur, nu-l punea atât de aproape de pizdă.

Muia rămâne în continuare sfântă.

Secțiunea pentru femei
Atunci a zis: Să fie păr la mufarină. Și păr se făcu.

Pe principiul celor spuse mai sus. Pe vremuri toate duduile aveau păr la mufarină. Era o distincție rară să dai de una care să-și radă viezurele și să fie fin. Acum toate au traista tunsă. Recunosc cu mâna pe inimă ca am dat de păr la mops de trei ori în viața mea. Statistic vorbind, procentul este de 0,348%. Sub marja de eroare a sondajului! Ce înseamnă asta pentru voi, domnișoarele care vor să-și rafineze scoica, e că puțin păr dă un aer aristocrat. Bine tuns, frezat, parfumat, dichisit, e de bine. Carpeta se întoarce. Vrei să fii o doamnă, nu o pizdă? Tunde, dar tunde cu parcimonie! Lasă o dungă de puieți pe malul râpei și domnii selecți, cu bun gust vor aprecia.

Rubrica de analiză și sinteză
25 de ani și ce înseamnă asta pentru tine ca bărbat


Ești femeie și ai 25 de ani? Nasol. Ești bărbat? Foarte bine. Ce înseamnă asta pentru tine este că ai ajuns la vârsta la care 98,5% dintre femeile frumoase sunt mai mici decât tine. Deci poți liniștit să o arzi cu ele cu un aer de superioritate intelectuală dată de vasta experiență de viață pe care o ai în fața lor. Hai să nu ne căcăm pe noi, 60% dintre ele sunt între 13 și 17 ani. Deja descopereai laba când pizda mamei lor nu-și revenise la forma inițială, după fătare. Ce încerc să zic, dragi colegi, este că trebuie să aveți încredere în sine! Ține vrăjeala la ăstea mici. Nici nu trebuie să fii frumos sau deștept. Dacă ai o vârstă care începe cu cifra 2, ești deja fabulos. Dacă ai avut un loc de muncă, chiar și de electrician, deja ești cu bani! Ele beau din ce le dă mă-sa! Habar n-au ce-i aia să ai 500 de mii în buzunar!

Iar ălea de 25+ ani o să zică că găina bătrână, că rafinamentul vârstei, că femei adevărate. Dar nu le ascultă nimeni, că-s prea bătrâne. Să le fută ăia de 45 de ani. Noi o să vorbim despre ele când ajungem acolo.

posted by Radu at 11:12 pm

sursa:piticigratis

[Paul Atreides]

Cearta lui Florin Piersic cu penisul lui


2004. primăvara.

Florin Piersic: Mă, puiule, tu știi că țin la tine.

Penisul lui Florin Piersic: Nu se cunoaște, să știi.

FP: Păi ce ai vrea să fac, mă băiatule?

PlFP: Nu mă mai scoți nicăieri…

FP: Ești o pulă, normal că nu te scot!

PlFP: Vorbește frumos!

FP: Bine, scuze, da înțelege și tu.. nu am cum să te scot..

PlFP: De ce, mă, de ce? Vreau și eu să mă bronzez. Să ies la soare.

FP: Da, mă, știu…

PlFP: Să mă vadă lumea. Vreau să fiu vedetă.

FP: Hai, mă, fii serios. Sunt om bătrân.

PlFP: Și ce, e problema mea? Nu e problema mea! Eu vreau să ajung cineva în viață, să mă știe lumea. Tu cum ești faimos?

FP: Da, puiule, dar e altceva.

PlFP: Păi de ce?

FP: Eu sunt un actor și tu ești un penis dolofan, chel și rozaliu. Nu ai cum să ajungi faimos.

PlFP: E, nu! Lasă că o să vezi tu.

FP: Și, mă rog, ce vrei să faci? Nu prea se caută actori chei, dolofani și rozalii..

PlFP: O să mă fac actor de comedie. O să îmi pun peruci și o să imit oameni! Apoi o să ajung vedetă mondenă. O să-mi fac blog. O să-mi dau cu părerea despre orice și o să mă dau interesant!

FP: Ca o pulă.

PlFP: Fix ca o pulă.

FP: Mai mult decât o pulă n-ai cum să ajungi. Pulă te-ai născut, pulă o să mori. Tot o să își dea seama lumea că ești o pulă. Orice ai face.

PlFP: Așa, și? Măcar o să fiu o pulă faimoasă. Așa chel și rozaliu și dolofan cum mă vezi.

FP: Deci până la urmă asta e problema ta, că nu te vede lumea, nu că ești o pulă. Bine bă, băiatule, dacă așa vrei tu, nu mă împotrivesc, dar știi ce, măcar să nu-mi tăvălești numele prin rahatul ăsta penibil spre care tinzi.

PlFP: N-ai tu grijă. Nu o să mai am nici o legătură cu tine. Nu vreau să mă știe lumea ca Penisul lui Florin Piersic și nici să te car în spate după ce ajung mai faimos decât tine. Îmi schimb numele.

FP: Și cum o să îți să îți spui?

PlFP: Bendeac.

posted by Radu at 8:53 pm

sursa:piticigratis

[Paul Atreides]

Ultima dorinţă a lui Adrian Păunescu


Mă înclin în faţa acestei impecabile producţii de la www.happyfish.ro

„Vă scriu acum pentru că mi-e tare rău. Mă tem că am să mor şi n-am apucat să vă spun întreaga mea recunoştinţă pentru eroismul dumneavoastră de fiecare zi. Precum şi întreaga mea grijă pentru toate lucrurile care nu merg aşa cum aţi dori dumneavoastră să meargă! Credinţa în ţară şi în dumneavoastră mă ţine în picioare… vreau să vă slujesc atâta cât pot…. Mi-e dor de dumneavoastă. Sărut mâna tovarăşei şi aştept să mă chemaţi.. Trăiască Ceauşescu, trăiască libertatea … al dumneavoastră, copleşit deopotrivă de respect, de nădejde, de grijă şi de dragoste, Adrian Păunescu”

Asta spunea Păunescu despre Odiosul.

Acum mulţi dintre voi mai miloşi aşa o să spuneţi: „Da, mă, bine. I-a pupat curul lui Ceaşcă. Asta e. Au trecut 25 de ani de atunci. Haideţi să-l iertăm, totuşi. Face şi omul o gafă acum 25 de ani şi gata, te iei de el!”.

Aşa că o să pun problema într-un mod mai doct decât de obicei. Filozofic. Dacă cineva a făcut-o naşpa grav, şi au trecut 25 de ani, e iertabil?

Şi, cititorule, află că dacă ai răspuns da, eu tocmai mă sui în maşina mea a timpului şi mă întorc în ’85 ca să o muiesc pe mă-ta. Mă, da ştii cum? Să patinez cu pula pe faţa ei. Să fac opturi cu glandul pe la ea prin fălci, s-o slobozesc pe limbă, sub limbă, pe dinţi, în spatele dinţilor, la plombă, la gâlci, pe ţâţe, la subgenunchi, la subcentură, pe perdea, în păr, în părul mamei ei. Să i-o înfig în nas şi să pompez de parcă vreau să scot ţiţei din el. Apoi să o scot şi să i-o înfig pe gât şi să pistonez acolo, la sinus de să-i joace creierii în cap. Să o apuc de urechi şi să o scutur ca pe un pahar de făcut cocktailuri.

Ce, te-ai supărat? S-a întâmplat acum 25 de ani! Ce naiba, a fost oleacă de muie pă falcă. N-a murit nimeni de la muie! Nu e ca şi cum i-am dat muie lu mă-ta ieri, au trecut 25 de ani de cînd i-am dat cep la amigdală cu pula şi mi-am plimbat părul de pe coaie pe papilele ei gustative.

Muia e muie. Şi acum vreo 25 de ani, grasul ăsta mort şi-a cam bătut pula de toată foamea şi ciuda omului cocoşat de regimul comunist, pupându-l în cur pe odios. Şi una dintre persoanele ălea de care şi-a bătut pula prin asemenea gest a fost şi mă-ta.

Şi voi toţi ăştia care-l plângeţi pe porc cu lacrimi de crocodil, meritaţi suiţi cu forţa în maşina timpului şi deportaţi în anii 80.

Mi se pare strigător la cer să iei o muie şi să nu o bagi la cap. E cam împotriva legilor fizicii. A murit un porc. Mare căcat.



posted by Radu

sursa:piticigratis

[Paul Atreides]

ai nostri au şcoala vieETII


Mai jos aveţi o lista cu guvernul care conduce Chile, o ţară despre care românii nu ştiu nimic. Chile n-a avut un Eminescu, un Hagi, o Nadia, un Mutu şi nici măcar un Ştefan cel Mare, deci nu merită să ne batem capul cu ea. Şi, cu siguranţă din lista de mai jos nu avem nimic de învăţat, cel mult putem râde de faptul că proştii ăştia şi-au irosit viaţa prin şcoli, în loc să fie tari în gură şi să ajungă şefi la 30 de ani, ca Ponta sau Boureanu.

•Preşedinte (şeful guvernului): Sebastian Pinera. A studiat la Pontifical Catholic University of Chile unde a absolvit cu una din cele mai mari note din istoria universităţii. Doctor în economie la Harvard University. Averea sa este estimată la 1 miliard de dolari (mogul de televiziune).

•Ministru de finanţe: Felipe Larrain. Doctor în economie la Harvard University şi profesor la Harvard unde este co-autorul manualului de economie împreună cu Jeffrey Sachs.

•Ministrul economiei: Juan Andrés Fontaine Talavera. Master în economie la University of Chicago, a fost Visiting Professor la UCLA

•Ministrul coordonării: Cristián Larroulet Vignau. Master la University of Chicago. A fost visiting researcher la University of California, San Diego.

•Ministrul de interne: Rodrigo Hinzpeter Kirberg. Este profesor universitar şi a profesat avocatura la Simpson Thacher & Bartlett in New York

•Ministrul planificării: Felipe Kast Sommerhoff. Doctor în Politici publice la Harvard University

•Ministrul educaţiei: Joaquín Lavín Infante. Master la University of Chicago

•Ministrul muncii: Camila Merino Catalán. MBA la MIT.

•Ministrul lucrărilor publice: Hernán de Solminihac Tampier. Doctor în inginerie la University of Texas şi profesor universitar

•Ministrul agriculturii: Marigen Hornkohl. Master în istorie la Heidelberg University în Germania

•Ministrul transporturilor: Felipe Morandé Lavín. Doctor în economie la University of Minnesota, a fost Director of the post-graduate Program in Economics at ILADES/Georgetown University

•Ministrul comunicaţiilor: Ena von Baer Jahn. Doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Aachen în Germania

•Ministrul energiei: Ricardo Raineri Bernain. Doctor în economie la University of Minnesota, Visiting Professor la MIT şi University of Minnesota

•Ministrul de externe: Alfredo Moreno Charme. MBA la University of Chicago

•Ministrul sănătăţii: Jaime Mañalich Muxi. A studiat medicina la McMaster University în Canada

•Ministrul minelor: Laurence Golborne Riveros. Studii la Northwestern University şi la Stanford University

•Ministrul justiţiei: Felipe Bulnes. Master în Drept la Harvard University

SURSA:ZOSO

[Shinnok]

Salutare, vecine ! Cum mai merge cu ăst topic ? :)

[Paul Atreides]

Salutare, vecine ! Cum mai merge cu ăst topic ? :)

sal,,,shinnok,,,,,,,,,,,,,threadul e bine,,,,,,,,,,numai ca eu sunt cam plecat,,,,,,,,multumesc ca m-ai vizitat,,,,:bere:

[Paul Atreides]

Concluzie finala in raportul OZN


Consilierul senatorului american Robert Byrd, Dick D'Amato, expert in probleme legate de siguranta nationala si internationala si membru al Consiliului National De Securitate al S.U.A a afirmat de multe ori in public ca la Roswell s-a prabusit intr-adevar un OZN.In 1991 el a explicat ca exista inca de la infiintarea S.U.A, o grupare oculta in administratie, cu o putere discretionara imensa care pastreaza cele mai tenebroase secrete. Conform lui D'Amato, acest grup a cheltuit sume imense incercand sa stearga toate urmele care duc la vizitarea Pamantului de catre alte inteligente din spatiu. Sa concluzionam cele scrise pana acum: din 1947 pana astazi au fost consemnate peste 120.000 de cazuri in care apar OZN-uri.

Dintre acestea, 20.000 reprezinta aterizari, fiind insotite de aproximativ 3500 de fotografii. Gildas Bourdais, ufolog francez rezuma fenomenologia OZN: "Lumea contemporana trece printr-o criza de pesimism. Or, poate ca traim astazi inceputul unei noi etape, al unei noi mutatii cosmice, comparabile ca amploare cu cea a revolutei incepute de Copernic si Galilei: acum a venit momentul constientizarii sfarsitului singuratatii noastre cosmice." Azi ne vedem fortati sa invatam accelerat cum sa traim intr-un univers in care nu suntem singura civilizatie inteligenta. Astfel toate viziunile noastre cosmice si celeste ar trebui sa convearga catre un adevar integralist: TOTUL SE LEAGA CU SENS IN INFINITATEA UNIVERSALA!
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Marturiile militarilor rusi despre OZN-uri

Si misiunile spatiale ruse, cum ar fi Soiuz si Saliut s-au confruntat cu obiecte zburatoare misterioase. In 1963, Valeri Bikovski, cosmonaut pe Vostok 5 anunta in casca: "Aici Nibio! Ceva ma insoteste in spatiu, zboara langa capsula mea si vine spre mine". Alt cosmonaut, Gheorghi M. Gresko a declarat: "Daca as fi fost liber sa spun ce am vazut in spatiu, lumea ar fi fost stupefiata". Printre militarii rusi care au raportat intalnari de gradul III se numara si generalii: Konstantin Feoktisov, Vladimir Kovalenov, Vladimir Mihailovici Komarov, Oleg Atkov , Vladimir Soloviov si Aleksadr Egorov. Pe 6 iunie 1978, cosmonautii Vladimir Kovalionok si Aleksandr Ivasenkov, aflati intr-o misiune spatiala Saliut 6 transmiteau de pe orbita: "Obiectul se deplaseaza la 20-30 de grade, trece pe sub aparatul nostru. Ai zice ca e o minge, se mareste din ce in ce mai mult. E portocaliu inchis. Vine spre noi."

In 1993, Kovalionok, ajuns general maior de aviatie a dat un interviu presei italiene descriind mai amplu aventura traita cu 15 ani in urma: "Obiectul era rotund, asemanator cu un pepene galben.In fata acestuia se gasea ceva asemanator cu un trunchi de con. Pot sa-l desenez, este greu de descris.Nu imi pot da seama care era forta care genera miscarea acelui obiect...retragerea, expansiunea, pulsatia.Prima concluzie: obiectul se misca pe o traiectori suborbitala, altfel nu as fi avut posibilitatea de a-l vedea.Erau doi nori, ca de fum care invaluiau obiectul. S-a apropiat de mine si l-am privit. Apoi am intrat in umbra pentru doua sau trei minute. Cand am iesit nu am mai vazut nimic. Dar dupa un timp, noi si obiectul calatoream, din nou impreuna".
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Extraterestrii si guvernul planetar

Pe 6 martie 1998, la Casa Alba, celebrul fizician Stephen Hawking a spus in fata camerelor de luat vederi, venite sa surprinda Millenium Evening: "Viata in alte sisteme solare este fie primitiva, fie mai avansata decat a noastra". Daca admitem miile de marturii ale martorilor unei intalnari de gradul III, am putea sa ne imaginam ca extraterestrii sunt mult mai avansati tehnologic decat pamantenii. Un participant la programul spatial Mercury, Scott Carpenter a declarat:"Pe tot parcursul timpului cand se aflau in spatiu, astronautii nu au fost singuri:au fost supravegheati permanent de OZN-uri". O alta marturie interesanta ii apartine lui Gordon Cooper, fost comandant al programului spatial Gemini 5 si Apollo 10, care a parasit US Air Force si NASA in anii '70: "In 1950, timp de cateva zile am observat aparate metalice in forma de farfurii , la altitudini foarte mari, deasupra bazei, si am incercat sa ne apropiem de ele, dar erau in stare sa schimbe directia, mult mai rapid decat aparatele noastre de vanatoare. Cred ca intr-adevar aceste OZN-uri exista si ca in toate cazurile inexplicabile a fost cu adevarta interventia unei alte civilizatii mult mai avansate tehnologic decat a noastra".
Problema monitorizarii Pamantului de catre civilizatii intergalactice dezvoltate a dat de gandit conducerii planetare. Exista tot mai multe directii care converg spre o guvernare planetara armonioasa, in asteparea revelarii acestor contacte extraterestre. Acelasi Gordon Cooper scria in 1985: "Ar trebui mai intai sa le aratam ca am invatat sa ne rezolvam problemele in mod pasnic, nu prin razboaie, inainte de a fi acceptati ca membrii cu drepturi egale ai echipei universale..."
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Un mister in dizolvare


In 1998, cu zece ani inainte ca Vaticanul sa admita posibilitatea existentei vietii inteligente in afara planetei noastre, monseniorul Caorrado Balducci, specializat in exorcizari a declarat in cateva emisiuni televizate ca: "...aceste fiinte exista, lucrul nu mai poate fi pus la indoiala. Aceste intalniri extraterestre nu sunt demonice, nu sunt cauzate de tulburari psihologice, nu sunt cazuri de posedare si trebuie studiate cu grija.Nu putem nega ceea ce nu ne convine sau nu corespunde unei logici precedente..." Unul dintre inventatorii rachetelor, Hermann Oberth a afirmat in 1960: "OZN-urile sunt concepute si dirijate de fiinte cu cea mai inalta inteligenta. Pentru mine nu exista nicio indoiala ca aceste obiecte sunt un fel de nave interplanetare. Cred ca inteligentele extraterestre observa Pamantul si ne viziteaza de mii de ani".

Foarte multi exegeti ai fenomenului OZN considera ca mai marii planetei au hotarat sa oculteze adevarul despre existenta extraterestrilor, ingrijorati fiind de uriasa diferenta tehnologica intre diferitele civilizatii galactice si pamanteni.Nu putem gasi explicatii satisfacatoare intrucat stiinta noastra este barbara in comparatie cu cea a planetelor de unde provin aceste inteligente. Sa nu uitam ca pana in zorii secolului al XXI-lea viziunea pamanteana asupra universului era una liniara, mecanicista si abia dupa aprofundarea domeniului quantic am inceput sa intelegem intrepatrunderea dintre universul vizibil si cel nevazut. Daca pentru "civili" ori ce subiect legat de extraterestrii devine fascinant, pentru "militarii specializati" aceste contacte au devenit banalitati. Iata ce declara Lee Katchen, fizician la NASA,in 1997 la Colocviul de la Pocantico, New York, dupa ce a analizat peste 7000 de rapoarte legate de activitati stranii in spatiu cosmic: "Observarile OZN-urilor sunt atat de obisnuite, incat militarii nu mai au timp sa se ocupe de ele.Asadar, le sterg de pe ecran. Principalele sisteme de aparare au filtre OZN integrate si cand apare un astfel de aparat, pur si simplu il ignora".

Partizanii teoriei conspiratiei pun secretomania autoritatilor pe seama faptului ca marile puteri, recte SUA si URSS isi doreau perfectionarea arsenalului militar pentru a-si asigura victoria. Dupa 1989, foarte multe dintre dosarele clasificate legate de OZN-uri au fost oferite opiniei publice. Printre aceste documente se afla si un memorandum semnat de Wilbert Smith,adresat guvernului canadian, in 1950: "Farfuriile zburatoare exista si modul lor de functionare este necunoscut. Oficiali ai SUA au recunoscut ca pentru ei subiectul este de cea mai mare confidentialitate, mai secret chiar decat bomba cu hidrogen."
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Marturii oficiale

In februarie 1987, intr-un discurs la Kremlin, presedintele Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov a spus: "Fenomenul OZN exista cu adevarat si trebuie tratat in mod serios. Serviciile noastre speciale si Armata au suficinte dovezi ca nu suntem singuri in Univers!". Ministrul francez al Apararii, Robert Galley a participat in 1974 la o serie de emisiuni radiofonice la France Inter, unde a intarit ipoteza extraterestra: "Cred ca atitudinea pe care ar trebui s-o adoptam fata de aceste fenomene trebuie sa ramana deschisa, adica sa nu constea in a nega din capul locului. Stramosii nostrii au negat o multime de lucruri care ni se par astazi elementare, fie ca este vorba despre piezoelectricitate, de electricitatea statica...In realitate, intreaga dezvoltare a stiintei consta in faptul ca intr-un anumit moment ne dam seama ca in urma cu 50 de ani nu stiam nimic si nu intelegeam nimic despre realitatea fenomenelor..."

O foarte interesanta abordare ii apartine senatorului american Barry Goldwater, fost candidat la presidentie: "Cred cu adevart ca exista extraterestrii in spatiu.Poate ca nu seamana cu noi, dar am sentimentul foarte puternic ca s-au dezvoltat dincolo de capacitatile noastre mentale..."In 1960,New York Times a publicat scrisoarea amiralului Roscoe H. Hillenkoetter, primul director CIA, adresata Congresului: "A sosit momentul pentru Congres sa dea pe fata adevarul in urma unor auditii publice.Pe ascuns, ofiteri superiori ai Air Force se ocupa in mod serios de OZN-uri, dar sub pretextul secretului oficial si al temerilor de ridicol, multi cetateni sunt facuti sa cread ca OZN-urile sunt niste absurditati."
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Extraterestrii si presedintii americani


Despre fenomenul OZN s-au exprimat si cativa presedinti de stat. Harry S. Trumann a declarat in anii '50 intr-o conferinta de presa: "Pot sa va asigur ca farfuriile zburatoare, desi exista, nu sunt construite de nici o putere terestra". In perioada aceea se credea ca obiectele zburatoare cu forma de farfurie au fost produse de germani ca arma finala in cel de al doilea razboi mondial.
Un deceniu mai tarziu, J.F. Kennedey s-a adresat intr-un memorandum, directorului CIA: "Examinati clasificarea tuturor dosarelor UFO referitor la Siguranta Nationala". A circulat, in epoca si o legenda care a infierbantat imaginatia planetara. Printre agentii CIA si pilotii militari umbla zvonul ca D.D. Eisenhower s-ar fi intalnit cu o delegatie extraterestra intr-o baza secreta a aviatiei. G.R. Ford isi dorea sa limpezeasca lucrurile asteptand: "o explicatie mai buna decat cea data de Air Force pana acum" si propunea infiintarea unei comisii care sa studieze fenomenul OZN. In campania electorala, Jimmy Carter a spus: "Daca voi fi ales presedinte, voi face in asa fel incat toate informatiile noastre despre OZN-uri sa fie facute public intregii lumi!" Apoi, a adaugat lasand audienta inmarmurita: "Sunt convins ca OZN-urile exista pentru ca am vazut si eu unul..." Insa, dupa ce a fost ales la Casa Alba, s-a asternut o nemeritata tacere peste acest subiect.Cand era guvernator al Californei, Ronald Reagan a tinut un speech in fata Adunarii Generale a Natiunilor Unite: " Avem nevoie oare de o amenintyare universala exterioara ca sa putem scoate la lumina faptul ca toti oamenii sunt frati, fiind fii aceleiasi planete?" Apoi, in cursul campaniei electorale a interbat: "Nu se afla deja printre noi o forta extraterestra?"
-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Contacte extraterestre dezvaluite


Ministerul apararii din Marea Britanie a anuntat la sfarsitul lui 2008 ca va desecretiza arhivele legate de OZN-uri si contacte de gradul III. Intre anii 1970-2000 s-au primit peste 10.000 de rapoarte, declaratii ale unor martori oculari, anchete derulate in cateva statii radar, aeroporturi sau unitati militare ale aviatiei, precum si constatarile Observatorului de la Greenwich. Lordul Hugh Dowding, fost maresal al Royal Air Force a declarat la o reuniune informala cu alti sefi de Stat Major din Europa: "Sunt convins ca aceste obiecte zburatoare exista si nu sunt fabricate de nici o natiune de pe Pamant. In consecinta nu vad nici o alternativa, decat acceptarea teoriei ca provin dintr-o sursa extraterestra."

In 1974, seful Stataului Major al Apararii din Anglia, lordul amiral Hill Norton a afirmat la o reuninue NATO: "Faptul ca aceste obiecte zburatoare neidentificate, observate in atmosfera sau chiar pe uscat, nu pot fi asimilate cu niste constructii realizate de mana omului sau cu vreu fenomen fizic cunoscut pare evident. Foarte multe dintre observatii au fost raportate de oameni a caror seriozitate mi se pare indiscutabila: ofiteri de politie, piloti civili si militari. Aceste observatii au fost foarte des confirmate de dispozitive tehnice si electronice".Din 1991 pana in 1994, Nick Pope, senior executive officer in Ministerul Apararii britanic, a avut acces la informatii clasificate. Ulterior a publicat cartea Open Skies, Closed Minds in care combate pozitia oficiala a autoritatilor britanice sustinatoare, pana in 2008, a teoriei ca nu exista nici o certitudine stiintifica a contactului cu extraterestrii.

Aducand probe indubitabile care demonstreaza ca la un nivel foarte inalt oficialii militari stiau cu exactitate ca intre terrieni si extraterestrii exista contacte dezvoltate, Nick Pope si-a atras anatema! In 2007 a fost nevoit sa demisioneze din minister, dar demersul sau zgomotos a accelerat desecretizarea arhivelor UFO. Un an mai tarziu, Anglia si SUA anuntau ca sunt dispuse sa permita opiniei publice verificarea arhivelor, dar pana la sfarsitul anilor '70. In aceeasi perioada, directorul Observatorului Astronomic de la Vatican, iezuitul Jose G Funes a afirmat ca existenta extraterestrilor nu contrazice cu nimic Creatia Divina, ci dimpotriva o explica mai bine...


-va urma-
Publicat de Oreste Teodorescu

[Paul Atreides]

Unitate in diversitate


Noi toti suntem voci de egala importanta intr-un unic cerc. In fata curcubeului, fiecare din noi este unicat dar toti suntem egali. Fiecare persoana are o relatie unica cu Divinitatea. Toti suntem copiii acestei Planete, si impartim aceeasi biosfera in care traim cu totii. Respiram acelasi aer, folosim aceeasi apa si acelasi pamant, ne incalzim cu acelasi sacru foc; de aceea trebuie sa traim in pace, armonie si iubire ca fii ai aceluiasi popor numit Umanitate!

sursa;coduluioreste

[Paul Atreides]

“Furia afecteazã ficatul,
Bucuria duce la îmbolnãvirea inimii,
Ingrijorarea slãbeşte splina,
Teama şi spaima aduc prejudicii grave rinichilor,
Tristeţea sau suferinţa sufleteascã îmbolnãvesc plãmânii.
Mânia (furia) determinã mişcarea energiei cãtre partea superioarã a corpului,
Bucuria încetineşte circulaţia energeticã,
Suferinţa sufleteascã şi tristeţea consumã energia,
Teama şi spaima o tulburã, iar
Ingrijorarea duce la stagnarea ei."

Vechi poem din dinastia Qin

surasa;;;;;;;;;;;;codulluiorese

[Paul Atreides]

MOTTO:
Toti trebuie fim pregatiti intr-un fel sau altul, sa trudim, sa suferim, sa murim. Iar cauza ta nu este mai putin nobila pentru ca nu bat tobele cand pleci catre zilnice batalii si multimea nu te aclama cand te intorci de la zilnica ta victorie sau infrangere.

Robert Louis Stevenson

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,codulluioreste

[Paul Atreides]

Prietene, lumea este oglinda in care te privesti!

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,codulluioreste

[Paul Atreides]

Credential

Exista o unitate transcendenta a stiintelor fizice, morale, intelectuale si divine.Viitorul se alimenteaza din trecut.Operatorul Luminii Sfinte este deopotriva pontif si savant, cerdincios si cercetator, episcop al gnozei si rector al stiintelor exacte. El se numeste Hierofant.Stiinta Inalta se bazeaza pe contemplatie si rugaciune.Religia consacra invataturile gnozei ; gnoza verifica dogmele religioase.Tinta este iesirea din dualitate prin armonizarea contrariilor.Fuziune intre stiinta fiintei si religia lui Dumnezeu. Integralism in locul separatismului.Nu exista Inteligenta fara Justitie.Exista un singur popor numit Umanitate. Parintii omului sunt Cerul si Pamantul, iar mantuitorul lui Adam este Iisus, fiul deopotriva al Omului si al Domnului.
Cercetarea are ca scop cucerirea lumilor exterioare, dar si cunoasterea lumilor interioare.Legea Divina guverneaza Universul. Omul este un microcosmos analogic macrocosmosului. Traim intr-un imperiu al cuvintelor vii. Gandul, Vorba si Fapta sunt cele trei dimensiuni ale Logosului.. Unitate in diversitate!Intunericul este lipsa Luminii, Raul, absenta Binelui.Intreaga Creatie se supune Legilor, Principiilor si Logicii Divine. Libertatatea naste Destinul.Dumnezeu este Marele Integralist. Diavolul este

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,codulluioreste

[Paul Atreides]

Impreuna slujitori


Cand oamenii gandesc e minunat, Cand spun ceea ce gandesc, devin puternici, iar cand fac ceea ce spun au ajuns intelepti. Astfel, daca ne centram, facandu-ne din gand, vorba si fapta, o coloana a infinitului care urca spre Dumnezeu, vom reusi sa aducem lumina, chiar si in cel mai intunecat colt al universului. Sa nu uitam ca dupa Inviere, Manatuitorul s-a "pogorat in iad si pe diavol l-a surpat"! Adica a insamantat lumina, acolo unde ea fusese ucisa de intuneric. Sa ne rugam impreuna pentru Pace, Lumina si Iubire. Si...sa ne rugam pentru cei care au uitat sa se roage ei insisi. Va propun ca la orele 22.00 sa intarim Egregorul nostru rostind: "Dumnezeule, viata mea este in mainile tale! Intareste-mi Hristoase mintea, sufletul si trupul pentru a putea sluji Adevarul si Viata. Indeparteaza de la mine tot ceea ce este intunecat si malefic. Amin!"

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,codulluioreste

[Paul Atreides]

Manifest pentru ratiunea binelui

Suntem o trinitate.Generam realitati in planurile mentale, afective si concrete. Gandul precede actiunea, iar mintea este ubicua putand “calatori” oriunde doreste. Dumnezeu, mai inainte de toate si-a gandit Creatia si este prezent ca eon in toata textura Universului, fiind Suflul Vital a tot ce exista in Potential si se exprima in Dinamica. Suntem facuti dupa Chipul si Asemanarea Elohimilor (cele sapte naturi distincte ale Sublimului Arhitect al tuturor lumilor.) Si esenta noastra enrgetica este structrata pe sapte niveluri guvernate de chakre si de dimensiunile cerebrale. Suntem, totodata si intr-o permanenta conexiune cu cele sapte planete majore ale galaxiei. Intelegem de aici, ca dimensiunea Fiintei noastre are “acoperire cosmica” si ca noi generam realitati multidemnsionale in functie de optiunile noastre guvernate de catre Liberul Arbitru. Astfel in planul constientei, prin intermediul celor cinci simturi (vaz, auz, miros, gust, pipait) ne configuram conventia concretului, a universului tridimensional (lungime, latime si inaltime/adancime). Insa putem accesa “universul mare”, unde conventia spatio-temporala dispare prin intermediul facultatilor noastre inalte: intuitia si imaginatia. Schema lui Jung ne poate ajuta sa intelegem mai bine:
Constient (beta: 12-16 hz) – dimensiunea starii de veghe si a vibratiei de zi cu zi – universul material concret.
Subconstient (alfa: 8-12 hz) – starea de relaxare, meditatie, calatorie mentala – functia ochilor fizici este preluata de cel de-al treilea ochi (ajna chakra) sau glanda pineala.
Inconstientul individual ( theta: 4-8 hz, invizibilul mic)- starea somnului cu vise.
Inconstientul arhetipal (delta: 0,5 -4 hz, invizibilul mare)- starea somnului profund, fara vise.
Observam, asadar ca realitatea se difuzeaza in mai multe planuri/dimensiuni si ca evolutia constiintei nu este liniara ci spiralata, mai degraba circulara decat rectilinie. Pornind de la aceste simple constatari putem intelege rolul nostru creativ in constructia biunivoca (vizibil-invizibil) a universului. In concret vedem efectele dar nu si cauzele. In abstract intelegem cauzele dar nu vedem efectele… Daca intelegem bine si karma (care este dimensiunea sufletului individual populata cu toate emisiile mentale, verbale si faptice) ne eliberam de temerile superstitioase si acceptam adevarul atat de simplu exprimat: “Dupa fapta, si rasplata”! Ne generam singuri, in timpul experientelor noastre duble (din viata intrupata si din viata energetica) destinul. “Cine ucide cu sabia, de sabie va fi ucis!” tocmai pentru a inchide cercul unei experiente intregi. Daca am trait experienta ucigasului, nu vom putea desavarsi conceptul crimei fara sa fi trecut si prin postura victimei. De aceea intelepciunea populara a nascut proverbul: “Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face!”! Indemnul tuturor sfintilor si al prorocilor, toate marile invataturi religioase, precum si caile maestrilor spirituali converg intr-o singura invitatie: “Cunoaste-te pe tine insuti ca sa intelegi pe deplin Universul”! Din aceasta perspectiva: trecutul genereaza prezentul, iar acesta este consecinta directa a viitorului. Nu exista fatalitate! Suntem singurii responsabili pentru tot ceea ce ni se intampla, caci generam realitati in permanenta prin gand-rostire si actiune (Logosul). Gandind Intelpt , graind Frumos si actionand Drept construim o lume mai buna! Sa nu uitam ca “cine se aseamana se aduna!”

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,codulluioreste

[Paul Atreides]

Ex Deo nascimur.
In Jesu morimur.
Per Spiritum Sanctum reviviscimus

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,codulluioreste

[Paul Atreides]

אני מאמין באלוהים אחד יוצר

Cred intr-unul Dumnezeu a toate Creatorul

اوئمن بوحدانية اللة الخالق لكل شيء

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,codulluioreste

ps,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,acum stiti ce reprezinta semnatura mea

[Paul Atreides]

De la jocul invinuirii la responsabilitate



Majoritatea problemelor noastre personale si culturale izvorasc din faptul ca propriile noastre obiceiuri subconstiente sunt in mare parte invizibile pentru noi. Aceste comportamente, asa cum am aflat, au fost inregistrate fara nicio discriminare, din cuvintele si actiunile celorlalti – ei insisi programati, fara indoiala, cu multe asemenea credinte restrictive. Desi constientul incearca sa ne indrepte pasii spre indeplinirea visurilor noastre, este posibil ca, fara sa ne dam seama, programele subconstiente sa ne saboteze si sa ne impiedice sa le realizam.

Din fericire, subconstientul nu este acel abis freudian, intunecat si amenintator. Este, pur si simplu, un mecanism de inregistrare/redare, care imprima experiente de viata, pe benzile magnetice ale obiceiurilor noastre. In timp ce constientul este creativ, subconstientul ruleaza programe inregistrate anterior.

Spre deosebire de constientul care este supravegheat de o entitate, subconstientul seamana mai mult cu o masina- ceea ce inseamna ca nu exista nicio entitate constienta care sa controleze programele noastre subconstiente.

Insa, data viitoare cand veti vorbi cu voi insiva in speranta de a schimba programele subconstiente care va saboteaza, retineti urmatoarele: a folosi logica pentru a comunica cu subconstientul si a-i schimba programele are acelasi efect cu a incerca sa schimbi un program de pe o caseta, vorbind cu casetofonul. In nici unul dintre cazuri nu exista o entitate sau o componenta in mecanism care sa va raspunda.

Vestea imbucuratoare este ca programele subconstiente nu sunt fixe si imuabile. Avem capacitatea de a rescrie credintele restrictive si, in acest proces, sa preluam controlul asupra vietii noastre.

Insa modificarea programelor necesita activarea unui proces, nu angajarea intr-un dialog unilateral si inutil cu subconstientul. In notele de final ale acestei carti, exista o serie de lucrari in care veti gasi tehnici care au dovedit ca faciliteaza procesul de rescriere a credintelor restrictive din subconstient, prin intermediul carora pierdem din puterea personala si ne autosabotam.

Odata ce intelegem ca modul in care ne-am comportat in trecut a fost dictat de functionarea invizibila a mintii subconstiente, ne oferim sansa de a ne ierta pe noi insine. Este bine de stiut ca obiceiurile noastre invizibile reprezinta programe rezultate in principal din credintele altor persoane care, la randul lor, au fost programate de altii si tot asa. Poate in loc de pacat originar, ar trebui sa spunem perceptia originara gresita.

In orice caz, nici parintii nostri si nici parintii lor nu au stiut ca actionau dupa un scenariu scris anterior. In aceasta privinta, este important de retinut faptul ca toti oamenii cu care am interactionat erau si ei antrenati in comportamente invizibile, rezultate din programe descarcate in subconstient, pe cand erau copii. Asadar, nici ei nu au stiut ce impact a avut asupra vietilor noastre participarea si contributiile lor invizibile.



Aceste informatii sunt extrem de importante in incercarea de a aduce pace intr-o lume in care majoritatea cetatenilor reactioneaza in mod inconstient la conceptii culturale gresite, perpetuate generatie de generatie, din trecut si pana acum. Din aceasta perspectiva, este de datoria noastra sa facem un pas inapoi si sa ne reconsideram conceptiile cu incarcatura emotionala, despre vina, invinovatire, victime si vinovati. Ultimele descoperiri stiintifice au confirmat deja indemnul biblic: “Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac?”

Studiind viata si invataturile lui Iisus, putem observa ca el a recurs la aceasta noua stiinta a constiintei in comportamentul si biologia lui. Acesta este motivul pentru care Iisus a subliniat ca, daca nu ar exista credintele noastre restrictive, toti am putea face miracolele pe care le-a facut el. A avut dreptate cand a aspus ca am putea sa ne reinoim vietile prin intermediul credintelor. Mai mult, el a vazut in realitatea iertarii cea mai importanta cale catre pace. Daca suficient de multi dintre noi am face acest simplu act local, am ajuta, cu adevarat, la evolutia noastra globala.

Bazandu-se pe descoperirile stiintifice referitoare la modul de functionare a mintii noastre, biologia de ultima ora ne implora sa ascultam sfatul tuturor marilor profeti: sa iertam greselile celorlalti. Suntem sclavii unor lanturi emotionale create de comportamente disfunctionale, programate de povesti din trecut. Prin iertare, aruncam lanturile si ne eliberam de vechea poveste. Atunci, si doar atunci, vom fi liberi sa ne cream un viitor pozitiv.

Asa cum spunea dr. Fred Luskin, expert in consiliere, psihologia sanatatii si a iertarii, in cartea sa “Iertarea ne permite sa nu ramanem blocati in trecut.” Colin Tipping, un alt guru al iertarii si autor al cartii: “Iertare radicala”, merge si mai departe, sugerand ca iertarea “transforma arhetipul victimei”, odata pentru totdeauna. Pe langa programarea individuala subcosntienta, si societatea are credinte colective invizibile.

Ganditi-va ca perceptiile noastre culturale subconstiente sunt, de fapt, credinte comune si, prin urmare, invizibile si pentru ceilalti. Ganditi-va ca aceasta situatie face ca aceste credinte sa fie si mai daunatoare.

Intr-adevar, filosofia determina in final biologia, deoarece sarcina creierului nostru este de a crea coerenta intre credintele subconstiente colective si realitatea pe care o traim.

Extras din cartea "Evolutie spontana", Bruce Lipton

sursa;;;;;;aimee.ro

[Paul Atreides]

Multiplele fatete ale ego-ului


Ego-ul da nastere separarii, iar separarea da nastere suferintei. Asadar, ego-ul este in mod clar patologic. In afara de formele evidente de negativitate precum furia, ura, exista si forme mai subtile care sunt atat de des intalnite incat de obicei nu sunt considerate negative, ca de exemplu nerabdarea, iritarea, nervozitatea si faptul de a fi “satul pana-n gat.” Ele constituie nefericirea din fundal, acea stare interioara predominanta in cazul multor oameni.

Trebuie sa fiti extrem de vigilenti si absolut prezenti pentru a le putea detecta. Iar ori de cate ori le detectati apare un moment de trezire, de incetare a identificarii cu mintea.
In continuare vom aminti una dintre cele mai obisnuite stari negative, trecuta usor cu vederea tocmai pentru ca este atat de obisnuita, atat de normala.

S-ar putea sa va fie familiara. Aveti deseori un sentiment de nemultumire ce ar putea fi descris cel mai bine ca un fel de resentiment de fond? El poate fi determinat sau nu de ceva concret. Multi oameni petrec o mare parte din viata in starea aceasta.

Sunt atat de identificati cu ea incat nu pot face pasul in spate sa o priveasca de la distanta. In substratul acestui sentiment se afla anumite credinte pastrate inconstient, adica niste ganduri. Aveti aceste ganduri in acelasi fel in care aveti visele atunci cand dormiti. Mai exact, nu stiti ca aveti respectivele ganduri, tot asa cum cel care viseaza nu stie ca viseaza.

Iata cateva dintre cele mai obisnuite ganduri inconstiente care hranesc sentimentul de nemultumire sau resentimentul de fond. Am inlaturat continutul acelor ganduri, astfel incat sa ramana doar structura. In felul acesta, ele pot fi vazute mai limpede.

Oricand exista nefericire pe fundalul vietii noastre, puteti vedea care din aceste ganduri sunt valabile si puteti umple continutul lor in functie de situatia voastra personala:

“In viata mea trebuie sa se intample ceva inainte sa pot avea pace (fericire, implinire). Si sunt nemultumita pentru ca nu s-a intamplat inca. Poate ca nemultumirea mea va duce pana la urma la intamplarea dorita.”

“In trecut s-a intamplat ceva ce n-ar fi trebuit sa se intample si sunt nemultumita de asta. Daca nu s-ar fi intamplat lucrul respectiv, acum as avea pace.”

“In prezent se intampla ceva ce n-ar trebui sa se intample si care ma impiedica sa am pace.”

Adesea credintele inconstiente sunt indreptate catre cineva, iar “sa se intample” devine “sa faca” :

“Ar trebui sa faci cutare sau cutare lucru pentru ca eu sa pot avea pace. Si sunt nemultumit/a pentru ca nu l-ai facut inca. Poate nemultumirea mea te va determina sa-l faci.”

“Ceva ce am facut, spus sau omis sa fac in trecut ma impiedica acum sa am pace.”

“Ceea ce faci sau nu faci acum ma impiedica pe mine sa am pace.”



Toate cele de mai sus sunt supozitii, ganduri neverificate confundate cu realitatea. Sunt povesti pe care le inventeaza egoul pentru a va convinge ca nu puteti avea pace acum sau ca nu puteti fi in intregime voi insiva acum. Cum puteti avea pace acum? Facand pace cu momentul prezent. Momentul prezent este campul pe care se desfasoara jocul vietii. El nu poate avea loc niciunde altundeva. Dupa ce ati facut pace cu momentul prezent, vedeti ce se intampla, ce puteti face sau alege sa faceti sau mai degraba ce face viata prin intermediul vostru.

Ego-ul adora sa fie nemultumit de realitate. Ce este realitatea? Ceea ce este. Opozitia fata de aceasta acceptare neconditionata a ceea ce este reprezinta una din trasaturile principale ale egoului. Ea da nastere negativitatii pe seama careia prospera egoul.

A va elibera de ego nu este deloc o treaba grea, ci dimpotriva, una foarte usoara. Nu este nevoie decat sa fiti constienti de gandurile si emotiile voastre – pe masura ce apar ele. Nu este tocmai vorba de a face ceva, ci de a privi atent.

In acest sens este adevarata afirmatia ca nu puteti face nimic pentru a va elibera de ego. Cand apare schimbarea respectiva de perspectiva, de la gandire la constientizare, in viata voastra incepe sa functioneze o inteligenta ce depaseste cu mult abilitatea egoului. Emotiile si chiar gandurile sunt depersonalizate prin constientizare, iar natura lor impersonala devine vizibila.

Nu mai investiti in ele nimic din sinele vostru. Ele raman doar emotii omenesti, ganduri omenesti. Intreaga voastra istorie personala, care in ultima instanta nu este altceva decat o poveste, un manunchi de ganduri si emotii, capata o importanta secundara si nu mai ocupa prim-planul constiintei voastre. Nu mai formeaza baza sentimentului vostru de identitate. Sunteti lumina Prezentei, constiinta care precede si depaseste in profunzime orice ganduri si emotii.

Extras din "Un nou Pamant", Eckhart Tolle, editura Curtea Veche

sursa;;;;;;;;;;;;;;;;;;;;aimee.ro

[Paul Atreides]

Emotiile…sau cum sa ne “simtim Dumnezeu”


O emotie este o stare mentala si psihologica asociata cu o larga varietate de trairi, ganduri si comportamente. Insa in viziunea lui Aristotel, emotia este o evaluare a unei situatii. De asemenea, Descartes a descris felul in care suntem ghidati de emotiile noastre si cum se pot influenta efectele lor prin gand. El a scris prima lui carte pentru a lega filosofia de ceea ce a devenit psihologia moderna si neurobiologia stimulilor si efectele acestora.

Spinoza a fost fondatorul psihoterapiei moderne. El afirma ca doar prin intelegerea emotiilor noastre si gasirea propriului nostru loc in scena lucrurilor ne eliberam de ceea ce el a numit “legatura umana”, adica putem fi subjugati de emotiile noastre daca le intelegem gresit.
In ceea ce priveste intelegerea stiintifica, o prima carte remarcabila este cea a lui Charles Darwin din 1872 (The Expression of the Emotions in Man and Animal), in care el a legat emotiile de teoria evolutiei. Opera lasata de Darwin este valoroasa deoarece datorita ei psihologii si neurobiologii vad emotiile ca fiind o parte din mostenirea evolutionara a omenirii, aflata in fiecare dintre noi, in genele noastre. Cercetatorii din ziua de azi, tind sa vada importanta emotiilor ca inzestrandu-ne cu valorile noastre centrale si cu modalitatile de interrelationare cu ceilalti, decat ca fiind dusmanii serenitatii si ai rationalitatii.
Mai mult decat atat, noile cercetari subliniaza beneficiile exprimarii emotiilor asupra sanatatii fizice si psihologice. De exemplu, indivizii care folosesc umorul ca mecanism de aparare (Halley, 1991; Lefcourt, Davidson-Katz, & Kueneman, 1990; Lefcourt & Thomas, 1998; Stuber, 2002) si care au zilnic o stare pozitiva (Stone et al., 1987; Stone, Neale, Cox, & Napoli, 1994; Stone, Shiffman, & DeVries, 1999) au un sistem imunitar mai puternic. In plus, persoanele care sunt capabile sa recastige si sa-si mentina o stare emotionala pozitiva sunt mai putin probabil sa se imbolnaveasca atunci cand se confrunta cu situatii stresante (Catanzaro & Greenwood, 1994; Goldman, Kraemer, & Salovey, 1996). Tendinta de a mentine emotiile pozitive, un sens pozitiv al sinelui, si credinte optimiste asupra viitorului actioneaza ca resurse in lupta cu boala si moartea (Aspinwall & Taylor, 1997; Taylor, 1983; Taylor & Brown, 1988; Taylor, Kemeny, Reed, Bower & Gruenewald, 2000).
Neuro-bio-chimista Candace Pert, a facut o descoperire uimitoare (1995- The Molecules of Emotion) care a schimbat modalitatea in care oamenii de stiinta inteleg conexiunea corp-minte. Ea a gasit un receptor opiat, mecanismul prin care o clasa de molecule chimice (peptide) modifica mintea si corpul. Cercetarile ei sunt importante deoarece ne arata modalitatea in care emotiile functioneaza ca un sistem reglator al corpului. Cercetatoarea a demonstrat faptul ca emotiile sunt semnale electrochimice care afecteaza chimia si electricitatea fiecarei celule a corpului nostru. De asemenea, Pert afirma ca starile noastre emotionale afecteaza lumea inconjuratoare. Ea explica “fizica emotiilor” prin faptul ca noi suntem sisteme vibratorii care transmit propriile vibratii semenilor. Astfel suntem si emitatori si receptori. Neurotransmitatorii numiti peptide transporta mesajele emotionale. Pe masura ce sentimentele noastre se schimba, aceasta mixtura de peptide circula prin corpul si creierul nostru si modifica practic, chimia fiecarei celule a corpului.
In “Everything you need to know to feel Go(o)d” (2007), Candace Pert face o legatura implicita intre faptul de a te simti bine si conectarea cu Dumnezeu. La nivel neurologic, sentimentul de a fi conectat cu Dumnezeu, de a fi binecuvantat, este o parte importanta din creier. “Moleculele binecuvantarii” sunt endorfinele care eliberate in creier si corp ca urmare la raspunsurile emotionale si exercitiile fizice, aduc o stare generala de bine si fericire. Evolutia receptorului opiat, are loc in cortexul prefrontal, cea mai avansata regiune cerebrala. Aceasta arie cerebrala, responsabila de luarea deciziilor este plina de receptori care ne fac sa utilizam placerea, deci este normal sa ne simtim bine, sa “ne simtim Dumnezeu”.
Acum ca stim faptul ca emotiile noastre sunt cheia uniunii cu partea divina din noi, ne este mai usor sa ne controlam emotiile negative, care aduc dizarmonie si boala in corpul si mintea noastra, si totodata ne tin departe de Dumnezeul din noi. Haideti sa cultivam bucurie in noi, si implicit in semenii nostri pentru a simti binecuvantarea lui Dumnezeu.

Daniela Teodora Onca

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,aimee.ro

[Paul Atreides]

Sistemul clasic de educatie si creativitatea


Astazi va prezentam un discurs extraordinar sustinut de Ken Robinson in cadrul conferintelor TED, referitor la importanta creativitatii in educatia copiilor. Iata mai jos transcrierea discursului:


"Sunt interesat de educatie, iar ceea ce descopar este, de fapt, ca toata lumea este interesata de educatie. Voi nu? Mi se pare foarte interesant. Daca esti la o petrecere, si spui ca lucrezi in educatie - de fapt, nu mergi prea des la petreceri, sincer, daca lucrezi in educatie. Nu esti invitat.

Dar daca esti la o petrecere si esti intrebat “Cu ce te ocupi?” si spui ca lucrezi in educatie, poti sa vezi cum se albesc la fata, si zic: “O, Doamne, de ce eu? Singura mea iesire din intreaga saptamana.” Dar daca ii intrebi despre educatia lor, te pun la perete.

Pentru ca este unul din acele lucruri care ii defineste pe oameni, am dreptate? Ca si religia, banii si alte lucruri. Am un mare interes in educatie, si cred ca toti avem. Avem un imens interes investit in ea, partial pentru ca educatia este cea care ar trebui sa ne duca spre acest viitor pe care nu il putem intelege.

Daca ne gandim, copiii care incep scoala anul acesta se vor pensiona in 2065. Nimeni nu are nicio idee cum va arata lumea peste 5 ani. Si totusi, ar trebui sa-i educam pentru acest viitor. De aceea, cred ca imprevizibilul acestei situatii este extraordinar. Am cazut cu totii de acord asupra capacitatii extraordinare de inovare de care dispun copiii. Toti copiii au talente extraordinare. Si noi le risipim, fara mila.

Vreau sa vorbesc despre educatie si despre creativitate. Afirmatia mea este ca, in zilele noastre, creativitatea este la fel de importanta ca nivelul cunostintelor si ar trebui sa le acordam aceeasi importanta.

Am auzit o poveste deosebita recent - si imi place sa o spun - despre o fetita la ora de desen. Avea 6 ani si statea in spate, desenand, iar profesoara a spus ca aceasta fetita aproape niciodata nu era atenta, dar la ora aceea era. Profesoara a fost fascinata si a mers la ea, si a intrebat-o :”Ce desenezi?” Iar fetita a spus :”Il desenez pe Dumnezeu.” Profesoara a spus: Dar nimeni nu stie cum arata Dumnezeu.” Iar fetita i-a raspuns: “Vor sti intr-un minut.”

Copiii incearca in permanenta lucruri noi. Daca nu stiu, vor incerca oricum. Nu le e teama de greseala. Nu vreau sa spun ca a gresi este acelasi lucru cu a fi creativ. Ceea ce stim insa este ca, daca nu esti pregatit sa gresesti, nu vei veni niciodata cu ceva original. Pana ajung adulti, cei mai multi copii pierd acea capacitate. Le e frica de greseli.

Ne conducem si companiile in felul acesta. Stigmatizam greselile. Si acum avem sisteme nationale de educatie care considera greselile cel mai prost lucru pe care il poti face. Iar rezultatul este ca educam oamenii sa isi piarda capacitatile creative. Picasso a spus odata: “Toti copiii se nasc artisti. Problema este a ramane artisti pe masura ce crestem.” Chiar cred asta : “Creativitatea este pierduta pe masura ce crestem. "Sau mai degraba, suntem educati sa o pierdem.

De ce se intampla asa? Am locuit in Stratford-pe Avon pana acum aproximativ 5 ani. Am locuit intr-o zona numita Snitterfield, chiar langa Stratford, care este locul de nastere al tatalui lui Shakespeare. Sunteti loviti de un nou gand? Eu am fost. Nu v-ati gandit niciodata ca Shakespeare avea un tata, nu? Pentru ca nu vi-l imaginati pe Shakespeare copil, nu? Shakespeare avand 7 ani? Eu nu m-am gandit niciodata la asta. Adica, a avut sapte ani la un moment dat, nu? A avut pe cineva ca profesor de engleza, nu? Cat de enervant ar fi fost acest lucru? Adica :”Shakespeare, treci la culcare, acum!” si “Pune jos stiloul”, “Nu mai vorbi asa. Induce pe toata lumea in eroare.”

Ceva te impresioneaza cand te muti in America si in alte tari de pe intinsul lumii: fiecare sistem educational de pe Pamant are aceeasi ierarhie a disciplinelor. Nu conteaza unde mergi. Ai crede ca e altfel, dar nu e. Primele sunt matematica si limbile, apoi stiintele umaniste, iar ultimele sunt artele. Peste tot pe Pamant. Si in aproape fiecare sistem, de asemenea, exista o ierarhie in cadrul artelor. Arta si muzica au de obicei un statut mai ridicat in scoli decat drama si dansul. Nu exista un sistem educational pe Planeta care ii invata dansul in fiecare zi pe copii in acelasi mod in care ii invata matematica. De ce?

Cred ca matematica este foarte importanta, dar si dansul este. Copiii danseaza tot timpul daca le este permis, cu totii o facem. Cu totii avem un corp, nu? Am ratat ceva?

Sincer, ceea ce se intampla este, ca, pe masura ce copiii cresc, incepem sa-i educam progresiv de la sold in sus. Si apoi ne concentram asupra capului. Si mai ales pe emisfera rationala.


Daca ar fi sa vizitezi sistemul de invatamant, ca si extraterestru, si ai spune “La ce foloseste sistemul public de educatie?” cred ca ar trebui sa concluzionezi - daca te uiti la rezultate, la cine reuseste in acest sistem, cine face totul asa cum ar trebui, cine primeste toate laudele, cine sunt castigatorii - cred ca ar trebui sa concluzionezi ca intregul scop al educatiei publice in intreaga lume este de a produce profesori universitari.


Nu e asa? Ei sunt oamenii ce se situeaza acolo sus. Si eu am fost unul. Imi plac profesorii universitari, dar nu ar trebui sa-i consideram realizarea suprema a umanitatii. Sunt doar o forma de viata, o alta forma de viata. Dar sunt cumva ciudati, si spun asta cu afectiune pentru ei.


E ceva ciudat cu profesorii pentru ca ei traiesc foarte mult la nivelul mintii. Si preponderent in emisfera logicii si a ratiunii. Sunt separati de trup, literal vorbind. Isi privesc corpul ca o forma de transport pentru capul lor, nu? Este un mod de a-si duce capul la intalniri. Daca vreti dovada reala a experientelor autoscopice, mergeti la o conferinta rezidentiala a academicienilor seniori, si asistati la discoteca din ultima seara. Si acolo veti vedea, barbati si femei adulte zvarcolindu-se fara control, fara ritm, asteptand sfarsitul pentru a putea merge acasa sa scrie o lucrare despre ea.


Sistemul nostru de invatamant este construit pe ideea de abilitate academica. Si exista un motiv. Intregul sistem a fost inventat - in jurul lumii, nu au existat sisteme publice de educatie inainte de secolul 19. Toate au fost implementate pentru realizarea nevoilor industrialismului.



Astfel ca ierarhia se bazeaza pe doua idei. Prima, ca cele mai folositoare materii pentru munca sunt cele mai importante. Probabil ca ati fost indepartati de lucruri ce va placeau in scoala pe cand erati copii, pe motiv ca nu veti obtine o slujba facand acel lucru. Corect? Nu canta, nu vei fi muzician; nu urma artele, nu vei fi un artist. Sfat bun altadata, insa acum, total gresit.

Intreaga lume este cuprinsa intr-o revolutie. Iar a doua este abilitatea academica, ce a ajuns sa domine viziunea noastra asupra inteligentei, pentru ca universitatile au creat sistemul dupa propria lor imagine. Daca ne gandim la asta, intreg sistemul public de educatie din jurul lumii este un proces prelungit de intrare la universitate.

Iar consecinta este ca multi oameni talentati, destepti si creativi, cred ca nu sunt, pentru ca lucrul la care erau buni in scoala nu era apreciat, sau era chiar stigmatizat. Nu cred ca ne permitem sa mai mergem pe acest drum. In urmatorii 30 de ani, din punctul de vedere al UNESCO, mai multi oameni vor absolvi o forma de invatamant in intreaga lume, decat toti cei de la inceputul istoriei. Mai multi oameni, si este combinatia tuturor lucrurilor despre care am vorbit- tehnologia si efectele de transformare asupra muncii, demografia si cresterea exploziva a populatiei.

Brusc, diplomele nu mai valoreaza nimic. Nu este adevarat? Cand eram student, daca aveai o diploma, aveai un loc de munca. Daca nu aveai un loc de munca, era pentru ca nu voiai unul. Si, sincer, eu nu voiam unul. Dar acum copiii cu diplome de cele mai multe ori se intorc acasa si continua cu jocurile video, pentru ca ai nevoie de un master unde inainte era suficient o licenta, si acum ai nevoie de un doctorat pentru cealalta. Este un proces de inflatie academica. Si indica faptul ca intreaga structura a educatiei fuge de sub picioarele noastre.

Trebuie sa regandim radical viziunea asupra inteligentei. Stim trei lucruri despre inteligenta. Unul, este diversificata. Privim lumea sub toate modurile in care o experimentam. Vizual, prin sunete, chinestezic. In termeni abstracti, in miscare. Doi, inteligenta este dinamica. Daca privim interactiunile unui creier uman, asa cum am auzit, inteligenta este admirabil de interactiva. Creierul nu este impartit in compartimente. Creativitatea-procesul de creare a ideilor originare ce au valoare-cel mai adesea provine din interactiunea modurilor disciplinare diferite de a vedea lucrurile. Apropo, exista un trunchi de nervi ce conecteaza cele doua jumatati ale creierului numit corpus callosum. Este mai gros la femei. Probabil de aceea femeile sunt mai bune la activitati multiple.

Un al treilea lucru despre inteligenta este ca e distincta. Scriu o noua carte momentan, numita “Epifanie”, bazata pe o serie de interviuri cu oameni, despre cum si-au descoperit talentul. Sunt fascinat despre modul in care oamenii au ajuns acolo. A pornit de la o discutie ce am avut-o cu o femeie extraordinara despre care probabil majoritatea oamenilor nu au auzit niciodata, se numeste Gillian Lynne. E coregrafa si toti stiu munca ei. A facut coregrafie pentru “Pisicile” si “Fantoma de la Opera.” E extraordinara.

Faceam parte din comisia “Royal Ballet”, in Anglia. Am luat masa cu ea si am intrebat-o : “Cum ai devenit dansatoare?” Iar ea a spus ca a fost interesant, cand era in scoala, nu avea nicio speranta. Cei de la scoala, in anii '30, au scris o scrisoare parintilor ei : “Credem ca Gilliam are o problema da invatare.” Nu se putea concentra, era agitata. Cred ca acum am spune ca avea ADHD. Asta era in anii 1930, iar ADHD-ul nu se inventase inca. Nu era o boala disponibila. Oamenii nu stiau ca o pot avea.

S-a dus sa vada un specialist. A intrat in aceasta incapere cu lemn de stejar cu mama ei, si a fost pusa sa stea pe scaun, timp in care specialistul a vorbit cu mama ei. La sfarsit, doctorul i-a zis: “Trebuie sa vorbesc intre 4 ochi cu mama ta. Asteapta aici, ne vom intoarce curand. “Au iesit si au lasat-o. Iesind din camera, el a pornit radio-ul de pe birou. Si cand au iesit din camera, el a spus catre mama ei: “Doar stati si priviti-o".

In momentul in care au parasit incaperea, ea era in picioare, miscandu-se pe ritmul muzicii. Au urmarit-o si s-a intors catre mama ei si a spus: “Gillian nu este bolnava, este dansatoare. Duceti-o la scoala de dans.” Si am intrebat-o: “Ce s-a intamplat?" "Mama m-a dat la scoala de dans. Nu-ti pot spune cat de frumos a fost. Era o incapere plina de oameni ca mine. Oameni ce nu puteau sta linistiti. Oameni ce trebuiau sa se miste pentru a gandi. Faceau balet, jazz, dans modern, dans contemporan."

A obtinut o auditie la “Scoala Regala de Balet”, a devenit dansatoare solo si a avut o cariera stralucitoare la “Royal Ballet.”Si-a facut propria companie “Societatea de dans Gillian Lynne”, l-a intalnit pe Andrew Lloyd Webber. E responsabila pentru unele dintre cele mai de succes productii muzicale din istorie, si este multimilionara. Un alt medic poate ca i-ar fi dat medicamente si i-ar fi spus sa se calmeze.

Sistemul nostru educational ne-a imbolnavit mintea cu privire la modul in care am ajuns efectiv sa "consumam" planeta, pentru confort temporar. Si pentru viitor, asta nu ne va servi.

Trebuie sa regandim principiile fundamentale de educatie a copiilor. Am gasit un citat frumos din Jonas Salk, care a spus: “Daca toate insectele ar disparea de pe Pamant, in 50 de ani, intreaga viata de pe Pamant ar inceta. Daca toate fiintele umane ar disparea de pe Pamant, in 50 de ani, toate formele de viata ar prospera.” Si are dreptate.

Trebuie sa fim atenti, sa folosim darul imaginatiei inteligent, pentru a indeparta unele din aceste scenarii. O putem face prin aprecierea capacitatilor noastre creative. Sarcina noastra este sa educam intreaga noastra fiinta, pentru a face fata acestui viitor. E posibil ca noi sa nu vedem acest viitor, dar copiii nostri il vor vedea. Sarcina noastra este sa-i ajutam sa faca ceva din el."

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,aime.ro

[Paul Atreides]

Inteligenta emotionala la serviciu si in afaceri


Exista foarte multe aspecte care pot ajuta un individ sa devina un lider bun si un om puternic : cunostintele, pasiunea, ambitia, vointa, intelectul. Insa mai exista un factor care, in opinia specialistilor, capata din ce in ce mai multa importanta: inteligenta emotionala.

Inteligenta emotionala este abilitatea de a folosi emotiile intr-un mod pozitiv si constructiv in relatie cu ceilalti, de a sti sa interactionezi cu oamenii intr-un fel care sa ii atraga de partea ta, nu sa-i indeparteze de tine, de a-ti recunoaste propria stare emotionala si a recunoaste starea emotionala a celorlalti. Este vorba despre a sti sa faci alegerile potrivite pe moment, pentru a interactiona bine cu cei din jur, despre a sti sa tratezi oamenii intr-un mod pozitiv si constructiv. Toate sunt lucruri care conteaza enorm intr-o afacere, nu?

Inteligenta emotionala se refera la 4 competente de baza:

1. Autocunoasterea
Inseamna a recunoaste cum te afecteaza emotiile. Este necesara o autoevaluare obiectiva, o cunoastere clara a punctelor forte si a limitelor personale si capacitatea de a-ti detecta ariile personale care trebuie imbunantatite. Indivizii constienti de ei insisi sunt deschisi sa invete din experienta, sunt deschisi la feedback, la perspective noi si la dezvoltare personala.

2. Autocontrolul
Este abilitatea de a face fata propriilor stari, impulsuri si resurse. Inseamna sa ai mai multe optiuni de interactiune cu ceilalti si sa ai capacitatea de a-ti controla reactiile in situatii dificile. Autocontrolul include adaptabilitate, inovatie, optimism si capacitatea de a fi demn de increderea celorlalti.

3. Constiinta sociala
Inseamna puterea de a intelege sentimentele, nevoile si grijile celorlalti. Constiinta sociala se refera la empatie, capacitatea de a-i intelege pe ceilalti, de a le citi starile si de a te conecta la ele.

4. Managementul relatiilor interpersonale
Aceasta calitate se refera la capacitatea de a avea relatii de calitate cu ceilalti, de a comunica si a-i asculta cu adevarat pe ceilalti. Cei care au aceasta abilitate inteleg ca emotiile se transmit foarte repede si isi adapteaza stilul de comunicare in functie de oamenii si situatiile intalnite.



Inteligenta emotionala la serviciu

Locul de munca este de obicei un loc unde, prin colaborarea unor oameni extrem de diferiti, se nasc idei, produse, servicii care duc la cresterea afacerii. Insa locurile de munca nu sunt numai „afaceri”, ci sunt o retea de socializare, in care fiecare isi aduce propriile emotii, propria incarcatura de stres, si propria povara a ego-ului. Inteligenta emotionala ne ajuta sa dezvoltam relatii sanatoase la locul de munca, sa rezolvam problemele folosind atat logica cat si sentimentele, sa ne mentinem optimisti in orice situatie, sa ne mentinem flexibilitatea in situatii stresante, sa fim receptivi la nevoile celorlalti, sa raspundem cu calm in situatii dificile si oamenilor dificili.

Acum ceva timp, multi oameni sustineau ca IQ-ul este mai important decat inteligenta emotionala. Studiile din ultima perioada au aratat insa ca inteligenta emotionala este mai importanta decat IQ-ul pentru a atinge succesul in cariera. Mediul de lucru din companiile de astazi este in continua schimbare. Daca aveti o afacere, veti putea obtine ce este mai bun de la fiecare angajat doar creand un loc de munca care se ghideaza dupa regulile inteligentei emotionale.

Inteligenta emotionala devine absolut necesara atunci cand avem de-a face cu oameni dificili, inclusiv clienti, angajati, colegi si sefi. Abilitatea ta de a intelege si de a empatiza cu ceilalti este cea mai importanta calitate pe care ti-o poti dezvolta. Inteligenta emotionala este importanta pentru a face fata schimbarilor, pentru a intelege cerintele unui nou proiect, pentru a trece mai usor peste obstacole, pentru a-i motiva si a-i influenta pe ceilalti si pentru a putea lucra cu o echipa in care sunt personalitati diferite.

Unii oameni se nasc cu aceste abilitati. In anumite domenii, succesul nu este posibil fara abilitatile din domeniul inteligentei emotionale. De exemplu, in vanzari. Unii oameni s-au nascut pentru a fi vanzatori de succes. Foarte multe companii testeaza inteligenta emotionala a candidatilor pentru posturile din vanzari. Un studiu recent a aratat faptul ca firmele care isi selecteaza oamenii de vanzari pe baza unor criterii de competenta in inteligenta emotionala, au crescut cifra de afaceri in primul an cu 63%.

Insa inteligenta emotionala poate fi cu siguranta invatata. Multe firme angajeaza consultanti pentru a-si instrui angajatii in domeniul inteligentei emotionale. Acest lucru trebuie sa devina obligatoriu intr-o companie care isi doreste sa creeze un mediu de lucru placut pentru toti cei implicati.

Inteligenta emotionala este importanta si pentru liber-profesionisti. Pentru ca, inainte de toate, foarte putini oameni lucreaza absolut in izolare. Orice ai face, tot trebuie sa produci ceva pentru un client, asa ca abilitatile tale relationale sunt foarte importante. Si trebuie sa te auto-organizezi. Starea ta de spirit iti afecteaza munca, asa ca e nevoie sa fii echilibrat emotional orice ai face si oriunde ai fi.



Cum pot folosi angajatorii si managerii inteligenta emotionala



Angajatorii si managerii care vor sa aiba succes trebuie sa fie permanent preocupati de calitatea mediului pe care il ofera angajatilor. Intrebarea pe care ar trebui sa o aiba in minte in fiecare zi este: "Cum pot face sa creez un mediu care sa scoata tot ce este mai bun din angajatii mei?" Tacticile opresive nu sunt o strategie pe termen lung, mai ales in vremuri economice delicate.

Relatia personala cu angajatul este cea care va decide in cele din urma daca acel angajat ramane sau pleaca; relatiile cu angajatii determina productivitatea firmei.

Daca vrei sa-ti imbunatatesti imaginea ca lider, fii deschis la feedback si dornic sa faci schimbari in stilul tau de management, si schimbari la propria persoana. Si intotdeauna aminteste-ti ca a fi inteligent emotional nu inseamna sa fii atat de permisiv incat angajatii sa faca ce vor, ci inseamna sa creezi si sa mentii relatii constructive cu cei din firma.

Pentru liderii de top, inteligenta emotionala este vitala. Cu cat e mai mare pozitia din companie, cu atat mai importanta devine inteligenta emotionala in activitatea ta. In concordanta cu studiile Centrului pentru leadership creativ, cel mai frecvent motiv pentru care esueaza managerii este lipsa calitatilor interpersonale. Diferenta dintre un lider bun si unui exceptional este data in masura de 85 % de inteligenta emotionala.

Angajatorii cauta oameni care sunt nu numai "toba de carte", ci si carismatici, optimisti, care-si folosesc inteligenta emotionala pentru a evolua. Angajatii incep sa inteleaga din ce in ce mai mult ca nu mai e suficient doar sa-si faca treaba, ci trebuie sa invete sa faca fata unor situatii din ce in ce mai diverse si complexe si sa comunice din ce in ce mai eficient. Liber-profesionistii stiu deja ca fara aceste abilitati nu reusesti sa atragi clientii de care ai nevoie pentru a-ti sustine activitatea.

Asa ca, din orice categorie ai face parte, afla la ce nivel al inteligentei emotionale te afli si tine cont permanent ca in procesul tau de dezvoltare personala sa incluzi inteligenta emotioanal ca prioritate.



Plan de actiune pentru inteligenta emotionala

Gaseste-ti un test online care iti testeaza toate cele patru arii: autocunoasterea, autocontrolul, constiinta sociala, si managementul relatiilor. In functie de rezultate, stabileste-ti un plan de actiune pentru competenta personala care sa cuprinda aspecte importante pentru fiecare capitol:

Autocunoastere:

Monitorizeaza gandurile si semnele fizice care insotesc un anumit sentiment. Acestea nu sunt ele insele sentimente, ci gandurile si senzatiile care le acompaniaza:

transpiri?
inima itii bate mai tare?
te simti incordat?
mintea ti se aglomereaza de ganduri?
ti se taie respiratia?
ametesti?
ti se goleste mintea?
tremuri?
amortesti?
Autocontrol:

Foloseste strategiile care te ajuta sa iti controlezi reactiile la situatiile ce starnesc emotii. Încearca cele de mai jos pe moment:

Asculta - In timpul conversatiilor dificile, lasa-i intotdeauna pe ceilalti sa termine de vorbit, chiar daca dureaza ceva. Acest lucru scade semnificativ sansele sa te grabesti sa critici, calmeaza cealalta persoana si iti ofera timp sa te gandesti la ce sa faci.
Fa un pas inapoi - Imagineaza-ti situatia actuala ca si cum nu ti s-ar intampla tie. Daca ai urmari-o intr-un film, ce ai recomana personajului principal (tu) sa faca pentru a obtine cele mai bune rezultate? O privire obiectiva asupra situatiei te va ajuta sa gandesti clar, scazand probabilitatea de a fi condus de emotii.
Respira - Cand toate celelalte dau greş, respira! Indiferent daca esti fericit, trist, speriat sau furios, concentrandu-ti atentia asupra respiratiilor regulate, profunde si treptate iti va relaxa trupul si iti va limpezi mintea. Cand mintea iti este limpede, poti vedea si alege mai bine cel mai bun curs de actiune.
Constiinta sociala:

Cand esti in prezenta altor oameni, foloseste timp in plus pentru a observa, a intreba si a asculta.

Cand esti in prezenta altor oameni, concentreaza-ti gandurile asupra perspectivei celuilalt.
Incearca sa nu iti lasi propriile ganduri si sentimente sa iti tulbure interactiunea. Vei fi surprins de ce vei observa despre ceilalti atunci cand mintea ta este indreptata mai mult asupra lor decat a ta.
Managementul relatiilor interpersonale:

Incearca sa descoperi ce rol joaca emotiile in interactiunile tale cu ceilalti.

Intelege ca emotiile joaca un rol in fiecare interactiune intre doua persoane.
Indiferent daca starea de spirit este buna sau rea, agitata sau plictisita, gandeste-te la felul in care influenteaza ea „transferul” intre tine si cealalta persoana.

Sursa: http://www.talentsmart.com

[Paul Atreides]

Cum sa ne obisnuim cu fericirea



Orice ati face, fiti fericiti, chiar si atunci cand nu va place sarcina asumata, cand intervine altceva si nu doriti sa fiti intrerupti din ceea ce faceti, chiar si atunci cand sunteti convinsi ca exista alte situatii care vi s-ar potrivi mult mai bine decat cea prezenta. In viata, fericirea este alcatuita din fractiuni minuscule, din bunatatea unui zambet rapid uitat, dintr-o privire amabila, dintr-un compliment rostit din inima, din nenumarate si infinitezimale sentimente placute.


Ne-am obisnuit sa ni se para normal sa ne traim vietile intr-o graba continua. De cate ori ai amanat cu saptamanile o plimbare in parc sau un weekend de intimitate savuroasa? Si totusi merita sa ne facem timp pentru dragoste. Ea ne hraneste interior; daca ii acordam timp ne ofera energie pentru suflet si ne aduce in viata fericirea.

Fericirea nu depinde de circumstantele exterioare, ci este mai degraba un obicei sau o emotie pe care ne-o cultivam singuri, in interiorul nostru. Daca nu ne dam niciodata osteneala sa o lasam sa creasca, amanand acest proces pentru altadata, in viitor, nu vom ajunge niciodata la salasul fericirii.

Traiesti in iubire, traiesti in fericire


Sunt multe moduri de a atinge fericirea. Unul, si poate cel mai placut, este iubirea. Cu cat iubesti mai mult, cu atat ai parte de mai multa fericire.
Pe de alta parte, sexualitatea face casa buna cu iubirea. E chiar cuplul perfect. Multi o aleg cand pe una, cand pe alta, putini sunt cei care au aflat secretul fericirii si au deprins arta de a le imbina pe amandoua intr-un mod perfect.

Atunci cand iubesti simti nevoia de a deveni una cu cel sau cea pe care il/o iubesti. Este, de fapt, o singura dorinta intensa a sufletului de a fuziona cu sublimul din celalalt. Unii raman doar la a experimenta aventuri sexuale, asa-zisele “senzatii tari”. Sexul fara iubire este insa neimplinitor si sec si lasa mereu in urma gustul unei absente. Dar cand iubirea este prezenta, ea ofera fericiri durabile si nu trecatoare, eternitati de fericire si nu clipe de placeri efemere. Iubirea e constructiva si creativa, ea uneste si ne inalta sufletele. Sexualitatea este motorul care ne da energie, ne dinamizeaza, ne readuce la viata.

Energia sexuala, ca si energia iubirii, e o forta care regenereaza, atunci cand este constient directionata trezeste sufletul. Abordata intr-o maniera sacra devine o substanta subtila, o lumina care dizolva blazarea, nefericirea, sentimentul singuratatii. Poemele, muzica inspiratoare, picturile care respira frumusete, toate au in comun aceasta uniune intre iubire si sexualitate.

Iubirea e reala, la fel cum suntem si noi. Nu e un concept steril, ci o magie secreta. Iubirea este permanent prezenta in sufletul nostru – iata micul mare secret al fericirii. Mereu la dispozitia noastra. Odata descoperita, nu ne mai paraseste niciodata.

Joaca-te cu energia iubirii


Cu totii pastram sinteza experientelor pe care le-am avut, iubiri trecute, victorii si infrangeri. Dar cand ne gandim la dragoste, totul apare intr-o lumina mai vie, mai speciala, mai misterioasa.

E posibil sa nu ne amintim ce am facut acum un an, intr-un moment anume. Dar daca aceea este „ziua iubirii”, cand l-am intalnit prima oara pe „barbatul visurilor”, totul revine in minte. Traim o stare de exaltare, de efervescenta, privirea ne straluceste de bucurie. Evocam cu usurinta detalii, imagini, senzatii, sentimente. Intelegem inca o data ca iubirea este firul de aur al vietii noastre. Aceasta amprenta luminoasa ne face sa fim mai fericite, mai aproape de noi insene.

Fiecare dintre noi a trait cateva povesti de iubire cu adevarat profunde. Alege una dintre ele. Aminteste-ti cum te simteai mai frumoasa, mai puternica, mai speciala. Simteai ca viata este plina de mister si de fericire. Te bucurai complet de fiecare clipa. Dupa o vreme, cand iubirea a trecut peste incendiul dorintei si ai cristalizat ceea ce era necesar sa cristalizezi, te-ai descoperit pe tine prin el. Te-ai reflectat si l-ai reflectat. L-ai iubit cu fiecare zi mai mult. Te-ai lasat iubita cu fiecare clipa mai mult. Unele femei s-au oprit aici.

Poate ca tu ai mers mai departe. Fara sa mai astepti ceva, fara sa mai ai pretentii sau cerinte. Ai descoperit iubirea neconditionata, adevarata iubire spirituala care te face sa fii mai puternica, mai treaza si mai vie. In iubirea care te cuprinde cu totul, „eu” si „tu” devin un singur simtamant, o singura culoare: „eu-si-tu”. Aici iubirea este mai intensa, mai constienta. Devine infinita.


Autor: Aida Calin, organizatoarea cursului "Feminitate la superlativ"
www.venus.org.ro

[Paul Atreides]

Relatia de cuplu, intre protectie emotionala si vulnerabilitate totala



"Invata sa faci dragoste cu o inima complet neprotejata si vulnerabila. Dar, la inceput, e posibil ca inima sa fie inchisa. Poti folosi practica sexuala ca mijloc de deschidere si de renuntare la aceasta cuirasa care-ti tine inchisa inima.



Exista doua forme de inchidere a inimii. O forma este inchiderea pe termen lung. Daca tu sau fiinta iubita ati trait ani de zile cu inima inchisa si neprotejata, s-ar putea sa fie nevoie de multe luni de exercitiu pentru a elimina frica si tensiunea care s-au acumulat in corpul si mintea fiecaruia dintre voi.

Cealalta forma de inchidere este rezistenta puternica pe termen scurt. Se intampla ceva - de exemplu, persoana iubita te face sa suferi - si atunci te inchizi in tine. Nu mai vrei sa fii facut sa suferi. Nu vrei sa mai suferi. Nu esti in dispozitia necesara pentru a oferi dragoste. Deci iti aperi inima pentru a te proteja si iti reprimi iubirea pentru a rani la randul tau.

Ambele forme de inchidere, pe termen lung si pe termen scurt, pot fi eliminate prin practica sexuala. Poti folosi sexualitatea pentru a dezgheta o inima inghetata. Foloseste caldura sexuala pentru a topi protectia rigida a fricii. Foloseste iubirea sexuala pentru a o invita pe fiinta iubita sa renunte la atitudinea ei izolata. Foloseste umorul sexual pentru a readuce buna dispozitie in fiecare celula ranita. In timpul acestui procedeu, pot fi eliberate tot felul de emotii. Intrucat inima e neprotejata, stresul care era folosit pentru crearea baricadelor de aparare este acum eliberat prin manifestari emotionale precum furie, ras, lacrimi, sunete incoerente, lovituri si ura neprefacuta. Toate sunt exact asa cum ar trebui sa fie.

Ia-ti masurile de precautie de care ai nevoie pentru a te asigura ca situatia e sigura din punct de vedere fizic, dar asteapta-te ca dupa ce garda e lasata jos, sa se evapore acele emotii mult timp reprimate. Chiar daca amandoi sunteti raniti emotional in adancul fiintei, trebuie, in cele din urma, sa abordati aceasta atitudine de iubitoare renuntare la protectia inimii.

O alternativa este sa continui sa te protejezi inchizandu-te in tine si izolandu-te de cel pe care-l iubesti. Uneori acesta e un gest necesar. S-ar putea sa nu fii pregatit sa te deschizi spre el. Si e adevarat. Prin exercitiu, te vei pierde pe tine insuti. In iubire. In iubire inegala.

Daca in prezent ai o iubire mica, slaba, te vei pierde pe tine insuti in nevoile interioare ale fiintei iubite. Daca acum ai o iubire mediocra, te vei apara si vei tine totul in tine, fara sa te deschizi vreodata complet nici spre suferinta, nici spre iubire. Totusi, poti ajunge sa ai o iubire superioara daca exersezi daruirea completa, deschizandu-te fara limite, chiar si in timp ce suferi din pricina ranii din inima ta deschisa. Aceasta continuitate in deschidere si iubire poate fi simtita chiar si de ceilalti, inclusiv de persoana iubita. Prin practica deschiderii continue a inimii arati si exemplifici forta pura a iubirii.

S-ar putea sa fii chinuit de lipsa de iubire a fiintei iubite. Se poate sa plangi de durere intrucat ea continua sa-ti strapunga inima cu vorbe lipsite de iubire. Dar daca poti ramane deschis, dispus sa suferi in deschiderea iubirii, atunci ea iti poate simti forta. Pentru ca iubirea e indestructibila, nu e nevoie sa te protejezi. Inima poate fi ranita, cumplit chiar, insa profunzimea iubirii triumfa intotdeauna. Orice durere este, in cele din urma, absorbita de iubire.



In timp, aceasta dovada de iubire profunda transforma tiparele vietii voastre intime. Intr-adevar, o asemenea atitudine poate fi contagioasa si incepe chiar sa transforme lumea. O inima neprotejata poate fi ranita, dar nu distrusa. Acel “tu” al protectiei este cel distrus, asa cum si trebuie sa se intample, mai devreme sau mai tarziu. In cele din urma va trebui sa incetezi sa te agati de aceasta protectie, chiar daca o faci doar in momentul mortii fizice.

Dar daca renunti la ea acum si renunti complet si cu regularitate la protejarea inimii, viata iti va deveni o forta continua sustinuta de iubire si extaz. Intalnirea sexuala este un décor convingator in care sa faci exercitii de renuntare la protectia inimi tale si a fiintei iubite.

Renunta la protejarea inimii, iar si iar, chiar si atunci cand nu doresti acest lucru - mai ales atunci cand nu vrei. Continua sa exersezi multe momente scurte de abandon total. In cele din urma, obiceiul de a te proteja incepe sa dispara, iar inima ta este expusa cu curaj in fata lumii, stralucind luminos si demonstrand cu un continuu entuziasm ca poate suferi rautatea celorlalti fara a se inchide.

Astfel iubirea triumfa. Dar este nevoie de perseverenta."

Extras din cartea "A face dragoste cu Dumnezeu", David Deida, Editura Kamala


sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,aimee,ro

[Paul Atreides]

Metode de deblocare a energiei sexuale



Pentru a atinge profunzimea sexualitatii ce te conduce catre revelarea divinitatii din propria ta fiinta, tu si iubitul sau iubita ta puteti exersa fara efort aceasta trezire fata de sinele vostru profund, lasand in acelasi timp energia sa circule in mod neconditionat in toata fiinta voastra. Iubirea incarcata de pasionalitate este perceputa ca o lumina transparenta in lumina sinelui. Insusi procesul revelarii Sinelui se manifesta printr-o abundenta de dragoste luminoasa care se revarsa neconditionat asupra tuturor.


O parte a acestui exercitiu consta in reeducarea sistemului nervos prin folosirea respiratiei. Cei mai multi dintre oameni cand fac dragoste s-au obisnuit cu cateva sarutari si imbratisari, cateva mangaieri, cateva minute de atingere calda a organelor sexuale si, in cele din urma, o explozie de energie care are ca rezultat o epuizare linistita, fara tensiuni. Din pacate, cultura noastra nu presupune educarea persoanelor in vederea obtinerii si perceperii unei placeri mai mari precum si a unui extaz mai profund in interactiunea sexuala.

Pentru a evolua spre un nivel de integrare armonioasa si spirituala a sexualitatii va puteti reeduca sistemul nervos. Puteti invata sa renuntati la anumite obisnuinte ce presupun cresterea si apoi degajarea tensiunii sexuale. Puteti invata sa folositi respiratia pentru a permite energiei sa circule nestanjenita prin corp si prin intreaga structura psiho-mentala, pe tot parcursul zilei. Puteti exersa relaxarea si abandonul in extazul profund al sinelui si apoi exprimarea acestuia ca lumina a dragostei prin deschiderea intregii fiinte. Acest proces se poate realiza prin cativa pasi care trebuie urmati. Primul dintre ei este:

Curatarea sistemului nervos de tenisuni sau blocaje:




Imagineaza-ti energia curgand prin circuitele interne ale corpului precum apa ce curge printr-un furtun. Daca furtunul are un dop, apa nu mai poate inainta si doar cate o picatura se strecoara mai departe. In acest timp, presiunea apei ce nu poate trece de dop este din ce in ce mai mare si, in cele din urma, va tasni ca un jet puternic afara din furtun.
Ca exemplu, imagineaza-ti ca tatal tau te certa si era brutal cu tine in copilarie. La inceput iti era teama si erai cu inima stransa. Apoi te-ai inchis in tine, ti-ai tinut respiratia si ti-ai incordat corpul pentru a te proteja de lovituri.

Mai apoi fluxul energetic al corpului tau a slabit, ca raspuns la energia masculina. Prin urmare circuitele interne ti s-au blocat prin acumularea de frica, tensiune si energie reprimata: raspunsul tau la energia masculina este un blocaj emotional. Acum, ca adult, de fiecare data cand ai de-a face cu o manifestare de tip masculin a energiei - de exemplu iubitul tau ridica tonul pentru a-ti spune ce sa faci - raspunsul tau este blocajul emotional. Inima ti se inchide, respiratia se precipita si corpul se tensioneaza.

In tot acest timp, presiunea din spatele blocajului creste. Poti deveni nervos, iritat, inchis, si chiar plin de ura. Daca in momentul respectiv latura ta masculina este predominanta, poti lovi pe cineva sau poti face o gaura in perete.

In schimb, daca predomina latura ta feminina este mai posibil sa lovesti in interiorul tau, sa faci abuz de mancare, sa cheltui prea multi bani pe tot felul de nimicuri, sa pierzi timpul in discutii sterile cu altii sau sa-ti neglijezi responsabilitatile. Uneori te poti refugia in alcool sau droguri si decazi astfel foarte rapid.

Pe langa anumite blocaje emotionale pot exista si blocaje fizice si energetice. Este posibil ca prin exercitii fizice gresite sau printr-o respiratie neadecvata abdomentul sa-ti fi devenit rigid si tensionat. Abdomenul nu mai este relaxat si deschis iar energia nu mai poate curge libera prin el. Un astfel de blocaj poate avea diverse rezultate: o lipsa a dorintei sexuale, o incapacitate de a avea erectie, de a avea vaginul umed sau de a ajunge la orgasm, chiar si o atitudine antisociala. Rigiditatea abdomenului impiedica energia sa coboare spre partea inferioara a organismului, blocandu-ti puterea pe care, in mod normal, o detii, de a reactiona prompt in anumite situatii.

Pe langa blocajele emotionale si fizice, pot aparea si blocaje mentale ce iti blocheaza fluxul de energie. Poti fi obsedat zi dupa zi de anumite fantezii sexuale, sau poate ca devii blocat pe ceea ce un coleg de la serviciu a afirmat despre tine in ziua respectiva. Aceste blocaje mentale pot impiedica fluxul energetic intern, si se pot resimti in timpul interactiunii sexuale, in special pentru ca fluxul energetic creste in timpul actului sexual. In timp ce incerci sa te bucuri de sex, energia ta sexuala sporita poate fi prinsa in tunelul fare iesire al gandurilor, sperantelor, imaginatiei, incapabila sa incheie circuitul plenitudinii in intregul corp. Unele parti ale corpului tau pot devein flasce, tensionate sau dureroase. Din punct de vedere sexual vei fi lipsit de putere, iar placerea ta si cea pe care o oferi va fi minima. Prezenta de spirit si energia iubirii vor fi blocate la nivel cerebral, obstructionate de blocajele mentale.

Primul pas este eliberarea blocajelor emotionale, fizice si mentale. Lucrul acesta se poate realiza prin mai multe mijloce. Pentru ca fiecare individ este unic, trebuie sa intelegi singur care sunt cele mai bune metode pentru tine. De obicei, cele mai bune rezultate apar in urma unei combinatii de tehnici: poti modifica exercitiile zilnice pe masura ce evoluezi si noi motive de stres apar sau dispar din viata ta. Poti merge la psihoterapeut pentru a rezolva unele probleme de baza carora nu le poti da de capat singur. Concomitent poti folosi masajul, hatha-yoga sau tai chi pentru a ajuta la deschiderea unor canale ale corpului, astfel incat energia sa poata circula liber. Schimbarea dietei poate fi importanta. Voluntariatul si ajutorarea celorlalti este deseori o modalitate de a stimua aparitia unui flux puternic de energie in corpul tau. Dansul si cantatul pot fi esentiale pentru mentinerea deschisa a canalelor energetice interne.

Prin incercari, esecuri, ajutor din partea celor in care ai incredere, descopera ce tratamente si terapii, ce modalitati sau tehnici se potrivesc mai bine problemelor tale si te ajuta sa neutralizezi blocajele emotionale, fizice si mentale. Alege acele exercitii ce actioneaza asupra problemelor tale specifice si te ajuta sa iti oferi cele mai profunde daruri. O axioma a evolutiei spirituale spune ca cele mai profunde daruri ale tale sunt deseori ascunse de blocajele tale cele mai puternice.

Pe langa metodele pe care alegi sa le folosesti, practicile sexuale prezentate in cadrul acestei sectiuni te pot ajuta cu succes sa te deschizi pentru a te cunoaste si a-ti exprima eul cel mai profund. Energia sexuala trebuie sa circule liber si armonios prin intreg organismul pentru a indeparta blocajele, astfel incat iubirea sa se exprime si sa se manifeste cat mai plenar.

Despre alte metode de deblocare a energiei sexuale vom mai vorbi in articolele viitoare.

Surse: "Ghidul sexualitatii iluminatoare", David Deida, Editura Kamala


sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,aimee.ro

[Paul Atreides]

Masculin si feminin in sexualitate



Tu intrupezi deopotriva calitatile masculine si feminine, desi le manifesti in proportii variate in diferite moment ale vietii tale. Daca ti se pare mai usor sa te indrepti cu hotarare catre indelinirea scopurilor tale decat sa dansezi in extaz, calitatile tale masculine sunt probabil mai dezvoltate decat cele feminine. Daca ti se pare mai usor sa curgi pe valurile placerii senzoriale atunci cand faci cumparaturi, cand danzezi, cand faci dragoste sau cand vorbesti cu prietenele tale, decat sa duci la bun sfarsit proiecte pe termen lung, calitatile tale feminine sunt probabil mai dezvoltate decat cele masculine.


Orice om isi poate dezvolta intr-o masura mai mica sau mai mare calitatile masculine sau feminine. Daca iti vei dezvolta latura masculina, vei invata sa-ti directionezi viata cu o mai mare claritate si disciplina, orientand-o catre scopuri specific ca modalitate de a-i oferi lumii darurile profunde ale inimii tale. Daca iti vei dezvolta latura feminina, vei putea invata sa ramai plina de iubire in mijlocul haosului general, de pilda intr-o camera plina de copii care se joaca, sau atunci cand o prietena iti plange pe umar, cuprinsa de un atac de panica. Iti vei putea oferi astfel energia oceaniac si plenitudinea inimii ca un dar profund al acesteia. Desi esti inzestrata cu calitati deopotriva masculine si feminine, tu ai o esenta sexuala unica, care iti confera identitatea ta sexuala.

Aceasta nu are nimic de-a face cu sexul corpului tau. Indiferent daca esti barbat sau femeie, esenta ta sexuala este determinata de principiul cu care se identifica cel mai mult inima ta: drama in plina desfasurare a fluxului continuu al iubirii si a dansului luminii vietii sau misiunea de a obtine libertatea imuabila si eterna a constiintei de sine. Cu ce te identifici mai mult? Cu fluxul si refluxul iubirii in inima ta sau cu aventura constiintei care aspira spre libertate? Te impresioneaza mai degraba drama iubirii sau misiunea libertatii? Ce cuvinte ale iubitului te excita din punct de vedere sexual? Imagineaza-ti ca acesta iti spune: “Am incredere in tine si in menirea ta. De aceea, te voi urma pretutindeni.”Acum, imagineaza-ti ca iti spune: “Te iubesc si pretuiesc mai presus de orice si doresc sa iti cuprind pentru totdeauna esenta cea mai profunda a inimii.”

Daca ai o esenta sexuala masculina, inseamna ca te simti excitata de un iubit care are o incredere atat de mare in puterea ta de a ajunge acolo unde ti-ai propus incat este dispus sa se abandoneze in intregime in fata ta, sa se daruiasca extatic puterii iubirii tale penetrante si sa te urmeze pretutindeni, oriunde l-ai duce. Daca ai o esenta sexuala feminina, inseamna ca te simti excitata de un iubit care percepe cu usurinta frumusetea luminii din inima ta si profunzimea iubirii tale, venerandu-ti inima luminoasa cu integritatea sa si care iti umple pasional viata prin prezenta lui puternica.





Majoritatea femeilor (dar nu toate) au o esenta mai degraba feminina decat masculine, desi proportiile exacte variaza de una la cealalta, intrucat esenta sexuala a fiecarei persoane este unica. Chiar daca iti face placere sa te folosesti de calitatile tale masculine pentru a reusi in aceasta lume, este foarte probabil ca in adancul finite tale ai o esenta feminina care tanjeste mai degraba dupa iubire decat dupa lupta pentru eliberare (chiar daca nu esti sigura ce anume iti doresti exact de la viata).

Desi ambele tipuri de calitati pot fi considerate niste daruri, ele pot fi folosite inclusiv pentru crearea unor ziduri de siguranta si de protectie, care iti pot induce o stare de confuzie, impiedicandu-ti adevarata esenta sexuala sa se manifeste prin oferirea iubirii tale profunde si a celorlalte daruri si inzestrari ale tale barbatului, familiei, prietenilor, tai si lumii intregi.

Este posibil sa te ascunzi nefiresc de mult in spatele programului pe care ti l-ai fixat si provocarilor carierei pe care ti-ai ales-o, timp in care esenta ta sexuala reala aspira sa fie recunoscuta si atinsa, corpul tau tanjeste sa fie iubit, iar esenta profunda a inimii tale care este iubirea ramane nebagata in seama, si deci nedaruita.

Oricat de preocupata ai fi de directia in care se indreapta viata ta, este posibil ca in adancurile finite tale sa fii mult mai preocupata de cel alaturi de care sa avansezi catre aceasta directive si de felul in care se manifesta iubirea in viata ta. Este usor sa cazi in capcana luptei masculine pentru eliberare si a misiunii tale de a obtine aceasta stare de libertate, desi in adancurile fiinteii tale inima ta feminina nu este preocupata de altceva decat de fericirea profunda a iubirii sau de lipsa acesteia.

Preocuparea ta pentru cariera nu este ceva gresit, dar ea te poate impiedica sa ajungi la implinirea profunda catre care aspira inima ta, respectiv la deschiderea acesteia si la oferirea iubirii si luminii sale tuturor fiintelor, asteptand sa fie cucerita de un barbat plin de integritate, de catre o familie pe care o iubesti mai presus de orice, de catre o lume care are nevoie de iubirea ta. Iubirea este singurul mod de viata care nu va permite inimii tale sa se simta ignorata, nedaruita, gala si neimplinita, indiferent cat de mare este succesul in viata ta profesionala.





Extras din cartea "Draga mea iubita - ghidul femeii pentru a trai binecuvantarea iubirii", David Deida, aparuta la Editura Kamala


sursa,,,,,,,,,,,,aimee,ro

[Paul Atreides]

De la jocul invinuirii la responsabilitate



Majoritatea problemelor noastre personale si culturale izvorasc din faptul ca propriile noastre obiceiuri subconstiente sunt in mare parte invizibile pentru noi. Aceste comportamente, asa cum am aflat, au fost inregistrate fara nicio discriminare, din cuvintele si actiunile celorlalti – ei insisi programati, fara indoiala, cu multe asemenea credinte restrictive. Desi constientul incearca sa ne indrepte pasii spre indeplinirea visurilor noastre, este posibil ca, fara sa ne dam seama, programele subconstiente sa ne saboteze si sa ne impiedice sa le realizam.

Din fericire, subconstientul nu este acel abis freudian, intunecat si amenintator. Este, pur si simplu, un mecanism de inregistrare/redare, care imprima experiente de viata, pe benzile magnetice ale obiceiurilor noastre. In timp ce constientul este creativ, subconstientul ruleaza programe inregistrate anterior.

Spre deosebire de constientul care este supravegheat de o entitate, subconstientul seamana mai mult cu o masina- ceea ce inseamna ca nu exista nicio entitate constienta care sa controleze programele noastre subconstiente.

Insa, data viitoare cand veti vorbi cu voi insiva in speranta de a schimba programele subconstiente care va saboteaza, retineti urmatoarele: a folosi logica pentru a comunica cu subconstientul si a-i schimba programele are acelasi efect cu a incerca sa schimbi un program de pe o caseta, vorbind cu casetofonul. In nici unul dintre cazuri nu exista o entitate sau o componenta in mecanism care sa va raspunda.

Vestea imbucuratoare este ca programele subconstiente nu sunt fixe si imuabile. Avem capacitatea de a rescrie credintele restrictive si, in acest proces, sa preluam controlul asupra vietii noastre.

Insa modificarea programelor necesita activarea unui proces, nu angajarea intr-un dialog unilateral si inutil cu subconstientul. In notele de final ale acestei carti, exista o serie de lucrari in care veti gasi tehnici care au dovedit ca faciliteaza procesul de rescriere a credintelor restrictive din subconstient, prin intermediul carora pierdem din puterea personala si ne autosabotam.

Odata ce intelegem ca modul in care ne-am comportat in trecut a fost dictat de functionarea invizibila a mintii subconstiente, ne oferim sansa de a ne ierta pe noi insine. Este bine de stiut ca obiceiurile noastre invizibile reprezinta programe rezultate in principal din credintele altor persoane care, la randul lor, au fost programate de altii si tot asa. Poate in loc de pacat originar, ar trebui sa spunem perceptia originara gresita.

In orice caz, nici parintii nostri si nici parintii lor nu au stiut ca actionau dupa un scenariu scris anterior. In aceasta privinta, este important de retinut faptul ca toti oamenii cu care am interactionat erau si ei antrenati in comportamente invizibile, rezultate din programe descarcate in subconstient, pe cand erau copii. Asadar, nici ei nu au stiut ce impact a avut asupra vietilor noastre participarea si contributiile lor invizibile.



Aceste informatii sunt extrem de importante in incercarea de a aduce pace intr-o lume in care majoritatea cetatenilor reactioneaza in mod inconstient la conceptii culturale gresite, perpetuate generatie de generatie, din trecut si pana acum. Din aceasta perspectiva, este de datoria noastra sa facem un pas inapoi si sa ne reconsideram conceptiile cu incarcatura emotionala, despre vina, invinovatire, victime si vinovati. Ultimele descoperiri stiintifice au confirmat deja indemnul biblic: “Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac?”

Studiind viata si invataturile lui Iisus, putem observa ca el a recurs la aceasta noua stiinta a constiintei in comportamentul si biologia lui. Acesta este motivul pentru care Iisus a subliniat ca, daca nu ar exista credintele noastre restrictive, toti am putea face miracolele pe care le-a facut el. A avut dreptate cand a aspus ca am putea sa ne reinoim vietile prin intermediul credintelor. Mai mult, el a vazut in realitatea iertarii cea mai importanta cale catre pace. Daca suficient de multi dintre noi am face acest simplu act local, am ajuta, cu adevarat, la evolutia noastra globala.

Bazandu-se pe descoperirile stiintifice referitoare la modul de functionare a mintii noastre, biologia de ultima ora ne implora sa ascultam sfatul tuturor marilor profeti: sa iertam greselile celorlalti. Suntem sclavii unor lanturi emotionale create de comportamente disfunctionale, programate de povesti din trecut. Prin iertare, aruncam lanturile si ne eliberam de vechea poveste. Atunci, si doar atunci, vom fi liberi sa ne cream un viitor pozitiv.

Asa cum spunea dr. Fred Luskin, expert in consiliere, psihologia sanatatii si a iertarii, in cartea sa “Iertarea ne permite sa nu ramanem blocati in trecut.” Colin Tipping, un alt guru al iertarii si autor al cartii: “Iertare radicala”, merge si mai departe, sugerand ca iertarea “transforma arhetipul victimei”, odata pentru totdeauna. Pe langa programarea individuala subcosntienta, si societatea are credinte colective invizibile.

Ganditi-va ca perceptiile noastre culturale subconstiente sunt, de fapt, credinte comune si, prin urmare, invizibile si pentru ceilalti. Ganditi-va ca aceasta situatie face ca aceste credinte sa fie si mai daunatoare.

Intr-adevar, filosofia determina in final biologia, deoarece sarcina creierului nostru este de a crea coerenta intre credintele subconstiente colective si realitatea pe care o traim.

Extras din cartea "Evolutie spontana", Bruce Lipton

sursa,,,,,,,,,,,,,aimee.ro

[Paul Atreides]

Matei MARTIN | Cultura protestului


Piața Deznădejdii
- argument -

După toate aparenţele a venit iarna. Însă temperatura e în creştere. Temperatura la nivel social. Încă de astă-vară, după anunţarea măsurilor de austeritate decise de Guvern, sindicatele au început să fiarbă. A urmat un lung şir de proteste şi greve. Personalul didactic, funcţionarii Ministerului de Finanţe şi ai Fiscului, poliţiştii, cadrele militare, vameşii, angajaţii CFR şi multe alte categorii ameninţate cu tăieri salariale uriaşe au ieşit în stradă. N-au obţinut decît concesii minore şi promisiuni majore. Dar nici măcar sindicatele nu se aşteptau la mai mult; şi probabil că nici oamenii ieşiţi în stradă nu sperau că revendicările lor – care vizau de fapt păstrarea unui statu-quo, nicidecum cîştigarea unor drepturi noi – vor fi rezolvate. Au plecat acasă la fel de săraci şi deznădăjduiţi – dar cu satisfacţia că au fost la Bucureşti, în capitală, să-şi strige oful. Proteste derizorii au fost instrumentalizate imediat de opoziţie pentru a critica puterea şi folosite de putere pentru a argumenta că sindicatele sînt manipulate de opoziţie. Lipsite de credibilitate, Guvernul, partidele şi sindicatele au ratat dialogul. Piaţa Victoriei – scena principală a acestor manifestaţii – ar fi putut la fel de bine să se cheme Piaţa Deznădejdii.

Cristiana Anghel, învăţătoarea din Caracal care a ales greva foamei ca formă de opoziţie faţă de diminuările salariale din sistemul de învăţămînt, nu a reuşit să atragă în cele două luni de protest decît cîteva solidarizări timide. Gestul ei a stîrnit mai degrabă compasiune decît mobilizare activă.

Privite de la distanţă, masele de protestatari care îşi strigă nemulţumirea, cînd la Guvern, cînd la Parlament, cînd la palatul prezidenţial, par însufleţite mai degrabă de îndrăzneala sloganurilor (uneori de prost-gust) decît de urgenţa măsurilor solicitate. Lideri de sindicat şi voci anonime au cerut de la schimbarea miniştrilor, a premierului, a preşedintelui, pînă la un protectorat străin asupra ţării, i-au acuzat pe guvernanţi de toate cele, de la incompetenţă la tentativă de genocid. Acest amestec de solicitări legitime şi manifestări aberante nu a reuşit să atragă solidaritate. Din păcate, din fericire...

sursa:DILEMAVCHE

[Paul Atreides]

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri


Despre modă
- întrebări și răspunsuri -

Redacţia Dilemei vechi, la propunerea colaboratoarei noastre Maria Iordănescu, a lansat, către tineretul şcolar din România, o invitaţie: invitaţia de a imagina un set de întrebări cărora să le dau răspuns în paginile revistei. La urmă, vom alege seria interogativă cea mai coerentă şi mai provocatoare şi o vom publica drept cel mai bun interviu al anului. Deocamdată, pe măsură ce întrebările vin, mă voi strădui să le răspund una cîte una, în funcţie de răgazurile şi de competenţele mele. Le mulţumesc, oricum, tuturor celor care au reacţionat deja.

Domnişoara Cristina Nicorici de la Liceul „Traian Lalescu“ (din Bucureşti? din Brăneşti? din Reşiţa?) mă întreabă, printre altele, ce părere am despre modă. E limpede că o interesează domeniul şi că se gîndeşte chiar la o micro-rubrică la Dilema veche pe această temă. Îi voi răspunde, mai întîi, că subiectul în sine este pasionant. Departe de a fi un moft „consumist“, o frivolitate oarecare, vestimentaţia este o marcă subtilă a omenescului. Ea stimulează şi exprimă mutaţii importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înţelege să se pună în scenă pentru sine şi pentru ceilalţi. Pentru ilustrare, mă voi mărgini la două exemple. Jakob Burckhardt, în cartea sa Cultura Renaşterii în Italia (pe care o recomand călduros domnişoarei Nicorici, amintindu-i că a apărut şi în traducere românească în 1969) semnalează drept simptom caracteristic al civilizaţiei renascentiste interesul fără precedent pentru personalizarea vestimentaţiei. Descoperirea individualităţii, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a „personalităţii“ – toate atribute definitorii ale modernităţii incipiente – s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenţie acordată modului de a te îmbrăca, aşa încît să te deosebeşti de ceilalţi, printr-un stil, printr-o opţiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluţie a îmbrăcăminţii.(Vezi partea a cincea, capitolul 2 din lucrarea lui Burckhardt.)

Despre un efect similar al schimbării de „modă“ se poate vorbi şi în cazul modernităţii româneşti, înmugurite şi consolidate în a doua jumătate a secolului 19. Un text caracteristic pe acestă temă aparţine lui Alecu Russo şi se intitulează Studie moldovană. Trecerea de la costumaţia orientală a sfîrşitului de veac 18 la hainele „nemţeşti“, care cîştigă teren după 1848, nu a fost o simplă modificare de „ambalaj“, ci una de atitudine, de viziune civică şi politică, de comportament. Iată minunata analiză a lui Russo: „Precum primăvara rupe gheaţa, umflă pîraiele şi porneşte puhoaiele, aşa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii; repejunea revoluţiei fu măreaţă, furioasă, dărmînd în dreapta şi-n stînga bunul şi răul, clătinînd toate obiceiurile şi toate credinţele oamenilor vechi; şalvarii încurcau slobozenia mişcării, calpacele şi işlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizaţiei; am trîntit tot la pămînt, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale ale lumii noastre, precum şi relaţiile familiei. Emancipaţia copiilor de sub frica şi palmele pedagogului se trage de la pantaloni... Înrîurirea morală a pantalonului a fost nemărginită... De cînd pantalonii, sistema educaţiei s-a schimbat! Frica, varga şi ciubucul au lipsit.“

Subiectul merită dezvoltat şi o voi face, poate, într-un articol viitor. Pînă una alta, mulţumesc domnişoarei Nicorici pentru întrebare. Cît despre rubrică, mai vorbim. Nu e, întotdeauna, bine să adopţi, la 16 ani, vestmintele maturităţii. Deşi rezultatul poate fi simpatic. Dacă, totuşi, vă simţiţi îndemnată să produceţi ceva, riscaţi! Trimiteţi-ne o mostră!

SURSA:DILEMAVECHE

[Paul Atreides]

De ce Uniunea Europeană nu mai e decât o mică putere

Asle Toje



"Uniunea Europeană este dependentă de statutul de lider strategic al Statelor Unite, dar este şovăitoare în a se lăsa încurcată în geopolitica americană." Unipolaritatea ca ordine politică a fost o etapă de tranziţie, care în 2010 se îndreaptă cu repeziciune spre sfârşitul său. Dincolo de titlurile jurnalelor de ştiri, observăm ceva de dimensiuni mult mai mari, anume că proiectul occidental şi-a pierdut o parte din potenţialul mobilizator. Occidentul de pe cele două maluri ale Atlanticului a rămas fără puterea ideologică de care s-a bucurat în anii '90, ca urmare a revitalizării democraţiei iliberale şi a capitalismului de tip autoritar.


Extras din secțiunea Europa FP, publicat în FP România nr. 19 (noiembrie/ decembrie 2010).

taguriuniunea europeanabalanta de putereasle toje
Unipolaritatea a contribuit la crearea condiţiilor pentru o perioadă de armonie şi integrare în Europa. Securitatea şi stabilitatea care au venit odată cu supremaţia Americii au permis anilor '90 să devină o perioadă a politicilor idealiste. Optimismul de după Războiul Rece a fost întruchipat de semnarea numeroaselor tratate internaţionale menite să reglementeze sistemul internaţional şi să limiteze suveranitatea statelor individuale şi a actorilor non-statali care ar fi dus la destabilizarea sistemului. Această eră se apropie de sfârşit, iar Europa descoperă că nu a reuşit să progreseze suficient atunci când procesul integrării părea unul facil. Ideile raţionale şi bine intenţionate privind pacea şi cooperarea între state sunt puse din nou sub presiune de către haosul şi insecuritatea sistemului internaţional. Europa care intră în noua eră este una caracterizată de legături strânse, în interior, dar cu o capacitate limitată de a acţiona în exterior. Se va dovedi Uniunea Europeană, construită sub umbrela garanţiilor de securitate ale Americii, suficient de elastică, într-o lume multipolară plină de turbulenţe?


Dependenţa de America

Comportamentul strategic al UE este caracterizat, mai presus de toate, prin dependenţă. Uniunea Europeană este dependentă de statutul de lider strategic al Statelor Unite, dar este din ce în ce mai şovăitoare de a se lăsa încurcată în geopolitica americană. UE a adoptat o atitudine defensivă, de menţinere a status quo-ului, menită să păstreze relaţii de prietenie cu toate marile puteri, evitând, în acelaşi timp, să încline balanţa în favoarea ori să se poziţioneze împotriva vreuneia dintre puterile existente sau emergente. Ca actor strategic, UE înclină spre strategii de cooperare şi de “damage control”.

De ce prezenţa strategică a Uniunii Europene a devenit aceea a unei mici puteri, aşa cum spun în cartea mea EU as a Small Power? Răspunsul evident stă în felul în care sunt luate deciziile de politică externă ale UE. Se aşteaptă ca o Uniune bazată pe egalitatea între membri, alcătuită din puteri şi state mici, să fie influenţată de concepţiile strategice ale acestora. Cultura europeană a dependenţei strategice o face să fie predispusă la a-i lăsa pe ceilalţi să verse sânge şi să-şi cheltuiască bunăstarea pentru a susţine sistemul internaţional. Contextul geopolitic dominat de o lipsă a ameninţărilor externe, de garanţiile din partea Statelor Unite, de memoria istorică a derapajelor politicii de putere, de prăpastia dintre capabilităţi şi aşteptări şi de idealismul doctrinar ne ajută să explicăm de ce Uniunea Europeană nu reuşeşte să se ridice la standardele potenţialului de determinare, de influenţare a sistemului, specific unei mari puteri.

UE se poate bălăci în probleme aflate pe agenda internaţională, dar, în forma actuală, nu poate pretinde că este un garant al ordinii internaţionale. Aceasta nu se poate realiza fără a îmbrăţişa potenţialul de mare putere inerent unui bloc de 27 de state. UE are interesele unei mari puteri, dar mentalitatea şi capacitatea unei mici puteri. Responsabilităţile de securitate ale Europei sunt disproporţionate în comparaţie cu capacitatea sa de a se ridica la nivelul acestora. Privită ca un tot unitar, Europa are uneltele – capacităţile, tehnologia, resursele financiare şi populaţia – unei mari puteri, dar îi lipseşte consensul pentru a urma această cale.



Riscanta autoamăgire

Cu siguranţă, cele câteva misiuni de menţinere a păcii şi credinţa, oarecum naivă, în multilateralism în vreme de criză nu sunt menite să inspire teamă în inimile puterilor rivale. Măiastra inactivitate a Uniunii Europene este dublată de ideea larg răspândită potrivit căreia sistemul internaţional va rămâne unul pacifist şi cooperant şi, prin urmare, nu este necesar să căutăm aliaţi ori să împiedicăm ascensiunea rivalilor.

Ascensiunea UE la statutul de mică putere are surse profunde: este rezultatul mecanismului de „checks and balances” de la nivel comunitar. A fost determinată de declinul ordinii unipolare. Politica externă a Uniunii Europene a eşuat în a se ridica la nivelul potenţialului său. Unul dintre motivele, aduse destul de rar în discuţie, este acela că securitatea europeană este suprainstituţionalizată. Există prea multe agenţii care concurează pentru aceleaşi limitate resurse. OSCE, Consiliul Europei şi NATO, toate distrug, puţin câte puţin, raţiunea de a fi a UE. De aceea, chiar şi statutul de mică putere ar putea fi mai mult decât sunt capabili să susţină europenii, pe măsură ce statele membre încep să simtă forţa gravitaţională a noilor poli de putere ai sistemului.

Statele membre s-ar putea obişnui cu rolul unei mici puteri, dar oare dinamica unui sistem multipolar le va permite s-o facă? Nu există încă un răspuns final. Există trei factori care ar putea, dacă nu sunt ţinuţi sub control, să ameninţe stabilitatea internaţională: existenţa unor state puternice şi resentimentare, situate la periferia ordinii internaţionale; un dezechilibru intens şi susţinut a motorului economiei globale; şi, în cele din urmă, o aparentă reticenţă faţă de posibilitatea ca puterile emergente să preia ştafeta lasată de o Americă slabită, devenind garanţi ai ordinii internaţionale.

Asle Toje, cercetător la Nobel Institute, este autorul recentului volum The European Union as a Small Power - After the Post-Cold War. A abordat acest subiect şi în cadrul recentei conferinţe internaţionale FP România/ NATO de la Bucureşti.

SURSA:FP

[Paul Atreides]

Emil Constantinescu: „România duce o acută lipsă de cetăţeni"

George Rădulescu



Emil Constantinescu crede că fără discernământ din partea electoratului schimbarea nu va veni Fostul preşedinte Emil Constantinescu este convins că înainte să avem nevoie de instituţii reformate, avem nevoie de o societate reformată. El constată că, de la momentul la care a fost ales şef al statului, poporul s-a schimbat.

VIDEO Emil Constantinescu: Am bibliorafturi imense cu articolele scrise despre mine


taguriGeorge RădulescuEmil Constantinescuinterviu


Emil Constantinescu: "România e condusă de un clan mafiot al cărui lider e Băsescu"





Reforme dure, costuri sociale şi politice mari, trei premieri şi - poate cel mai important lucru - trasarea unor linii de politică externă care au condus România în NATO şi, mai târziu, în UE. Cam în aceşti parametri se încadrează mandatul preşedintelui Emil Constantinescu, el însuşi militând pentru evaluarea cu maximă atenţie a perioadei în care a deţinut funcţia de şef al statului. Acum, fostul preşedinte insistă pentru „recursul la concept", pentru lămurirea ideilor principale ale democraţiei, între care cel de „Constituţie". Emil Constantinescu nu adoptă un ton sumbru atunci când vorbeşte despre România de astăzi, însă nici nu ezită în a face o critică aspră societăţii. El vede mai mult decât necesară o reformă a mentalităţilor, menită să dea posibilitatea cetăţenilor să distingă între proiectele politice viabile şi cele nocive. Veţi afla de ce în rândurile care urmează. Mai adăugăm doar faptul că invitatul „La masa Adevărului" din această săptămână inaugurează o nouă dimensiune a proiectului nostru jurnalistic - cea în format de televiziune. Aşadar, începând de astăzi puteţi urmări pe adevarul.ro şi varianta video a dialogurilor „La masa Adevărului", o iniţiativă ce vă va ajuta să surprindeţi şi mai bine convingerile şi atitudinea celor care ne trec pragul redacţiei.




CARTE DE VIZITĂ




S-a născut la 19 noiembrie 1939, la Tighina, în Basarabia.A absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti în 1960.




Timp de un an este judecător stagiar la Tribunalul regional Piteşti, dar renunţă la post din cauza climatului politic (1961).




A absolvit Facultatea de Geologie-Geografie în 1966.




A fost distins cu premiul Academiei Române (1980).




A fost rector al Universităţii Bucureşti (1992-1996).




Preşedinte al României în perioada decembrie 1996-decembrie 2000.




A înfiinţat Forumul Academic Român (mai 2008).




„Misiunea clasei politice s-a realizat"




Adevărul: Domnule preşedinte iată că a trecut un deceniu de când v-aţi încheiat mandatul şi două de la înlăturarea regimului Ceauşescu. Unde am ajuns?




Emil Constantinescu: Am ajuns unde trebuia să ajungem. Cu bune şi cu rele. Vreau să spun de la început că al doilea mare pericol care paşte acum societatea românească, după populismul deşănţat care, de fapt, a indus aşa-zisa criză în România, este nihilismul. Nihilismul este la fel de periculos ca şi populismul. Şi este o altă faţetă. În final, amândouă se întâlnesc în numele răului. Ideea potrivit căreia ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani a fost rău, că toată clasa politică a fost incompetentă şi coruptă sau lipsită de viziune, ideea că nu s-a schimbat nimic de la Ceauşescu încoace alimentează partea laşă a naţiunii. Şi îl legitimează pe fiecare dintre cei care caută un motiv pentru nerealizări. De fapt, este partea care alimentează laşitatea comunităţilor, laşitatea breslelor. Această găselniţă, nereformarea clasei politice, care, de fapt, este componenta unei uriaşe manipulări, este o falsă problemă. Într-o analiză corectă trebuie să urmăreşti cum fiecare şi-a îndeplinit misiunea pe care o avea. Misiunea clasei politice în România era, pentru perioada de tranziţie, să facă o reformă economică care să permită instaurarea unei economii de piaţă în ţară şi astăzi avem o economie de piaţă; să scoată România din zona de insecuritate în care se afla de secole, mereu sub ameninţarea de a-şi pierde independenţa, unitatea, şi acest lucru se putea face prin integrarea în NATO - s-a realizat; să modernizeze România din punct de vedere legislativ şi instituţional şi s-o facă aptă de integrare în Uniunea Europeană - şi acest lucru s-a realizat. Astfel, numai prin trei exemple, pot să spun că misiunea clasei politice s-a realizat. Aşa cum o vedem pe ea, cu lipsurile ei.






Cu toate acestea, populaţia percepe negativ clasa politică. Chiar se poate vorbi de o cotă de avarie în ceea ce priveşte credibilitatea clasei politice româneşti. În contextul actual, ar mai fi loc pentru apariţia unui nou partid?




Vedeţi, întrebarea dumneavoastră mă conduce spre acele elemente de detaliu pe care eu le evit. A răspunde „Da", „Nu", cu umor sau cu inteligenţă la aceste lucruri, nu ajută la nimic. Trebuie să privim lucrurile la nivel conceptual şi am să revin la această problemă. Dacă privim clasa politică la nivel individual... Eu dau deseori un exemplu: să presupunem că mereu se aşteaptă un „Salvator", se aşteaptă o persoană mesianică la nivel de vârf sau un model. Ofer cazul ipotetic al unui tânăr de 35 de ani, care şi-a luat doctoratul la Harvard, care a lucrat într-o mare companie transnaţională americană, fiind performant, care în timpul petrecut în Statele Unite - că acesta e modelul acceptat! - a avut activităţi civice, care nu şi-a pierdut legătura cu ţara şi permanent a fost în legătură cu ce se întâmplă în România, un om inteligent, perfect educat, cunoscând experienţa occidentală, onest şi gata să facă ceva pentru ţara lui. El este adus în România şi candidează la un post în Parlament. A intrat în Parlament. A doua zi el devine automat „un incompetent", „un prost", „un corupt" şi, în sfârşit, „un reprezentant al decăderii clasei politice".




Vă referiţi la faptul că şi acest „model" se va pierde în percepţia dominantă asupra clasei politice...




Asta e situaţia! Deci dacă nu modificăm percepţia, dacă nu modificăm tipul de judecată globală în care toţi sunt uniformizaţi, dacă nu modificăm lipsa de criterii şi dacă nu pornim de la stabilirea valorilor şi, în funcţie de valori, a criterilor aplicabile fiecărei persoane în parte sau a unei comunităţi, nu putem să vorbim de reforma clasei politice. După cum nu putem să vorbim de reforma statului, dacă nu lămurim conceptele principale ale democraţiei.









Ideea că nu s-a schimbat nimic de la Ceauşescu încoace alimentează partea laşă a naţiunii.




„România duce o acută lipsă de cetăţeni"




Reforma clasei politice nu cumva trebuie să plece din interiorul partidelor, aşa cum se întâmplă în Occident? Mă gândesc la cazul laburiştilor, al conservatorilor britanici, precum şi la cel al socialiştilor francezi.




Şi aici părerea mea diferă de acest curent adoptat în România, ca o formă de laşitate a gândirii. Nici această reformă nu este posibilă. Pentru că dacă, prin absurd, ar apărea o generaţie tânără de politicieni, atâta timp cât societatea, ceea ce numim societate civilă, nu este capabilă să distingă între un lider bun şi un lider rău, între un program bun şi un program rău, între un proiect bun şi un proiect rău, orice reformă a partidelor este absolut inutilă. Şi vă pot da exemple concrete de proiecte politice foarte bune care au fost desconsiderate. Pentru că, înainte să avem nevoie de instituţii democratice reformate, avem nevoie de o societate reformată. Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni. Ori România, în acest moment, duce o acută lipsă de cetăţeni. Aici trebuie să se producă reforma. Şi aceasta este misiunea căreia m-am dedicat în ultimul deceniu, de când nu mai sunt preşedinte.




Vedeţi posibilă o reformă la nivel social?




Nu la nivel social, ci la nivel intelectual. Ce se întâmplă în societate este reflexul educaţiei. Or, educaţia cetăţenească nu prea există în România, dar nu pot să cad şi eu în păcatul generalizării. Aşa cum îi combat cu vehemenţă pe cei care condamnă clasa politică în general, instituţiile în general, guvernele în general, îi combat şi pe cei care condamnă societatea civilă în general. Pentru că în societatea civilă românească există o parte extrem de interesantă şi de activă, cea care se ocupă de problemele sociale. Există asociaţii care se ocupă cu enormă dăruire de problemele handicapţilor, de problemele bătrânilor, oameni care muncesc efectiv. În mod ciudat, sunt plasaţi în „underground", parcă ar fi în ilegalitate. Foarte puţin se vorbeşte despre ei...




Sunt plasaţi într-o zonă marginală din punct de vedere mediatic...




Undeva, din când în când, apare o dramă socială interesantă la televizor, iar pentru o zi apar câteva figuri. Dar nu ei reprezintă partea fundamentală a discursului public. Şi, în acelaşi timp, există oameni activi în zona elitelor intelectuale. Există o zonă academică extrem de bine formată. Nu mă refer la acea parte a elitei româneşti care a plecat în străinătate.




Din nefericire, elitele continuă să plece.




Nu, eu vorbesc despre cei care au plecat şi care sunt consacraţi. Foştii mei doctoranzi sunt acum profesori în mari universităţi din Statele Unite. Deci, ei şi-au făcut datoria faţă de ei, faţă de şcoala care i-a format. Este cea mai mare realizare a vieţii mele faptul că ei sunt profesori în marile universităţi din Statele Unite.









Este o satisfacţie personală, dar la nivel social nu este tocmai un motiv de bucurie...




Este şi la nivelul şcolii româneşti de geologie. Este un lucru punctual. În acelaşi timp, ei au creat o puternică elită românească în lume. Această elită ne dă speranţă pentru că am obosit tot vorbind doar despre Cioran, Ionescu, Eliade. Acum există premisele formării unei noi intelectualităţi, a unei elite româneşti care să conteze în Occident. De asemenea, în universităţile româneşti avem oameni de ştiinţă excelenţi, avem oameni din sectorul umanistic care sunt respectaţi. Reflectarea lor publică, conjuncţia dintre opera lor şi efortul lor civic este aproape nulă. Pentru că spaţiul acesta de reprezentare a elitelor a fost ocupat de pseudofilosofi, de oameni care comunică uneori atrăgător, uneori frumos, uneori fermecător, în ceea ce eu am numit odată „estetetică" pentru că la noi etica este legată de estetică. Vorbeşti frumos despre lucruri minore sau despre nimic, eşti în atenţia tuturor. Spui lucruri serioase, ai proiecte serioase, nu eşti interesant, dispari din zona de interes a publicului. Aici trebuie reluată construcţia.




Înainte să avem nevoie de instituţii democratice reformate, avem nevoie de o societate reformată. Înainte să avem nevoie de lideri, avem nevoie de cetăţeni.




„Avem tradiţia servilismului intelectual"




Există o intelectualitate publică acuzată constant de pasivitate în faţa acţiunilor clasei politice româneşti. Li se reproşează faptul că nu au o atitudine coagulată, de reacţie la anomaliile din spaţiul public.




Nu cred că n-au atitudine. Din nou generalizarea nu aduce nimic bun. Dar există un fenomen extrem de periculos, servilismul, deşi, cel puţin până în acest moment, situaţia pare să conducă la o estompare a lui. Întotdeauna, în România a existat tradiţia servilismului intelectual. În România a fost o constantă, manifestându-se şi pe timpul regilor.




Dar servilismul intelectual nu se manifestă eminamente în România...




Nu, dar în formele absolute, fanariote, ne este absolut specific. Sigur, s-a creat în ultimul moment această zonă aproape fanatică în care dialogul nu mai poate exista pentru că apar apărători ai unei persoane, indiferent de ceea ce face persoana respectivă. Or, pierderea spiritului critic te declasează din statutul de intelectual. Componenta principală a statului de intelectual este spiritul critic. Ţi-ai pierdut spiritul critic, poţi să fii orice altceva. Poţi să fii un om citit, un om cu lecturi, dar nu mai eşti un intelectual. În acelaşi timp, există o parte care nu este neapărat pasivă, o parte a intelectualilor care nu înţeleg fenomenul politic şi social. Nu-l înţeleg! Şi cu asta am ajuns la esenţa crizei din România. Eu cred că esenţa crizei şi singura posibilitate de depăşire a acesteia este recursul la concept. La Târgul Gaudeamus, am fost invitat de profesorul Victor Neumann de la Timişoara să vorbesc la lansarea unei cărţi pe care o recomand cu tărie tuturor - „Istoria României prin concepte". Este, de fapt, o analiză despre lipsa conceptelor în istoria României şi în tratarea întregii istorii a ţării. Suntem tributari, cum s-a întâmplat şi în Franţa mult timp, ideii lui Bălcescu, potrivit căreia trebuie să scriem o istorie mitologică, să sărim problemele delicate. Pentru perioada tranziţiei se constată lipsa totală a conceptelor de democraţie, de tranziţie, de reformă economică. Se vorbeşte extrem de mult despre lucruri vagi şi asta într-o confuzie totală. Eu am dat un exemplu la lansarea acestei cărţi, pentru că, în general, în România, de la mine nu se aşteaptă atât judecăţi filosofice, literare sau de politologice, cât se aşteaptă mărturii. Şi atunci am atras atenţia asupra întregului derapaj care s-a produs din cauză că nu s-a discutat conceptul de preşedinte european. Este un lucru care mă priveşte. În 2001, după modul dezastruos în care s-au produs alegerile şi într-o confuzie totală, lumea n-a înţeles că nu trebuie să alegi „răul cel mai mic", ci trebuie să le respingi pe amândouă. Şi pentru mine a fost foarte curios că numai Doina Cornea şi cu mine ne-am dus şi-am tăiat ambele nume care candidau atunci la Preşedinţie.









Unde s-ar fi ajuns dacă toată lumea ar fi procedat la fel?




La o lipsă de încredere. Ar fi fost un semnal extrem de puternic dacă persoana care oricum reuşea datorită aparatului, ar fi ieşit cu foarte puţine voturi. Adică ar fi fost un semnal extrem de puternic de participare prin autoanulare a votului.




Credeţi că intelectualitea românească putea genera un asemenea fenomen?




A ales „răul cel mai mic", pentru că „răul cel mai mic" corespundea, şi corespunde încă, într-un mod aberant, mentalităţii de care vorbeam. El corespunde tehnicii de supravieţuire prin compromis. Din păcate, această tehnică a reuşit naţiunii noastre. Am reuşit supravieţuirea, dar nu rectitudinea morală. Atât timp cât alegi „răul cel mai mic" înseamnă că tu îl accepţi. În paranteză fie spus, eu nu pot să înţeleg cum un popor care se declară creştin îşi proclamă ca fundamental proverb, hai să spunem, „Fă-te frate cu dracu' ca să treci puntea". Creştinul nu se face frate cu dracu' niciodată. Eu o spun pentru că am primit sfatul acesta din '90 până când am ajuns preşedinte şi mai departe. Eu am spus că nu mă fac frate cu dracu' niciodată. Pierd, dar nu mă fac frate cu dracu'!




Nu cumva riscăm să cădem în păcatul culpabilizării întregului popor român?




Nu. Pentru că poporul român... Tocmai această idee cred că poate să străbată dialogul nostru - eliminarea discuţiilor generalizante. În marea lui majoritate, poporul român este constituit din oameni care trăiesc onest. Unde am ajunge altfel? Nu fură atâtea milioane de oameni! Sunt oameni care chiar muncesc şi au dovedit-o nu numai în străinătate, ci şi în ţară.




Dar nu muncesc suficient de bine, potrivit preşedintelui Traian Băsescu...




Nu vreau să critic astfel de vorbe de clacă. Normalul ar trebui să fie dat de românii care sunt oneşti, care muncesc, care-şi educă copiii, care trăiesc cu bun-simţ. Ei bine, nu-i vedem pe aceştia, deşi sunt majoritari. Noi vedem această minoritate care este agresivă. Peste tot se întâmplă asta, adică e unul dintre efectele globalizării şi al punerii mass-media în poziţia de putere. Ea nu mai devine un mijloc de comunicare, ea devine un mijloc de influenţare şi de putere în stat. Partea comercială sacrifică binele public pentru obţinerea banilor prin reclame şi rating. În acest context, în lume apare „partea colorată", să-i spunem, care trezeşte. În America vezi acest lucru prin filme. Dacă te-ai lua după filme, ar trebui ca toată America să fie încojurată de nişte benzi galbene iar poliţiştii să ducă mereu cadavre la morgă şi să le analizeze. Aşa sunt majoritatea filmelor, dar nu majoritatea realităţii. În România, acest lucru tinde să se transpună în realitate, pentru că oamenii nu au o educaţie veche. Au trecut şi prin comunism, n-au apucat să asimileze structurile democratice.









Vorbeam de concept...




Prin urmare, eu am cerut, încă din 2001, să se pregătească terenul pentru stadiul integrării în Uniunea Europeană, mai întâi în mediile elitelor intelectuale, apoi în zona intelectualilor adevăraţi şi cu trimitere la cetăţeanul român care deveni alegător. Trebuia dezbătut conceptul de „şef de stat în Uniunea Europeană", fără nicio trimitere la vreo persoană. Acest lucru nu s-a realizat până astăzi şi dacă nu se realizează, nu vom ieşi niciodată din acest marasm.




Creştinul nu se face frate cu dracu' niciodată. Eu o spun pentru că am primit sfatul acesta din '90 până când am ajuns preşedinte şi mai departe. Eu am spus că nu mă fac frate cu dracu' niciodată. Pierd, dar nu mă fac frate cu dracu'!




„Un preşedinte european intervine doar în momente de criză"




Cum ar trebui să arate un preşedinte european, în viziunea dumneavoastră?




Preşedintele are un rol moral extrem de important, de mediator. Vă dau şi exemple în acest sens pentru că vorbesc despre oameni pe care i-am cunoscut personal şi sunt situaţii în care cunosc toţi actorii. La un moment dat, în Austria, pe o situaţie reală, creşterea numărului emigranţilor, criminalitate, care au deranjat modelul de viaţă liniştit, aşezat de secole al austriecilor, s-a produs o ascensiune a extremei drepte. Uninea Europeană încerca să preseze în mod inutil Austria pentru că, atunci când ai economia Austriei, discursurile devin formale. Problema a fost rezolvată de preşedintele Austriei de la acea vreme, care era o persoană ce nu prea apărea la televizor. În acel moment, el l-a chemat pe Jörg Haider, liderul extremei drepte, şi a avut loc o discuţie în care i-a spus că pentru binele Austriei „dumneata nu trebuie să formezi guvernul". El trebuia să formeze guvernul pentru că avea majoritatea. I-a cerut să se retragă şi Haider s-a retras. Astea sunt momentele în care preşedintele intervine! El intervine în momente de criză.




Vă întreb acum: într-o societate ca a noastră, cu o clasă politică aşa cum avem noi, ar fi posibil un asemenea gest?




Bineînţeles! Cum să nu?! Acest gest s-a întâmplat în mandatul meu.




S-a întâmplat în Austria...




Nu. S-a întâmplat în România, când eram eu preşedinte. În aprilie 1999, toate sindicatele din România au declarat grevă generală, deci paralizarea întregii economii româneşti. Simţind impactul, în acelaşi moment, Opoziţia parlamentară PSD+PRM a declarat grevă parlamentară. Zona oligarhică, care avea şi ea nişte interese ce erau puternic puse în pericol, a declarat grevă fiscală. Toate trei în aceeaşi zi! Au fost atât de grăbiţi încât nu şi-au dat seama că era duminică. Ei bine, ce-am făcut eu, Emil Constantinescu, în România: în acel moment, m-am adresat nu prin presă, ci personal tuturor liderilor politici, chiar persoanelor cu care nu dădeam mâna şi nu vroiam să vorbesc, cum ar fi fost Corneliu Vadim Tudor. Am vorbit cu fiecare în parte şi i-am invitat împreună la o sesiune. M-am adresat tuturor liderilor sindicali şi i-am convins să vină cu toţii acolo. M-am adresat tuturor asociaţiilor oamenilor de afaceri şi i-am invitat. După care am invitat, la această şedinţă publică, toţi reprezentanţii societăţii civile, a asociaţiilor care se ocupau de politică, şi toată presa din România. A fost o întâlnire în Sala Unirii în care eu nu m-am mişcat de pe scaun şapte ore. Am vorbit cinci minute la început şi şapte minute la sfârşit. Schimbarea decisivă a făcut-o discursul academicianului Ionete, o analiză care i-a convins pe absolut pe toţi. Nu numai că nu s-a mai pus problema niciunei greve, fiindcă oamenii au înţeles situaţia, dar au ieşit cu Acordul general asupra legii proprietăţii care avea să se finalizeze prin restituirea pădurilor, în timpul mandatului meu, şi apoi a tuturor proprietăţilor. Este un exemplu în care un preşedinte care nu comunică - eu am fost un prost comunicator, ştiţi foarte bine! - intervine la momentul oportun. N-am avut nici purtător de cuvânt jumătate de mandat... La Televiziunea Română am apărut, cred, de două sau de trei ori pe an.




Contextul era altul...




Nu! Contextul era că tot timpul eram tocat şi nu răspundeam, pentru că am considerat că nu este normal să intru într-o polemică cu presa, ci să rezolv problemele.




De multe ori acest lucru era alimentat şi de oameni din CDR...




Era provocat, nu era alimentat. Vă spun asta pentru că am reuşit acum, când se împlinesc zece ani de la terminarea mandatului, să trimit scrisori tuturor foştilor prim-miniştri, miniştri, secretari de stat şi şefi de partide. Am avut surpriza ca la Parlament, la această întâlnire, să participe 92 de persoane. Am constatat că mulţi n-au vorbit în aceşti zece ani, dar că sunt doritori să participe la o evaluare. Asta am şi propus - o evaluare obiectivă a acelei perioade, evaluare ce ne va arăta un lucru: dacă s-a putut atunci, în condiţii infinit mai grele, se poate şi acum.









În aprilie 1999 m-am adresat personal tuturor liderilor politici, chiar persoanelor cu care nu dădeam mâna şi nu vroiam să vorbesc.




„Mi s-a reproşat că nu am dat o lovitură de stat"




Domnule preşedinte, să ne apropiem puţin de vremurile pe care le trăim... Vorbeaţi de criza din anul 1999. Iată că în decembrie 2009, preşedintele a refuzat să desemneze un premier dintr-o nouă majoritate parlamentară constituită. Asta demonstrează că, în contextul actual, ar fi greu de imaginat un act asemenea celui petrecut în Austria...




Da, dar nu este vina preşedintelui Băsescu.




Dar a cui?




Este vina contextului care s-a creat. Şi revin din nou. Dacă în România s-ar fi răspuns apelului meu din 2001, prin care am cerut de fiecare dată să se elaboreze acel „portret-robot" de şef de stat european, nu s-ar fi ajuns aici. A fost respinsă de toată lumea această idee şi atunci alegerile de la noi s-au transformat într-o luptă oarbă între persoane. Practic, noi n-am avut alegeri, ci un meci de box unde publicul, indiferent cât de elevat era, devenea partizanul unuia sau a altuia care dădea lovituri. Publicul huiduie, sare în picioare şi se bucură când celălalt este căzut la pământ şi, dacă se poate, să fie lovit cât mai tare. Ei bine, asta este diferenţa de mentalitate! Atunci nu te poţi mira că acela care a învins spune „I-am ciuruit!". Prin urmare, ideea nu este aceea de a fi un preşedinte care să medieze, ci unul care „i-a ciuruit" pe adversari. Există o parte a societăţii care aplaudă acest tip. Deci, Traian Băsescu este un produs. Sigur, este un produs care merge până la structuri de tip mafiot, care se trage din servicii, care urmăreşte anumite interese, dar asta e altă problemă. Dar niciodată acest grup nu ar fi reuşit dacă mentalitatea românească ar fi fost alta. De altfel, preşedintele Băsescu a fost un om cinstit şi onest. El a spus de la început: „Vreau să fiu un preşedinte-jucător!". În 2004 a afirmat acest lucru. Când spui „Vreau să fiu preşedinte-jucător!" anulezi conceptul de Constituţie, ca şi pe cel de democraţie. Dacă aveam clar conceptul de Constituţie, înţelegeam de la început că acest candidat nu ne comunică o glumă, ci faptul că el nu vrea să respecte Constituţia. Constituţia României împiedică un preşedinte să devină jucător pentru că el trebuie să fie mediator. Nu e nimic nou. Atâta timp cât preşedintele a spus acest lucru în 2004 şi cu vârf şi îndesat a făcut ce-a spus - este singurul domeniu, nu există altul, în care ce a spus a şi făcut - şi este reinvestit printr-un vot popular atunci, îmi pare foarte rău, nu preşedintele este de vină.




Dar nu putem acuza de asta poporul în ansamblul său...




Ba da!




Acelaşi popor v-a votat pe dumneavoastră în 1996...




Nu acelaşi popor.




S-a schimbat poporul între timp?




Da, sigur că da! S-a schimbat în mod radical pentru că, atunci când m-au ales pe mine, cei care m-au ales au făcut-o pe un program. Eu am avut, sigur, „Contractul cu România", care era un program de responsabilizare pe proiecte de lege. Manipularea l-a transformat în idee fundamentală. Eu, fiind jurist, am fost foarte atent şi în viaţa mea n-am promis ceva fără să-mi ţin promisiunea. Am spus că în şase luni se vor da proiecte de lege, proiecte care s-au dat toate.




Aşadar, s-a schimbat poporul...




Nu te poţi plânge când cineva îţi spune că „Eu n-am să respect Constituţia, n-am să fiu mediator!" Preşedinte a spus: „Eu sunt jucător. Alegeţi-mă că îi ciuruiesc pe toţi!" Acest lucru arată că - revind din nou la concept! - ideea fundamentală este a „Salvatorului". Prin ce-am numit eu „fascinaţia bădăranului" am mai făcut un pas în jos. Nici despot luminat nu mai e o persoană pe care o iubesc fiindcă o pot dispreţui. Aceasta este problema şi, repet, dacă noi nu vom reuşi să înţelegem conceptul de democraţie, conceptul de Constituţie, conceptul de şef de stat, nu se va schimba nimic. Şi vă mai dau un exemplu care mă priveşte personal. Acum un an a fost la Casa Oamenilor de Ştiinţă o reuniune precedată de o sesiune a Academiei Române, cu academicieni stimaţi. Asta-i lumea în care mi-am trăit toată viaţa. Stând într-un grup aşa şi ciocnind, cineva îmi spune: „Da, ne dăm seama acum, după zece ani, că a avut România un preşedinte intelectual, care a avut viziune, dar aţi făcut o greşeală fundamentală!" Şi m-am oprit: „Care greşeală?" „Că nu aţi dat lovitură de stat!", mi s-a spus. „Cum adică o lovitură de stat?" „Că nu aţi intervenit în forţă pentru a face dreptate şi a rezolva repede toate problemele!". Domnule Rădulescu, după zece ani de la încheierea mandatului meu, noi n-avem nici conceptul de „lovitură de stat". Preşedintele nu dă lovituri de stat! Ce s-ar fi ales din România dacă în loc să respect legea, să introduc fiecare prevedere şi regulament, aş fi încercat să fiu un preşedinte autoritar?! România mai intra în NATO şi în Uniunea Europeană?







Prin ce-am numit eu „fascinaţia bădăranului" am mai făcut un pas în jos. Nici despot luminat nu mai e o persoană pe care o iubesc fiindcă o pot dispreţui.




„Nu regret nimic"




Domnule preşedinte, dacă ar fi să daţi timpul înapoi, ce aţi schimba sau ce n-aţi mai face în calitate de şef al statului?




Aş face ce-am făcut. Şi sunt gata să dovedesc la orice discuţie, cu fiecare element în faţă.




Nu regretaţi nimic?




Nu regret nimic. Inclusiv decizia pe care am luat-o, încă din prima zi a mandatului meu, de a nu mai candida pentru un nou mandat. Am avut această şansă, care a fost numai a „generaţiei Havel", de a ajunge preşedinte fără obligaţii faţă de un partid anume, fără obligaţii faţă de zona financiară. Am mai explicat că am fost „virgina urâtă" pentru că nimeni nu credea că am ajuns preşedinte şi nu s-au băgat bani în mine. Eu am ajuns preşedinte cu un grup de prieteni, ştiţi foarte bine. M-am gândit că dacă doresc să mai candidez pentru un nou mandat va trebuie să fac compromisuri pe timpul mandatului şi mai ales să fac compromisuri pentru viitor. În al doilea rând, am ştiut că toţi omologii mei au pierdut alegerile în ţările lor. Pentru că reformele dure în plan politic şi instituţional au un preţ social. Şi dacă poporul plăteşte preţul social - iar în timpul meu acel „alt popor" a acceptat să plătească enorm, cu suferinţe enorme - trebuie şi conducătorul să-şi asume preţul politic.




Dacă ar fi să candidaţi acum, credeţi că aţi avea şanse de a câştiga alegerile?




Această ipoteză o resping cu tărie de la început pe considerentul a tot ceea ce am discutat până acum. România are nevoie de lideri în societatea civilă, are nevoie de idealuri, de repere morale şi de modele. Aici, în societatea civilă.




La cum este structurată societatea românească, ar permite unui „candidat european" să câştige alegerile prezidenţiale?




Nu. Despre aceasta este vorba. Ce-am cerut eu încă din 2001 este perfect valabil şi acum. Dacă nu stabilim acest tip de model şi continuăm să aşteptăm un „Salvator", vom merge şi mai jos. Vom căuta o altă persoană care promite fără acoperire, care vorbeşte ca în curtea şcolii. Mai este loc pentru degradare deoarece binele este limitat, iar răul este nesfârşit în inventivitate. În România nu este o criză reală. România, prin datele ei, nu avea de ce să intre în criză şi nu are de ce să nu iasă rapid din criză. Criza din România este o criză de lichidităţi, creată în mod artificial pentru a se putea permite plata clientelei politice - să se asigure fonduri pentru cei de la Putere. În al doilea rând, oligarhia a fost îndepărtată din sectorul politic în 1996-2000, dar s-a consolidat economic fiindcă avea bani pentru privatizare. Acei oligarhi au făcut o falsă privatizare. De fapt, ei şi-au falimentat unităţile, le-au menţinut obiectul de activitate o vreme, după care le-au exploatat imobiliar. Deci, nebunia imobiliară în România a avut un sens. A avut sensul de a satisface şi de a îmbogăţi din nou oligarhia. Aceasta oricum nu mai putea face faţă investitorilor străini veniţi în România.




Investitori străini care acum se gândesc să plece din România...




strong> Aşa au fost gândite lucrurile, ca să plece. Aşa cum mineriadele au fost pentru ca ei să nu vină. Pe de altă parte, oligarhia nu poate face faţă tinerei zone de investitori români, şcoliţi, care ştiu să facă afaceri în domenii-cheie. Atunci s-a creat acest fals al crizei economice. Dacă vrem să aflăm de ce nu trebuie să fie criză economică la noi, să facem un exerciţiu simplu - comparaţia dintre România şi Ungaria. Ungaria nu are petrol, România are; Ungaria nu are gaze, România are; Ungaria n-are cărbune, România are; Ungaria n-are uraniu, România are. Ungaria nu are potenţial hidroenergetic, dar România are. Ungaria n-are aur, România are etc. Ţările nu sunt nişte companii comerciale care se aşează după aceiaşi indicatori economici, cum crede chiar FMI-ul. România nu-şi cunoaşte şi nu-şi foloseşte propriul potenţial al solului şi al subsolului.




România, prin datele ei, nu avea de ce să intre în criză şi nu are de ce să nu iasă rapid din criză. Criza din România este o criză de lichidităţi, creată în mod artificial pentru a se putea permite plata clientelei politice.




„Avem nevoie de valori comune"




Un exerciţiu de sinceritate: dacă acum aţi avea vârsta între 25 şi 30 de ani aţi emigra?




Nu. Pentru că eu am avut această posibilitate. Eram asistent universitar şi m-am înscris cu o lucrare la Congresul Mondial de Geologie. Mi s-a propus. Nu m-a interesat acest lucru. Puteam s-o fac, aveam şi persoane în familie care puteau să emigreze.




Care ar fi unul dintre motivele pentru care n-aţi face-o astăzi, ca tânăr?




Vreau să vă spun că acestea sunt valabile pentru fiecare tânăr în parte. Eu n-aş fi găsit niciun motiv pentru care să rămân în străinătate. Puteam să rămân, de pildă, în 1991. Am fost profesor la una dintre cele mai mari universităţi americane şi mi s-a propus să rămân în continuare. Eu mă simt bine în România. Sunt optimist cu privire la starea României. Eu aici mă simt bine. Călătoresc în toată lumea, în alte condiţii acum...




Chiar credeţi că un tânăr de azi ar mai avea la ce să spere în România?




Hadeţi să lămurim lucrurile! În cele mai dure perioade electorale, în 1992 şi în 1996, eu am spus că a pleca din ţară nu e un lucru rău. Să fim liniştiţi în privinţa asta. Eu nu consider că asta e o problemă. Te poţi realiza oriunde. Iar revenim la concepte. Naţiunea română nu este limitată la cei care trăiesc între aceste graniţe. În lumea modernă, naţiunea română este constituită din toţi cei care au aderenţă la cultura română, la limba română, oriunde s-ar afla ei. Viziunea la care eu lucrez şi pe care vreau să o public pentru viitorul României, în conceptul unei viziuni asupra Europei şi a lumii globalizate, îi priveşte pe toţi. O strategie de dezvoltare durabilă trebuie să se adreseze tuturor. Numai că acum, spre deosebire de perioada lui Ceauşescu, eu nu vorbesc pentru populaţia unei ţări-închisoare, limitată şi ţinută cu forţa între graniţe. De asta e mult mai complicat. Trebuie să-i atragi! De asta avem nevoie, în primul rând, de valori în care să credem în comun. Numai ele pot să creeze solidaritatea forţelor active şi puternice ale naţiunii.




În lumea modernă, naţiunea română este constituită din toţi cei care au aderenţă la cultura română, la limba română, oriunde s-ar afla ei.

SURSA;ADEVARUL

[Paul Atreides]

Cititori: Pentru o alianţă cu UE, Rusia trebuie să accepte valorile europene


Subliniem câteva răspunsuri ale cititorilor la subiectul O alianţă NATO-Rusia? Alături de una UE-Rusia?, care a generat câteva comentarii interesante.

“Cumpanasu Cristian” consideră că o alianţă NATO-Rusia sau UE-Rusia nu este în interesul României:

Ambele aliante pot fi posibile, dar nici una folositoare Romaniei. Se vorbeste mult de geo-politica europeana dar nu se iau in calcul niciodata relatile traditionale intre Romania si Rusia, sau URSS. Sa nu uitam ca sovieticii, pentru a motiva decizia de a lasa spatiul vital etnicilor maghiari din Romania au aplelat la teoria vidului istoric, motivatie de care ungurii se folosesc si astazi si inca din plin. Oricum, nori negri apar la orizontul Romaniei si teoria neutralitatii romanesti nici nu se mai poate pune in discutie. Este cat se poate de normal. Istoric vorbind, pot da un exemplu edificabil , vis-a-vis de ceea ce gandesc si nu este un scenariu: cele doua conflicte mondiale, ca si acum de altfel, situatia fiind similara, au prins Armata Romana in plin proces de reorganizare. Cine are oare acest interes? Va rog sa raspundeti singuri ca sa nu vina cineva sa-mi spuna ca am facut persoane sus puse , tradatori de tara si de neam. Cel putin atunci, aveam in fruntea Romaniei un rege de sange german. Acum avem romani, dar situatia nu s-a schimbat deloc.

„gelu” însă îl contrazice:

Este o mare greseala sa se lase RUSIA in afara UE, normal si de drept locul RUSIEI nu poate fi decit in EUROPA, asa cum a fost intotdeauna,sa nu uitam ca de-a lungul vremurilor RUSIA a fost un scut impotriva dusmanilor Europei. EU cred cu tarie ca pentru ROMANIA, RUSIA trebuie sa fie un aliat din toate punctele de vedere.

La rândul său, “teo” susţine că orice alianţă a vestului cu Rusia nu poate să aibă loc decât dacă Moscova renunţă la revizionsim în spaţiul ex-sovietic:

Atata timp cat Rusia nu va privi tarile UE ca fiind egale cu ea din punct de vedere politic ( si nu numai !),Rusia se va numi dusmanul tarilor europene.Rusia trebuie sa uite de ambitia tarului Petru I de cucerire Europei (!!),sa lase posibilitatea fostelor republici sovietice sa fie ele insele si sa vina singure sa ceara aliante economice sau de alta natura cu Rusia nu sa sa le forteze mana prin tot felul de tertipuri politico-militare sau economice numai de dragul de a pastra niste pozitii quasi strategice..La imensitatea teritoriala si a bogatiilor terane si subterane pe care le are ,Rusia nu trebuie sa faca altceva decat sa administreze aceste lucruri cat mai eficient !

În acelaşi registru, “papillon” se îndoieşte că Rusia este pregătită să se democratizeze şi să îmbrăţişeze valorile europene. Mai mult, el avertizează că însuşi Occidentul ar putea fi slăbit dacă acceptă derapajele Moscovei:

Indubitabil “Uriasul cu picioare de lut” cum a foat caracterizata Rusia , se afla pe o cale ascendenta , si de aceasta data ,oare a cita oara in istorie? Pare ca nimic nu-i poate sta in cale . Problema care se pune este in interiorul “colosului”;vrea Rusia o democratizare reala?Poate ea sa se inscrie pe aceeasi traiectorie alaturi de statele civilizate ale Europei? Poate ea sa stearga cu buretele secole de istorie si sa treaca definitiv de partea Occidentului,imbratisindu-i mentalitatea? Greu de crezut. Daca Occidentul va inchide ochii in fata unor posibile derapaje ale Rusiei in viitor inseamna ca tot esafodajul pe care se sprijina Occidentul, principiile iluministe se vor prabusi. odata cu intreaga lume libera. Nu cred odata cu capul ca se va renunta la principii, in ciuda faptului ca sabia a fost intotdeauna mai puternica decit dreptul in lumea in care traim.

SURSA,,,,,,,,,FOREIGNPOLICY-FP

[Paul Atreides]

O alianţă NATO-Rusia? Alături de una UE-Rusia?


Ultimele două ediţii FP România analizează din două perspective o chestiune esenţială pentru alianţele din care face parte şi România: noul pact dintre puterile europene şi Rusia, despre care s-a discutat tot anul, completat de un tot mai strâns parteneriat NATO-Rusia, subiect central al Noului Concept Strategic al NATO care urmează să fie adoptat zilele acestea.

Ce resorturi au aceste spectaculoase apropieri ale Vestului nostru de Rusia? Şi ce efecte putem aştepta în Estul nostru?

Rusia: aliat sau rival?

În dosarul ediţiei din septembrie/ octombrie, FP România făcea o amplă analiză de securitate globală – “NATO reîncărcat: cu cine vom mai lupta şi cum?”.

Citat: Dacă primirea în UE ne-a asigurat un scaun la masa bunăstării facilitate de sistemul unional, aderarea la NATO ne-a plantat în ce mai bună tabără a istoriei – cea a democraţiilor asigurate militar (de capacităţile americane). Iniţial, aliaţii estici au răsuflat uşuraţi: Rusia era de cealaltă parte a zidului. Dar dacă, totuşi, sare gardul? – se tot întreabă aceiaşi estici după episodul Georgia din 2008. Invers, sunt tot mai multe voci, occidentale, care cer chiar invitarea Moscovei înăuntrul cazematei.

Charles Kupchan, reputat expert american, a explicat atunci pentru FP România că Rusia ar trebui să fie ultima frontieră a comunităţii euroatlantice:

”O Rusie în NATO înseamnă finalizarea construcţiei unei Europe paşnice şi integrate, un proiect început în momentul căderii Zidului Berlinului. Alianţa a reuşit în a răspândi democraţia şi stabilitatea în Estul şi Centrul Europei. Speranţa este că ar putea să facă acelaşi lucru pentru Estul extins – creând o ordine pan-europeană şi o comunitate de securitate în jurul NATO care să includă Rusia făcând războiul în Eurasia de negândit. În plus, o integrare exclusivă a Ucrainei sau a Georgiei ar fi o provocare geopolitică pentru Rusia. Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă Rusia ar deveni ea însăşi stat membru.”

Ediţia curentă a FP România (noiembrie/ decembrie) anunţă o “Nouă Ialta“: bomba anului sunt strângerile de mână dintre lideri vest-europeni şi cei ruşi.

Citat: Resetării americane i se adaugă una cu specific europeană: un soi de competiţie între statele Uniunii Europene pentru o cât mai profitabilă cooperare cu Rusia. Germania şi Rusia construiesc noi canale aparte, premierul italian are bune conexiuni personale la Kremlin, Parisul plusează vânzând chiar arme moderne ruşilor – noul guvern britanic s-a înscris şi el în cursă. Li se adaugă Polonia, până acum vehementa critică a politicii ruseşti în Europa de Est.

Pentru Serghei Karaganov, kremlinolog vecin cu palatul, o alianţă politică între UE şi Rusia devine un imperativ geopolitic:

“Continuând pe traiectorii complet separate, fiecare pe un drum al său, Rusia şi UE sunt condamnate să rămână jucători de mâna a doua sau a treia pe scena internaţională. Le va fi imposibil să-şi apere interesele într-o lume tot mai influenţată de puterile emergente…Doar lucrând împreună, Europa îşi poate evita declinul, iar Rusia, contrabalansa creşterea influenţei Chinei.”

» Aşadar mai este Rusia un adversar „natural“ pentru NATO? Ne aflăm într-un moment de cotitură?
» Până unde merge colaborarea NATO-Rusia, care va fi aprofundată o dată în plus la summitul Alianţei de la Lisabona, din 19-20 noiembrie?
» Va mai ceda Vestul ceva Rusiei în Est, în schimbul parteneriatului, economic, dar, iată, şi de securitate?
Vezi şi derularea reuniunii NATO-FP România de la Bucureşti din septembrie: Cum va reverbera colaborarea Rusia-NATO/SUA din Afganistan asupra relaţiei geopolitice multilaterale din Asia Centrală şi chiar din Europa de Est?

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,FP

[Paul Atreides]

Cum poate România profita de UE?


Anii 2020 bat la uşă. Lumea s-ar putea să arate cum nici n-o bănuim, cu şi mai puţină Americă şi mult mai multă China. Uniunea Europeană are un master plan: Agenda 2020.

Şi România trebuie să aibă unul, declinat pe sectoare de activitate. Iar asta nu e doar datoria ori apanajul ministerelor de la Bucureşti. Grupul Europuls, creat de tineri profesionişti români din Bruxelles, indică – vezi varianta extinsă – şase priorităţi europene profitabile pentru România:

1) România ar trebui să fie actor-cheie în zona Mării Negre, iar Constanţa să devină principala poartă sudică de intrare în Europa a gazelor naturale, şi nu numai.

2) Stabilizarea relaţiilor cu Rusia.

„Recenta reapropiere ruso-ucraineană şi importantele relaţii economice dintre Rusia şi Turcia nu fac decât să sublinieze că influenţa rusă în regiune rămâne la fel de importantă ca în trecut“, apreciază Bogdan Deleanu în cadrul raportului „Priorităţile României în cadrul Uniunii Europene – orizont 2020“.

3) Bucureştiul trebuie să asigure un mediu economic stabil – adică intrarea în zona euro.

4) Utilizarea potenţialului uman din zona rurală – 30% faţă de 5,6% cât reprezintă populaţia activă în agricultură în întregul spaţiu comunitar.

… din cele patru milioane de gospodării româneşti doar 312.000 – adică 8% – sunt „viabile economic şi conectate la piaţă, în timp ce restul sunt, în marea lor majoritate, gospodării de subzistenţă“. Rămâne de văzut dacă Bucureştiul va şti să-şi joace cărţile în cadrul negocierilor pentru reforma Politicii Agricole Comune de după 2013. Până acum, autorităţile române au mers „într-o direcţie inversă trendului european“: s-au opus plafonării sumelor pentru fermele foarte mari – măsură ce ar fi favorizat fermele mici şi medii, o caracteristică a agriculturii româneşti -, s-au împotrivit modulării progresive ce i-ar fi adus mai mulţi bani pentru dezvoltarea rurală şi s-a concentrat în general „pe dezvoltarea macro-agricolă, de tip industrial“.

5) Potenţialul eolian al României este de 14.000 de megavaţi, al doilea din Europa, lipseşte o strategie, dar există obstacolele în gestionarea şi atribuirea certificatelor verzi.

6) Educarea românilor pentru a fi mai buni cetăţeni – mai precis cetăţeni europeni: “românii se simt încă în exteriorul, şi nu în interiorul spaţiului comunitar”.

Ce-ar fi de adăugat? Cum ar putea şi România exploata mai proftabil calitatea de membră a UE? – mai ales că şi cotizează la bugetul unional.

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,FP

[Paul Atreides]

Mesaj important


JaMaIcA: ATENTIE!! cei care stati in zona Dacia si ceilalti la fel! nu umblati noaptea singuri ..macar cu cineva mai mare sau in grupuri..umbla traficanti de organe si stau un zona Dacia!!!se cauta copii intre 7-15 ani si sunt deghizati in 4 calugari si un doctor..la generala 19 sunt 7 cazuri deja in care au disparut copii!!la padurea verde sau gasit cadavre de copii morti fara organe! AVETI GRIJA!!![scz de mass merita dat mai departe

Dead Ghost: ahahahhaaha

JaMaIcA: seriois
JaMaIcA: ///
JaMaIcA: …
JaMaIcA: in timisoara
Dead Ghost: ce-ai ma, esti retardat?
JaMaIcA: da ma
JaMaIcA: copile
JaMaIcA: ii plin
JaMaIcA: de dastia
Dead Ghost: ba ce-ai ma. te-ai oligofrenit?



posted by Radu

SURSA;PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Comentatorii de pe net, și cum m-au ajutat ei să realizez că omul e un animal prost



Tot timpul am avut bănuiala că oamenii sunt cretini. E greu să fii sigur de asta, când încerci să te înconjori cu oameni relativ asemănători ție și când atașarea emoțională față de ei te impinge să socotești ca eroare mai degrabă decât regulă, dacă spun vreo cretinătate. Prima dată când am început să bănuiesc că oamenii sunt complet imbecili a fost când am început să trag cu urechea la ce discută necunoscuții din jurul meu. În baruri, în autobuz, pe stradă. Mă refer la discuții de-ălea, cu pretenția de profund, nu despre cum e vremea. Jur cu mâna pe inimă că în viața mea nu am auzit lângă mine o discuție care să nu fie o înșiruire de truisme despre nimic. Din categoria “eu cred că suntem aici pentru un scop”.

Toți proștii când sunt puși în situația în care trebuie să zică ceva deștept, bagă fraze pe care le-au auzit la televizor sau citit, și care li s-au părut interesante. Fac asta pentru că în străfundul creierașului lor neted își dau seama că nu au nimic de zis dar, speră că, dacă lor li s-a părut interesant ce zice altul, sunt și ei interesanți dacă zic același lucru.

Prostia e ca un bursuc. Evită să se expună. Prostul subconștient știe că e prost. Oricât de arogant s-ar rostogoli el pe afară, prostul citit, prostul cu pretenții, știe că e prost. Nu o să recunoască niciodată, dar știe. De aia evită să-și expună prostia. Îi este frică că, la un moment dat, ar putea da de ăla un deștept dintr-o mie care l-ar arăta cu degetul și ar spune tuturor că e prost, și ar râde restul proștilor de el. Și asta ar strica toată iluzia pe care și-a construit-o despre el. Prostia e fix ca un bursuc. Atacă când se simte încolțită. Atacă sinucigaș și cu disperare. Iei prostul, îl prinzi în colț, îi explici rațional de ce anumite chestii nu sunt ca în verdictele lui trântite rapid și va fi nevoit să se justifice. Abia atunci îți dai seama de adevărata prostie a unui om. Când începe să-și justifice modul de gândire. Când începe să-ți explice cum știe el sigur că dacă se spală prea des pe cap îi cade părul cu vehemență și cu ochii bulbucați, de parcă e de neconceput că ar putea să nu aibă dreptate.

Prostia are multe mecacnisme de apărare. Prostul, dacă are pe ce să dea vina pentru prostia lui, e complet împăcat cu ea. Ca patriotul cu steag pe casă care e sigur că are gardul dărâmat și gropi pe stradă din cauza ungurilor și a țiganilor. Diversiunea, spre exemplu, este altă metodă extrem de des folosită. O vedem clar la proștii care nu pot trăi de prostia alora. Cum ar fi hipsterul indignat că nu poate să aibă el cultură, educație și emisiuni frumoase la televizor din cauza maneliștilor.

“Eu nu sunt prost! Uitați-vă la X! E mai prost decât mine!” urlă toți, veseli că așa au demonstrat că sunt deștepți. Au oameni mai proști decât ei. E cea mai ușoară metodă de a te simți deștept. Te uiți la un om mai prost decât tine și deduci că, fiind mai inteligent decât el, ești inteligent. Și oricât de prost ai fi, tot e cineva mai prost decât tine. Deci suntem deștepți cu toții, în afară de ăla unu, cel mai prost om din lume.

Și asta a stricat internetul. Prostul nu are o problemă cu a fi prost. Ce îl deranjează e să fie catalogat ca imbecil. De-aia se chinuie el să pară deștept. Nu că ar vrea să-și depășească condiția. Pur și simplu ar vrea să și-o nege. Și pe internet nu e nevoie. Sub protecția anonimității, poate da drumul la toată prostia aia a lui pe care nu a expus-o în realitate, de frică să nu fie catalogat ca prost. Se bucură că aici, în spațiul virtual nu poate nimeni să-l arate cu degetul. Că nu vede vecinul Costel ce concepție de oligofren are el despre viață, să o judece. Că aici, pe internet, prostia lui poate să fie liberă și neasociată cu persoana lui. Prostul scapă pe internet ca vaca-n lobodă.

De aceea internetul îmi arată mie cât de proști sunt oamenii cu adevărat, când nu le e frică să fie judecați. Când spun realmente ce gândesc, curajos, în spatele unui nickname și a unei poze de sub care nu o să poată nimeni să-i identifice niciodată. Aici e momentul la care proștii o să sare erect: “HA, ȘI TU FACI AȘA”. Nu. Eu nu fac așa. Eu semnez cu numele meu, știți unde lucrez, cum arăt, puteți să mă găsiți dacă vreți, și puteți vedea că sunt exact la fel și în realitate.

Unii cred că anonimitatea strică decența umană și permite oamenilor să se comporte cum nu s-ar comporta în realitate. Eu cred că îmi permite mie să văd ce e adevărat în capul lor atunci când nu se feresc de nimeni.

Și nu prea e nimic.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu mă consider singurul om deștept din univers sau reprezentarea ideală a spiritului uman. Cunosc destui oameni la fel de deștepți ca mine. Cunosc și câțiva simțitor mai deștepți decât mine. Vorbesc despre voi, masa. Voi, mulțimea cu spume la gură de pe internet, din autobuz și de la masa alăturată, în bodegă. Diferența intelectuală dintre mine și voi e cam aia dintre voi și un câine. Desigur, dacă văd un câine suferind, o să-l ajut. Cred că au dreptul să trăiască și să se bucure de viață. Dar nu o să-i consider niciodată egali cu mine și niciodată nu o să am impresia că părerea lor contează. Nu suntem din aceeași specie, voi și cu mine.

posted by Radu at 2:45 pm

SURSA,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale


Da dom’le, ca să vândă vrăjeli la prostovani, Liberatea scoate nişte broşuri cu poziţii sexuale. Am scris io acu ceva timp că trebuie să fii cretin să nu îţi vină intuitiv în sfeclă cum să faci secs. Ei bine, aparent n-am dreptate. Oamenii vor să citească despre cum e poziţia misionarului denumită în 8 feluri, în funcţie de cum ţine ea degetu’ mic de la picior, de parcă are asta vreun efect asupra sinergiei pulă-n pizdă. Ei bine, pe lângă faptul că poziţiile descrise de mine, spre diferenţă de ale lor sunt 100% ORIGINALE, mai sunt şi cu una mai multe, şi obscen de mai utile. Hai să începem.

1.Roaba galopantă: În timp ce i-o tragi capră (ştii cum e capră, sper, doar nu eşti idiot, nu?), o apuci de coapse sănătos. Exact în acelaşi timp i-o înfigi în cur până la rădăcină şi îi ridici picioarele în aer. Confuzată şi luată prin surprindere, va începe să pedaleze din mâini, ca să îşi scoată mătărânga din bostan, răcnind cât o ţin plămânii. Tu o ţii în continuare sănătos de craci, să nu îi pună în pământ şi o menţii adânc înfiptă, alergând după ea. E lejer, nu scapă că tu dai din picioare şi ea din mâini.
De ce e excitantă: Habar n-am. Da’ e hazlie
Unde se poate practica: Şi în casă, da’ cel mai bine pe un loc întins, să aibă unde să pedaleze. Pajişte, sală de sport, ce vrea muşchii tăi
Câte calorii se ard: Oho. Căcălau. Mai ales ea. Se ard 100 numa de la cât o să i se bulbuce ochii.

2. Lumea-n flăcări: Asta e una din preferatele mele. Când aproape să termini, iei o lumânare de lângă pat (doar te arzi cu lumânări, nu ? Fii romantic, nu ţăran) şi îi dai foc la păr. No să vezi ce contracţii, ce zbătăciuni cât îşi dă cu palmele-n cap. Şi după ce termini, poţi să fii erou grandios, iei bidonul de bere de lângă pat (doar bei bere în timp ce te arzi nu?) şi o stingi, apoi tragi un gât straşnic şi îi zici: “Ce accident era să facem pisi!”
De ce e excitantă: Implică foc şi alcool. Ce dracu’ vrei mai mult?
Unde se practică: Preferabil la ea acasă.
Câte calorii se ard: Mai puţine decât fire capilare şi aşterunuturi.

3. Cu mâinile-n curate: Asta poate fi practicată de ambele sexe. Se bazează pe elementul surprizei. Îi dai partenerului/partenerei degetul arătător şi inelar la lins excitant, puţin aşa, să le plimbe prin gură, şi după ce le-a băloşit bine, ţii mâna în formă de pistol (cum te jucai somata când erai mic) şi îi înfigi ţeava “pistolului” în cur, făcând o faţă de Sergiu Nicolaescu, cât te pricepi de bine, şi zicând “Un fleac. Te-am ciuruit”. Nu le scoţi decât dacă auzi “Nu trage dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”
De ce e excitantă: Combină elementul surprizei cu referinţe culturale obscure!
Unde se practică: În anus
Câte calorii se ard: Depinde cât familiar e partenerul cu Comisarul Moldovan

4. Olandezul Zburător: Asta e simplă şi de efect. În timpul sexului, fix când i-e lumea mai dragă partenerului, urli “Acum vine OLANDEZUL ZBURĂTOOOR!”. Şi nu faci nimic. Continui ce făceai inainte. Şi observi privirea de nedumerire a partenerului. Întâi e puţin terifiat/a “ce dracu’ vrea să facă nebunu/a asta?”. Se va opri puţin din ritm, foarte circumspect şi, după 5 minute de dubii, va trece la următoarea întrebare : “ Ce dracu’ a vrut să zică nebunu/a asta?”. Efectul e garantat şi partenerul va fi suspicios şi paranoic pe tot parcursul actului sexual. E bun de aplicat la bărbaţii care termină rapid. Nu prea o să se mai concentreze să termine rapid când o să îşi ocupe tot creierul să îşi dea seama dacă nu cumva Olandezul Zburător este o anagramă pentru Comisarul Moldovan.
De ce e excitantă: Trucuri psihologice! Mie mi se face ştoaca cât piciorul unui copil de 4 ani de la ele!
Unde se practică: Nu în Olanda
Câte calorii se ard: Calorii nu. Neuroni da.

No, vă ajung 4. Mai am 66. I’ll be back.

posted by Radu at 6:18 am

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: Episodul 2


Să continuăm galopul razant prin sfera pozițiilor supreme izvorâte din creierul meu dubios. Mai e până la 70, dar nu-i nimic. Am imaginație, și sunt sexpert. Deci încet și sigur ne îndreptăm spre o nouă Kama Sutra.

5. Călăritul din Mordor: Fingărezi femeiea sănătos, da cu patos așa, să sară zeamă, și te oprești brusc, cu o față mirată, zicând: “Băă, să moară Sauron! Mi-a rămas verigheta înăuntru. Mă omoară nevastă-mea! My precioussss” . No aici dânsa nici n-o să știe de ce să bulbuce ochii: Că ești însurat? Că faci voce de Gollum foarte bine? Că o bucată de metale i-a rămas ipotetic înțepenită în uter? Habar n-o să știe.
De ce e excitant: Simți un vagin șocat cum se strânge în jurul degetelor tale ca o capcană de șobolani
Unde se practică: Middle finger earth
Câte calorii se ard: Doar the one calorie

6: Minigolful semizeilor: Nu e poziție. Mai mult este etapa sexuală supremă. E faza la care ajungi când ești complet plictisit de sexul comun și vrei să faci ceva aproape imposibil. Mai exact, să-ți introduci un testicul în posteriorul cuiva. Cum vrei tu, cu ce lubrifiere te duce capul, nu contează. E aproape imposibil. E atât de aproape imposibil încât trebuie să fii un Dalai Lama al sexului să reuștești să-ți îndeși un coi în curul cuiva. O să întrebați: De ce ar vrea cineva să facă asta? De ce ar vrea cineva să urce pe Everest? EXACT.
De ce e excitant: Că e năucitor de greu. Fructul interzis.
Unde se practică: Lângă o trusă de prim ajutor
Câte calorii se ard: La băgat sau la scos?

7: Wrath of the Bitch King: Ai nevoie de :o cutie de margarină, o periuță de dinți cu vibrație, un nunceag (sau cum s-o scrie pe română) și ultimu’ Expanșăn de la WoW. No, le arunci pe toate în afară de joc muierii dezbrăcate și zici “Descurcă-te făh, că io tre să ajung la nivelu’ 80″. Nah. Gumesc. E poziție ipotetică. Jucătorii de Warcraft nu au prietene.
De ce e excitant: OMG poți să ai personaj Death Knight
Unde se practica: Northrend
Câte calorii se ard: Multe, ca la orice dă dependență

8: Străjerul cu trei picioare: Vi s-a întâmplat vreo dată să ajungeți prima dată la o tipă acasă și ea să nu vrea să secs? Doar să adormi în brațe cu ea, lingurind că nu vă cunoașteți destul de bine? Ei bine, da, toți am trecut prin asta. Un tip fraier se va gândi: “nu-i nimic. data viitoare. acum mă mulțumesc cu o erecție molâie și cu atingerea accidentală a unui sân din laterală”. Nu. Nu se face așa. Un mascul serios așteaptă ca tipa să adoarmă și îi face o labă în ureche. Da. Ați auzit bine. Ea adoarme, tu te ridici în picioare lângă pat și îi slobozești o servită spre timpan. Să explice ea la orelist a doua zi cum i-a ajuns sămânța între ciocănel și nicovală.
De ce e excitant: Că e labă răzbunătoare
Unde se practică: În tăcutul întuneric
Câte calorii se ard: Ce zici ? N-aud!

posted by Radu at 7:12 pm

SURSA,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: Episodul 3



Şi am ajuns şi la episodul al treilea din epopeea poziţiilor sexuale pentru oameni dezinhibaţi, cu spirit ludic şi, de obicei cu alcool la bord. De data asta e ediţie specială absurdă, de diversitate.

9. Submarinul galben: No aici iar o dăm în psihologie. El şi ea, baie romantică, la lumina lumânării, într-o cadă destul de mică să îşi vadă genitalele reciproc şi destul de mare să nu-şi stea cu curu pe varice unu’ la altu’.
Şi el zice: Uită-te puţin în pula mea!
la care ea: La ce să mă uit mă?
El: Uită-te bă în pula mea!
Ea: Da mă, da la ce să mă uit?
-Uită-te literalmente-n pula mea ad-literam!
-Păi ce să văd?
-Păi nu vezi că se mişcă uşor parcă propulsată de un curent nevăzut?
-…
-…
- Băăă…
- Cee?
-Băă.
-Ce fă?
- Băă, zi că nu te-ai pişat!
- Poate că m-am pişat, poate că nu m-am pişat!
- Băă io zic că te-ai pişat!
- Nu neg plauzibilitatea ipotezei că m-am pişat, dar aduc spre dezbatere ideea că io nu m-am pişat!
- Zi bă, te-ai pişat sau nu te-ai pişat?
- E posibil să mă fi pişat. Sunt capabil de un asemenea fapt, dar de ce m-aş fi pişat?
- Nu ştiu bă, da’ dacă nu te-ai pişat, de ce m-ai pus să mă uit la pula ta?
- Poate că vroiam doar să o admiri, ce, trebuie neaparat să mă fi pişat?
- Bă io ies din cadă!
- Poţi să ieşi, dar in situaţia în care nu m-aş fi pişat, ai ieşit degeaba!
- Bă, tu eşti idiot.
- Poate că-s idiot, poate că nu-s idiot!
- Nu, tu chiar eşti idiot!
- Nu neg plauzibilitatea ipotezei că-s idiot, dar aduc spre dezbatere ideea că io nu m-am pişat. Şi că nu-s idiot. Sau gen.

De ce e excitant: Beatles is muzică de futai
Unde se practică: Sub apă
Calorii: Ureea are calorii ?

10. William Tell: Această poziţie e o probă inefabilă de acurateţe peniană. Cum o babardeşti pe tipă în poziţia capră, cu mâinile pe bucile ei, dai de cur în spate până ce capu’ luptătorului vinetiu e la minim 20 de cm distanţă de intrare, şi încerci să o bagi la loc dintr-o singură mişcare fluidă, fără să dai pe lângă. Dacă reuşeşti, ai un punct. O scoţi şi repeţi. Pentru fiecare greşeală se scade jumătate de punct. Pentru fiecare bere sau echivalentul unei beri in alcool pe care îl ai la bord, valoarea unei lovituri în plin creşte cu un punct. Dacă lumina e aprinsă, se înjumătăţeşte valoarea fiecărei lovituri. Joci până te plictiseşti sau până nimereşti anus, moment în care e game over.

De ce e excitant: E sport. Sportu’ excită masculii. De aia cel mai bine fuţi în pauză.
Unde se practică: Cel mai bine lângă un arbitru oficial.
Câte calorii se ard: Multe bă, e sport, am mai zis.

11. BDSM cu explozie întârziată: O legi fedeleş uşoor, da uşoor, cu dinţii. Te uiţi în ochii ei când o faci. Mai mârâi incet. Mai dai o limbă pe piele. Şi la sfârşit o întrebi languros. “Eşti udă?”. Şi ea zice “Daaa”. Şi tu zici “Naşpa”. Şi te îmbraci şi te cari la o bere cu amicii. La întoarcere o întrebi iar: “No, acuma mai eşti udă?”. Merge şi pe bărbaţi, adaptaţi voi textul. Dar atenţie să nu fie rudă cu Houdini că vă aşteaptă acasă cu măciuca. Strângeţi bine funiile, să fie extremităţile mov la sfârşit.

De ce e excitant: Te lauzi că te aşteaptă femeia dezbrăcată, în pat, la prieteni în timp ce bei o bere.
Unde se practică: Oriunde dar dacă se aude prin pereţi, băgaţi-i un ciorap în gură. Oricum n-o să răcnească. Nu vrea nimeni să fie găsit aşa de vecini.
Câte calorii se ard: Pai la tine se pun de la bere, la dânsa se ard de la zbătut.

12. Gambitul Moise. No, aici vorbim de ceva în aşa hal de sinistru încât trebuie să o dau pe teatru mistico-metaforic ca să înţelegeţi ideea. Dacă tot am buşit-o absurd în acest post, să o stâlcesc până la capăt:

Şi Moise se opri brusc, cu groază pe faţă, cu toţi evreii sculaţi şi gata de alergare în spatele lui. Urlă un scurt “Hoo, băă!” şi se uită spre cer:
- Dumnezeu! Ce pula mea e asta!
O voce puternică ca un tunet bubui dintre nori:
- E Marea Roşie!
- Aoleo… da’ când am plecat din Egipt de ce nu mi-ai zis că e Marea Roşie? Mai aşteptam şi eu câteva zile!
- Da’ contează dacă e sau nu e Marea Roşie? Desparte-o şi tu, şi treci cu evreii!
- Păi cam contează… E scârbos să desparţi Marea Roşie!
- Ce fel de profet eşti tu bă? Nu vrei să îţi duci evreii spre Tărâmul Făgăduinţei?
- Oho, normal că vreau, dacă tot i-am sculat din Egipt… da’… pula mea… nu vreau prin Marea Roşie!
- Bă, eşti profet sau pămpălau? Foştii mei profeţi au trecut lejer prin Marea Roşie, nu au zis nimic.
- Hai lasă-mă cu ceilalţi profeţi ăştia, că am mai auzit vrăjeala asta şi de la Thor şi de la Zeus. Voi toţi zeităţile ăstea vreţi să ne prostiţi cu trecutul Mării Roşii. Ete că ăia doi îs acuma trecuţi la religii apuse, că erau cam insistenţi, dacă înţelegi aluzia mea fină.
- Asta e, dacă nu vrei, nu vrei. Rămâi cu evreii sculaţi, fraiere. Du-te cu ei aşa nervoşi înapoi în Egipt, să se facă albastrui de nervi!
- Auzi.. da’ nu găsim o soluţie de mijloc? Dacă îi duc pe la gura de vărsare acolo, să meargă tiptil pe buza malului ?
-Hai sictir, că nu eşti profetul meu de aşa de mult timp încât să-ţi permiţi să-ţi bagi evreii prin gura de vărsare.
- Mrhh.. Atunci dacă o iau pe poteca aia nămoloasă de pe lângă Marea Roşie?
- Bă, da şmecher mai eşti! De Marea Roşie ţi-e frică, da să te nămoleşti nu?
- Păi merg pe vârfuri aşa…
- Hai flit! La mine nu merge nimeni pe poteca nămoloasă! Hai! Fii profet, ce morţii mă-sii şi desparte marea roşie!
- Fă, tu te-ai dilit la sfeclă? N-auzi că nu te fut cât eşti pe stop, ce pula mea! Bag pula, mă duc să beau o bere.

Ok, am cam ieşit din personaje puţin la sfârşit.

De ce e excitant: Nu e. E morbid. Nu vă lăsaţi păcăliţi!
Unde se practică: N-auzi bă că nu se practică?
Câte calorii se ard: Băi, calm, nu arzi nimic. Du-te şi fă un duş rece.

Au mai ramas 58.

posted by Radu at 10:59 pm

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: Episodul 4



Sexul fără inovaţii, spectacol, intrigă, suspans, acrobaţii, pitici şi o muzică bună de fundal e ca laba. Toată lumea ştie asta. Dar ce să te faci când n-ai imaginaţie? De multe ori vin oameni la mine şi îmi spun: “Centaurule, aş vrea să mă fut şi eu Epic, aşa ca tine, dar nu mă duce capu’ !” Nu-i nimic dragi tovarăşi, am eu imaginaţie şi pentru voi. Vouă vă trebuie doar voinţă şi perseverenţă. Aşa că ajungem şi la episodul 4 al fabulosului meu ghid sexual. Iarăşi e o ediţie specială. De fapt, una super specială, cu temă dublă.

Ca să fii fabulos şi să obţii plăceri nestăvilite™ nu trebuie să ai doar tupeu şi o minte bolnavă. Uneori trebuie să ai şi veleităţi de ninja, de magician, de umbra şarpelui în noapte. Următoarele două poziţii sunt recomandate numai celor ageri şi subtili. Nu încercaţi aşa ceva decât dacă aveţi minim 14 la Dexteritate.




13. Houdini: Toată lumea ştie că sexul cu prezervativ e la fel de plăcut ca mâncatul cu ciorap pe limbă. Şi cum să faci să o convingi fără? Că daca ea vrea fără, e un motiv EXTREM de bun să nu încerci fără, că sigur nu eşti primul om din univers căruia ea i-a făcut propunerea asta, şi nu ştii dacă restul şi-au făcut injecţiile. Deci primul pas, găseşti una care nu vrea nici în ruptul capului fără. Pasul doi, foloseşti un nume fals. Eu de obicei folosesc Mihai sau Cornel. Preferinţă personală. Pasul trei, ajungi la ea acasă sau pe un teren neutru. Sărim direct la pasul 7, că dacă eşti aşa de prost încât să nu ştii cum să o vrăjeşti până la punctul de inserţie nu meriţi să citeşti ghidul ăsta. Buun. Şi ajungem la momentul culminant. Scoţi prezervativul din ambalaj şi îl pui. Ei, exact când să o înfigi, faci un gest teatral cu mâna stângă prin aer ca să îi atragi atenţia, util să o şi ciupeşti de un sfârc sau ceva ÎN TIMP CE cu mâna dreaptă scoţi repede prezervativul şi îl ascunzi în singurul loc unde poţi să-l ascunzi: la tine între buci. Bun. Faci treaba murdară şi la sfârşit, din nou îi distragi atenţia. De data asta mai puternic că durează să ţi-l pui la loc, deşi ar trebui să alunece uşor, dacă înţelegeţi aluzia mea fină. Cel mai lejer mod de a-i distrage atenţia puternic e să te aşezi cu cotul pe părul ei, şi cât zice au şi tu îţi ceri scuze, deja ăla micu’ e din nou căciulat. Nu va suspecta nimic. Şi dacă e să rămână cu burta la gură, o să-mi mulţumiţi pentru sfatul cu numele fals. Juma’ din banii de un chiuretaj îs destui să te faci pulă prin baruri o săptămână.

De ce e excitant: E magie! E iluzie! E de 10 ori mai plăcut fără! Te lauzi la prieteni: “Bă ce Houdini i-am tras lu una aseară!”

Unde se practică: Nu la tine acasă! Nu trebuie să ştie unde stai. Dacă n-ai unde în altă parte, dă-i minim două beri şi când o conduci la taxi, du-o PE ALT DRUM decât ai adus-o, şi de ambele dăţi învârte-o alambicat minim 3 minute prin zonele de pe lângă bloc. În rest lasă proasta orientare în spaţiu tipic feminină să îşi facă treaba.
Câte calorii se ard: Un zâmbet satisfăcut arde două calorii. Dar îs cele mai bine folosite calorii din viaţa ta.




14. Rocada: Bărbaţii vor să o bage în cur. Femeile… nu prea. Tocmai de-aia bărbaţii vor să o bage în cur. Păi şi cum faci dacă ea nu vrea? Ehe, dragii moşului, mai uşor decât aţi crede. Complet absurd, dar majoritatea femeilor nu au nimic împotriva unui deget plasat în rect. De organ fug ca de satană, dar un deget e ok. De ce? Habar n-am. Logica feminină mă depăşeşte. Deeci, cum facem ? Păi se presupune că deja eşti cu vasile în ţintă şi cu un deget mare în rozetă. No, acuma strigi ceva complet neutru dar care să distragă atenţia şi în acelaşi timp să nu trezească suspiciunea, gen “Sfinte căcat! Ăla nu-i spiderman?”, moment de confuzie în care le scoţi pe amândouă şi le inversezi gaura. Până se prinde dumneaei unde e unghia deja jocul de alba-neagra e câştigat de tine. E foarte util să ai un deget foarte gros sau o plă foarte subţire, să nu se prindă.

De ce e excitant: Păi protejezi regele şi scoţi si turnul pe un câmp de mijloc, să bată la regele adversar într-o mişcare simplă. Poate întoarce toată tabla în favoarea ta dacă e făcută când trebuie

Unde se practică: Oriunde. Oponent să ai. Vezi totuşi să nu începi cu albele şi să termini cu piesele maro. Poţi să faci şi o remiză şi să termini în poziţie de pat, nu-i bai.

Câte calorii se ard: Cui îi pasă ?




Şi uite cum m-am întins cu două poziţii prea mult şi trebuie să închei aici. Partea a doua a părţii a patra, care va fi de fapt partea a cincea, şi se va ocupa cu mult dezbătuta problemă “Metode ştiinţifico-fantastice de a te fute singur în cur care vor deveni cotidiene în viitorul apropiat” o să apară zilele ăstea. Parol.

posted by Radu at 9:17 am

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Metode contraceptive alternative (addenda la poziții sexuale)


Mă gândeam io aşa, ca guru al semizeilor ce sunt, că na, am învăţat oamenii relativ cum să se fută hazliu. Hai să îi învăţ şi să fie precauţi. Nu de alta, dar să nu facă bastarzi retardaţi. Da. Există prezervative, dar sunt de căcat. Nu simţi nimic, am mai zis. Aşa că m-am gândit io la nişte metode alternative de a nu trânti boraci, fără să îţi strici plăcerea.

1. Scafandrul. ştiţi cum scafandrul e înăuntru dar are ţeava aia care îi dă aer de la suprafaţă ? De acolo e conceptul. Iei un pai de-ăla de suc şi îţi bagi partea mai scurtă pe gaura pulii, iar cea mai lungă o laşi lejer pe sub pulă, printre coaie, şi o prinzi cu scoci la bază. Aşa tot ce iese, iese subtil pe ţeava de eşapament, printre buci. Natură 0, tu 1.

2. Superglue. Cum v-aţi fi aşteptat, metoda superglue implică superglue. Deci la metoda superglue se ia o picătură de superglue şi e lipeşte ţava pulii cu superglue. No, când e să iasă jetul, nu mai iese că dă de superglue. Deci totul e ok. E probabil ca de la presiune, uretra să se dilate la bază într-un fel de al treilea coi moale, pe sub piele, care se umple cu sloboz sau cu urină, depinde de ocazie. Dar nu iese! A, da! După sex turnaţi acetonă pe gaură. Dizolvă superglue-ul. Daca nu, aţi belit pula. Literalmente.

3. Pumnul Dacic. Ăsta l-am învăţat de pe nişte rune dacice pe care le-am găsit io în fundu’ grădinii la ţară. E foarte dacic la mine în fundu’ grădinii. Este o metodă simplă şi funcţionează perfect. După ce termini, îi aplici un pumn subit şi puternic în ovare. Ovarele ameţesc urât şi nu mai procedează scârmâzul cum trebuie. Strategia e să nu îi explici domnişoarei că aplici Pumnul Dacic. Dacă ştie, inconştient ovarele se pun în gardă şi dai degeaba. Jeap, scurt, din umăr, la fasole, curat, subtil şi sănătos. Dacii ştiau multe. Dacă se aruncau în suliţe şi funcţiona, asta de ce n-ar funcţiona? Tradiţia e cea mai importantă!

4. Muia. Muia e o metodă contraceptivă veche şi sigură. De ce să fuţi, când poţi să dai o muie, care fie între noi e mai bună decât fututul că pizda nu poate să facă chestii mişto cu limba? Desigur, muia nu e 100% sigură. Există cazuri documentate de copii născuţi prin muie, chiar şi persoane publice. Tudor Chirilă, Mircea Badea şi Tatulici spre exemplu au fost concepuţi pe cale orală şi născuţi pe cur, lucru arhicunoscut de publicul larg. Dar, vedeţi voi, nu îi incomodează cu nimic. Aşa că haideţi să nu-i discriminăm.

posted by Radu at 2:39 am

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de poziţii sexuale: episodul 5


Probabil vă întrebaţi de ce acest serial de educare a publicului de toate vărstele apare aşa de rar. E simplu. Nu vreau să vă supraeduc. Informaţiile sexuale prezentate în aceste mici ghiduri sunt atât de puternice încât dacă vă dau prea multe deodată puteţi face supradoză. Să daţi ochii peste cap şi să vă găsească vecinii a doua zi morţi, cu spumă la gură. Nu genul ăla de spumă bă perverşilor! Dar s-a întors timpul în care io, îmbrăcat doar într-un halat de baie şi un strat de păr care-mi acoperă strategic mijlocul pieptului mai mult pe stânga, sfărcurile, burta, mijeşte pe spate şi îmi face picioarele de satir, molfăi tacticos o scobitoare şi încep să vă învăţ din vasta mea experienţă sexuală. Cutremurător de vastă. Atotcuprinzător de vastă. Zdrobitor, excesiv, alarmant şi răvăşitor de vastă. Să-mi iau o scobitoare.

Bun. Am revenit. Îmi dau seama că pauzele ăstea dramatice nu funcţionează în scris ca în filme aşa că opriţi-vă din citit cam cât m-aş duce io până în bucătărie, aş scoare o scobitoare, aş propti-o în canin, m-aş uitat pe geam că pula mea a dat soarele gamiash pula şi m-aş întoarce la comp.

15. Jacuzzi pentru pauperi: Aţi văzut în filme toţi figuranţii cu bani şi trabuce cum şi-o trag în jacuzzi. Aţi vrea şi voi să simţiţi senzaţia de bule pe buci în timp ce încercaţi să daţi din cur subacvatic dar aveţi doar o cadă mică şi coclită, cu pete de cine-dracu-ştie-ce-maro întărit şi garniturile de la duş opărite şi casante. N-aveţi bani nici de apă minerală aşa multă încât să umpleţi cada cu ea şi nici nu sunteţi oameni-lavă de pe planeta Venus să faceţi baie în apă care fierbe. Există o soluţie!

Ştiinţific aveţi nevoie de zaharuri care nu pot fi digerate bine de corpul uman: rafinoză, stachioză şi verbascoză. Dar, cum nu scăpăraţi de inteligenţă şi simt că v-am pierdut deja cu ştiinţa, vă spun direct cum trebuie să faceţi: Se ia un mixer şi se bagă aşa: fasole fiartă, porumb fiert, ardei iuţi, conopidă, rădăcină de varză, ouă, lapte de legat şi stafide pentru rafinament. Se ia partenerul de futaiuri şi se mănâncă odiosul conţinut cu multă pâine şi bere. Se aşteaptă 2-3 ore, să înceapă să le mişte organismul, se bagă vată îmbibată cu carmol în nările tuturor participanţilor, ca să nu vă pedepsiţi simţul olfactiv şi ţup în cadă. O să vă băşiţi amândoi în aşa hal încât veţi transforma cada de câcat în cel mai performant jacuzzi din existenţă. Şi acum vă futeţi ca aristocraţii. Geamul deschis dacă aveţi boiler să nu explodaţi.

De ce e excitant: Te fuţi ca Rockefellării. Te simţi rafinat şi cu sânge albastru pentru scurt timp.
Unde se practică: Într-o baie cu aerisire
Câte calorii se ard: Nu serios, Să nu fie flăcări prin jur că aţi belit pula. Şi restul corpului de la arsuri.

16: Jack şi vrejul de fasole: O ai mică? O ai subţire? Termini repede? Zice femeia că o zgârii cu puţulica aia de lego de pe tine? Există o soluţie. Implică, ca şi chestia de mai sus, tot fasole. Mai exact bagi fasole în prezervativ. Fasole Boabe. Tari. Pula va părea mai mare şi mai noduroasă. Punct pentru ea. Contactul tău şi plăcerea vor fi mult mai scăzute, deci vei termina mai greu. Iarăşi punct pentru ea. Îi satisfaci şi fantezia cu un puşcăriaş cu bile pe pulă fără să ai bile pe pulă. Te va iubi de zece ori mai mult. A, de ce fasole? E rotundă, nu sparge prezervativul. Ştiu, mazărea e mai rotundă. E prea rotundă. Se mişcă din loc. Strică tot.

De ce e excitant: Îţi mulţumeşti femeia cum nu a mai făcut nimeni.
Unde se practică: Fasole să fie!
Câte calorii se ard: La fel ca de obicei. Ceva mai multe să-ţi cureţi organul de fasole bătută după.

17. Moebius : El stă în poziţie lotus, ea peste el cu faţa la el şi picioarele în jurul lui. El ridică piciorul stâng printre picioarele ei, pe şira spinării şi începe să o gâdile pe ceafă cu degetul mic de la mai sus amintitul picior, în timp ce îşi strecoară mâna dreaptă printre spinarea ei şi piciorul lui stâng mângâind-o pe şoldul ei drept. Ea între timp se apleacă şi îi linge lobul urechii stângi cu vârful limbii în timp ce-l sărută în colţul gurii. El bagă mâna stângă pe sub mâna dreaptă şi piciorul stâng formând un * din membre pe spatele ei şi strângând-o de buca stângă. Ea îşi ridică picioarele şi se agaţă de omoplaţii lui cu călcâiele, fără a se opri din lins lobul urechii stângi şi începe a se undui din torso până când sfârcurile ei încep să descrie o mişcare circulară în jurul sfârcurilor lui, cel stâng in sensul acelor de ceasornic şi cel drept invers acelor de ceasornic. Atunci el se ridică în piciorul drept, cu tot cu ea încârligată pe el şi începe să ţopăie prin cameră, încercând să se rotească în aer 360 de grade la fiecare ţopăială. Ea se lasă pe spate fără a se opri din ce făcea.

Şi atunci amândoi ar trebui să simtă o înţepătură mică în splină de la efort. De aici aveţi cam 5 minute să vă bucuraţi de sex până nu pocneşte pleura şi faceţi hernie. P.S. Dacă nu simţiţi înţepătura în splină sau o simţiţi oriunde altundeva decât în splină SUNAŢI IMEDIAT LA SALVARE. UNDEVA AŢI GREŞIT ŞI POATE FI FATAL.

De ce e excitant: Simţi toate ligamentele cum aproape îţi pocnesc. De plăcere. Cred.
Unde se practică: Într-o casă fără pioneze pe jos
Câte calorii se ard: Sfinte căcat! Toate!

18. Mona Lisa: Mulţi se întreabă cum a reuşit DaVinci să scoată acel zâmbet de la o femeie. E simplu. Poţi şi tu, trebuie doar să găseşti momentul potrivit. În timpul preludiului îi strecori brusc un deget în cur. No, aici e problema. Trebuie să fie momentul perfect. Dacă e prea devreme ea se va gândi “Ce dracu’ face nebunu’ ăsta de mi-a băgat un deget în cur !?” Şi va avea o grimasă, nu un zămbet de Mona Lisa. Dacă e prea târziu se va gândi “Exact ce îmi trebuia, fix un deget în cur m-ar fi excitat perfect acum!” Şi va rânji bucuroasă, nu va zâmbi ca Mona Lisa. Deci trebuie să găseşti exact momentul între, fix între. Când degetul în cur nici nu o bucură nici nu o supără, când habar n-are dacă-i place sau nu. Să aibă ceva între rictus-uimire-rânjet pe faţă. Abia atunci poţi să zici că ai renaşterea la degetul tău mic… sau mă rog, ce deget ai folosit…

De ce e excitant: Te simţi ca un geniu multilateral dezvoltat din secolul 16
Unde se practică: Musai într-un atelier de creaţie
Câte calorii se ard: Habar n-am ce să scriu aici.

Pâna data viitoare vă salut şi nu uitaţi: Practicaţi sexul protejat. Adică cu pistolul la îndemână.

posted by Radu at 7:18 am

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de practici sexuale: episodul 6


Iar există în atmosferă acel aer de o mare amploare sexuală care mă îmbie spre un nou episod din temutele poziţii sexuale. Bine, m-am gîndit io aşa, cu toate cele 17 personalităţi paralele ale mele că un termen mai exact ar fi “practici sexuale” pentru că nu-s poziţii în cel mai pur sens al cuvîntului. Oricum, e o perioadă propice pentru un asemenea supliment. Afară plouă, vreme de futut. Uneori e cald, numa’ bine să te fuţi iar aproape zilnic se face noapte, noaptea fiind o perioadă ideală de intrat pe smârdan.

19. Ţurţurele: E cald afară. E foarte cald afară. E dureros de cald afară. Vrei să combini futatul cu o senzaţie de răcorire? Evident că da! Senzaţia aia de degerătură plăcută care apare numai în reclamele la Winterfresh trebuie să te gâdile şi pe genitale, nu ? Nimic mai simplu! Se ia un tub de pastă de dinţi penală şi odios de mentolată şi se aplică gros pe pulă. Recomand Super Cristal, că e mai autohton. După ce ai acoperit-o bine, o înfigi sănătos în parteneră. O să se simtă ca şi cum o fute Frosty, omul de zăpadă. Şi la 35+ de grade, pe bune că doar fantezii cu Frosty, omul de zăpadă are săraca la cum i se prelinge transpiraţia printre buci. Şi îi şi împrospătează mirosul. O variantă pe aceiaşi temă este şi „îngheţata cu cacao”, care nu merită explicaţii suplimentare.

De ce excitant: Fluorul nu albeşte şi întăreşte doar dinţii. Funcţionează şi pe gaura curului.
Unde se practică: Mai exact cînd, nu unde. E sezonier. Pe caniculă.
Câte calorii se ard: Partea cu clătitul cu apă de gură e mai complicată

20. Reţeta de familie: În primul rînd trebuie să ai grijă să ai coaiele extrem de păroase. Da’ super păroase. Zic stilul junglă. ZZ Top. Să te dai cu Foltene pe coaie câteva luni ar fi indicat. După ce ai rezolvat să fii pe coaie ca Doc Brown din “Înapoi în viitor”, o convingi pe don’şoară să stea deasupra, să se scurgă tot smecleul spre coaiele tale. Şi la sfârşit îi testezi perspicacitatea şi rezistenţa la glume proaste. O întrebi: “Ţi-e foame?”. Ea va răspunde: “Da, ce ai ?”. La care tu arăţi cu degetul spre capodoperă şi zici “Am ciulama cu păr dacă vrei!”. Sau ciolan în smântână, spaghetti fromaggio, supă cremă de cojones, momiţe în sos alb, sau orice altceva. La care ea se va uita spre coaiele tale şi se va îngreţoşa profund. No’ acuma, o să mă întrebaţi: “Centaurule, da’ de ce aş vreau eu să o îngreţoşez?”. Păi simplu. Cu toţii ştim că gagicile vor a doua tură. Nu zic că nouă nu ne place a doua tură, dar dacă am avea de ales între a doua tură şi două filme, trei jocuri pe calculator şi patru beri, varianta b ar suna mereu mult mai bine.

De ce e exictant: Nu e, e exact opusul! De-aia e util! E moartea pasiunii.
Unde se practică: Oriunde nu mai vrei să mai dai o tură.
Câte calorii se ard: Depinde dacă vomită sau nu.

21. Heimlichul inversat: Toţi ştim că manevra Heimlich se foloseşte pentru a scoate ceva adânc înţepenit pe gât. Dar ce facem când vrem fix opusul, adică să înţepenim ceva adânc pe gât, cum ar fi o pulă, spre exemplu? Nimic mai simplu! Facem exact ca la Heimlich, doar că invers. Fiind mai complicat puţin, partenera trebuie să stea întinsă pe jos. Probabil că şi este acolo, dacă e legată sau tranchilizată (hei, uneori o fac pe grelele de cucerit). No, acuma, fix ca la Heimlich, trebuie compresat abdomenul în zona buricului. E mai uşor pentru ce vom face în continuare, ca aceasta operaţiune să o desfăşurăm cu genunchiul. Şi acum vine partea mai complicată: fix când îi scoţi genunchiul din stomac, i-o îndeşi pe gât. Se va forma un gol de aer care-ţi va aspira mădularul până în traheea individei. Să nu-i zicem victimă că sună urât. Deep throat cum n-aţi văzut nici în cele mai serioase filme porno.

De ce e excitant: Perverteşti ceva ce a fost descoperit pentru a salva vieţi.
Unde se practică: Da
Câte calorii se ard: E destul de atletică mişcarea. Mai ales dacă între timp partenera se zbate să scape.

22. Ian Curtis-ul: Deci. Ai încercat absolut orice şi tot nu poţi să-ţi duci iubita în divizia bucuriei? Nu e nimic. Putem învăţa cum să faci asta de la marele solist. Prima şi prima dată, trebuie să ţi-o spânzuri. Se ia o funie şi se leagă sănătos la baza penisului, pe după el şi coaie. Dacă se învineţeşte şi stă erectă orice ai face, înseamnă că ai spânzurat-o bine. Acum vine partea a doua: criza epileptică. Dacă chiar eşti epileptic e mai uşor. Agăţi un stroboscop deasupra patului şi o pui pe dânsa pe tine. Dacă nu ai epilepsie, poţi simula o criză. Îţi trebuie o baterie de maşină şi doi cleşti metalici de agăţat de sfârcuri.

De ce e excitant: You’re making punk rock history, man!
Unde se practică: Medii anarhiste
Câte calorii se ard: Păi uitaţi-vă la Ian cât de slab era.



posted by Radu at 4:31 pm

SURSA,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de practici sexuale: episodul 7


Încet dar sigur, până mi se albeşte tot părul de pe coaie tot o să termin rubrica asta. Pentru că a început ca o rubrică dar a ajuns o epopee. O incursiune în sexualitatea umană de o amploare ce eclipsează lejer Capitalul lui Marx. Pentru că dacă nu eu, atunci cine ?

23. Doppler: Se ia o cutie de vopsea galbenă şi se scufundă penixul în ea. Cu cardanul asftel îngălbenit purcezi în a bostăni duduia. Îi dai o palmă peste ceafă şi o pui să se zgâiască la acţiune, în timp ce tu dai din ce în ce mai rapid din cur. Ei bine, dacă dai destul de rapid din cur (spre viteza luminii) ea o să observe cu uimire că atunci când o scoţi, daravela pare roşie iar când o bagi pare albastra. Şi te va întreba, mirată, dacă eşti magician sau ai puteri supranaturale. Moment în care, râzând o să poţi să îi dai o bastârcă în nas cu superioritate şi să îi zici: „Păi vezi fă că eşti incultă şi nu ştii fizică? E de la efectul Doppler, proasto. M-am săturat de femei proaste! Mai bine mă fac un gheu!”. Şi te duci să te faci un gheu. Ai o scuză.

De ce e excitant: Pentru că bărbaţii sunt excitaţi de fizică. Legile care guvernează lumea ne întăresc ştromeleagu’.
Unde se practică: În universul nostru.
Cîte calorii se ard: Degeaba îţi zic, pentru că nici nu ştii definiţia caloriei, proasto!

24. Soluţia de onoare. Uneori, din motive religioase sau culturale nu poţi face dragoste cu aleasa inimii tale pînă nu te căsătoreşti cu ea. Şi ce te faci? Există o soluţie! Soluţia în care nu-i întinezi ei onoarea. E destul de simplu. În loc să faci sex cu ea, te gândeşti doar la ea în timp ce îi dai o muie lui Honorius Prigoană! De ce Honorius Prigoană? Extrem de multe motive. În primul rând e un pulifrici cu gura mare care trebuie umplută cu ceva ca să nu poată să vorbească, că dacă vorbeşte zice numai tâmpenii. În al doilea rând el e un pulifrici care vrea să ajute lumea şi aşa ar putea chiar să o facă. În al treilea rând, altă utilitate n-are, că e prost de gârâie, antipatic şi lepră figurantă de bani gata. Iar nu în ultimul rând, îl ajuţi şi pe el. Slobozul este un leac naturist pentru coşuri şi dacă îşi dau drumul destui dârlăi pe muianul lui, poate scapă de acneea aia vulgară pe care şi-o tot prezintă pe toate posturile TV. Auzi la el, parlamentar. La fel de prost ca Elena Băsescu dar urât şi coşuros ca un tractorist la cur.

De ce e excitant: Că merită!
Unde se practică: Să sperăm că nu în parlament!
Câte calorii se ard: Depinde dacă îl iei sau nu la bătaie după.

25. Doppelgäng-banger: Dacă sunteţi ca mine, probabil aveţi ceva prieteni pe care poţi să-i mânjeşti cu căcat şi n-ar putea să agaţe o muscă. Şi vă simţiţi prost, că trebe să futeze şi ei ceva. E aiurea, numa tu, numa tu, si ei pla. Nici nu mai poţi să te lauzi cu ce ai futat că încep să lăcrimeze şi te fac să te jenezi. Aşa că îţi iei nişte trăsături distinctive, gen o pălărie şi o mustaţă falsă şi te duci într-un bar la agăţat. Unul de hipstări, ca Controlu, spre exemplu, unde te integrezi perfect cu pălărie şi mustaţă. Agăţi o cioată semi-matoală şi o cari acasă la cocleală. Te dezbraci în pla goală cu grijă, să nu dai jos pălăria şi mustaţa apoi, în timpul sexului te scuzi pănă la baie că ţi-a intrat un coi pe sub piele sau gen. Acolo te aşteaptă toţi prietenii tăi fraieri în pla goală, pe întuneric. Îi dai unuia dintre ei mustaţa şi pălăria şi îl trimiţi la futat în locul tău. După ce termină se întoarce cu aceeaşi scuză şi o dă la următorul. Şi tot aşa. Duduia nu va suspecta nimic, că va vedea pălăria şi mustaţa şi va crede că e acelaşi om!

De ce e excitant: Bros before hoes!
Unde se practică: Într-o casă cu baie mare.
Căte calorii se ard: În total sau de căciulă?

posted by Radu at 7:43 pm

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

70 de poziții sexuale: episodul 8


Rubrica asta trebuie să fie rară ca sexul cu o femeie cu barbă. Rar, că altfel își pierde farmecul. Dar e necesară. Trăim într-o lume foarte vulgară, căreia trebuie să îi amintim că sexul este mai mult decât introducerea unui vagin într-un penis. Că e poezie în mișcare. Exprimarea tandră a sentimentelor. Așa că, să purcedem la romanță.

26. Poziția politicianului: E o poziție extrem de grea intelectual, nu fizic. Pe scurt, trebuie să o prinzi pe una și să o violezi și, în timp ce o violezi, să o convingi că de fapt nu tu o fuți, ci o fute altcineva. Că tu de fapt ești de partea ei și o ajuți și că pula care iese dintre picioarele tale și o fute nu e a ta. Ba mai mult, dacă nu erai tu, era o pulă și mai neconfortabil de noduroasă. Punctul culminant este atunci când aia îți mulțumește cu lacrimi în ochi că o ajuți în timp ce este violată. O să ai cel mai intens orgasm din univers. A nu se confunda cu poziția “Emil Boc”, care e atunci când reușești, din cauza staturii, să o fuți pe una în timp ce-i dai limbi în pizdă.

De ce e excitant: Nimic nu este mai plăcut decât să profiți de cineva și acesta să-ți mulțumească.
Unde se practică: În România
Câte calorii se ard: Voi mai aveți calorii? Eu am râgâit ieri și nu mirosea a nimic.

27. Greuceanu: Pentru că noi suntem mari consumatori de povești și de eroi inventați, de la Ștefan cel Mare la Prâslea cel Voinic și pentru generația care a descoperit laba în timp ce citea Povești Nemuritoare, avem o poziție inspirată de la marele erou național Greuceanu. O trîntești pe don’șoară pe prispă cu curul în sus, faci un pas în spate și te dai de trei ori peste cap. După, se ia pula cu două mâini, ca un paloș, și se introduce în pizdă până la glezne. Apoi se scoate, se crăcănează bucile duduii și se înfige în lorgean până la brâu. Evident, după se scoate din nou și se bagă în pizdă până la gât. La sfârșit întorci femeia și îi dai la cioc de apă dulce.

De ce e excitant: E o poziție culeasă din popor, de când e varza viezure mânz. Fuți folcloric, ca Anton Pann.
Unde se practică: De aici până peste 7 mări și 7 țări.
Câte calorii se ard: Iarba fiarelor, sfânta vineri, duhul bălții.

posted by Radu at 5:36 pm

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 1: Fizic.


Dacă citeşti acest THREAD, e o posibilitate de cam 90% să fii mascul, pentru că femeile fug de cuvântul pulă de parcă ar putea să le fută. No, dacă eşti mascul şi o freci anonim pe net, e o posibilitate de cam 90% să nu ai habar cu ce se mănâncă o femeie (cu mâna).

Ei bine, bucurie pe voi. În calitate de expert profund în femei, semicentaur (de la brâu în sus) omniscient şi în genere P.I.M.P am să vă învăţ io tot ce trebuie să ştiţi despre femei. Să nu credeţi că e un subiect banal, de epuizat într-un articol de o pagină juma. E de epuizat în cam 3 articole de genul. Îmi trebuie peste 4 pagini ca să scriu tot ce se ştie despre femei. Da, spre diferenţă de voi, săracilor, eu ÎNŢELEG FEMEILE. Mă sperie profund ce înţeleg, dar asta e partea a doua.

Dar să începem cu prima parte:

FEMEIA DIN PUNCT DE VEDERE FIZIC

Per total, fizicul unei femei calitativ superioare este plăcut estetic si te face să te bucuri în pantaloni. Cu toate acestea, la o analiză la rece, se observă largi defecte arhitecturale. Corpul nu este robust, ci mai degrabă fragil, cu o parte mai subţire la mijloc şi părţi mai bombate jos, în zona posterioară şi ceva mai sus în zona ţâţiferă. Aceasta le dă un aspect uşor de rupt. La prima vedere le poţi pune pe genunchi şi pocni ca pe o surcea în două de la mijloc. Vă spun din experienţă, e mai greu decât pare. Fizic sunt ceva mai puţin înzestrate decât bărbaţii. Nu pot să ridice la fel de mult, nu pot să sară la fel de departe, nu pot alerga la fel de repede şi nici să tragă băşini la fel de răsunătoare. Aceste dezavantaje o fac ideală ca pion de sacrificiu într-o invazie zombie, dându-ţi timp ţie să alergi, să sari, să ridici chestii şi să te caci pe tine cât ea, fiind mai inceată este devorată de morţii vii. Nu vă lăsaţi păcăliţi de ochii lor mari şi inocenţi. Cu ei vă vor hipnotiza să faceţi idioţenii, cum ar fi să încercaţi să opriţi masa de cadavre umblătoare cât să poată şi ea să se salveze şi să muriţi ca fraierii în încercare. De aceea când o femeie se uită insistent spre voi, trebuie pocnită repede peste ochi, să nu apuce să-şi facă magiile.

Ca tipologii fizice neplăcute, amintim tipul scândură şi piramida de carne, două creaturi care trebuiesc evitate. Ideal trebuie să aibă curbe, dar nu falduri. Să se vadă câteva oase, dar nu toate. Ţine puţin şi de gust. Unora le plac şi ălea slăbănoage de tip “Fashion TV”, cărora le şuieră vântul printre picioare când stau cu ele lipite unu’ de altu. Mie nu. De ce, o să întrebaţi ? Simplu. Sunt destul de slab şi eu, şi se aude un zgomot din categoria “zdrang zdrang” când ard o slabă.

Primele două chestii pe care le observăm la o femeie sunt ţâţele şi bucile. Patru chestii. Ordinea este pur preferenţială. Eu, spre exemplu încep cu bucile în viaţă, şi aşa şi aici.

Bucile sunt nişte depozite adipoase dorsale de care este foarte plăcut să-ţi baţi pla. Spre diferenţă de alte chestii pe care le au femeile, sunt utile. Mai exact in vremuri grele, corpul se menţine cu energia stocată acolo. De accea când eşuezi cu o femeie pe o insulă pustie, trebuie să o omori cât mai ai puteri. Va rămâne fără vlagă după tine, şi ultimul lucru pe care o să-l vezi e pe ea cu o piatră în mână cum îţi sparge capul ca să te canibalizeze şi să supravieţuiască sugându-ţi măduva. De aceea trebuie să o faci tu primul. Nu rămâne impresionat de privirea ei mare şi drăgăstoasă. Tu vei rămâne fără puteri şi ea te va mânca, pentru că ea are buci adipoase.

Ideal trebuie să fie rotunde ca piersica şi tari. Să fugiţi de variante fake, cum ar fi curu’ pleoştit, curu’ ciolănos de secretară şi curzilla. Cum caii se caută la dinţi, femeile se caută la cur. Un cur sănătos denotă o femeie sănătoasă, cu o personalitate agreabilă. Curul face şi desface destinul unei femei. Este o trăsătură de caracter. Pe cea mai cunoscută matroană din zona Galaţi-Brăila o chema Mariana cur-de-fier. Ca să vedeţi caracteristica principală din care se naşte succesul.

Ţâţele. Ei bine ţâţele nu au nici un sens. Nici o utilitate. Dar aduc ore întregi de bucurii. Poţi să te joci cu ele oricât, să dai mii de bobârnace la sfârcuri şi să nu te plictiseşti. Nimeni nu ştie de ce! E un fel de fericire împachetata estetic în două pungi zglobii şi agăţată pe piept. Nu dă dependenţă, nu îngraşă, nu are efecte negative. Ţâţele sunt hobby-ul perfect! La formă, contează la fel rotunzimea şi fermitatea. Mărimea mai puţin. Ăia care zic că vor ţâţe imense au coaiele foarte mici. Ideale sunt medii, tari şi rotunde. Decât mari şi lăsate, mai bine mici.

Feriţi-vă de ţâţele ca ciorapii, de ălea venoase, de alea morbid asimetrice, ălea de plastic şi de ălea ca un pepene dezumflat. Menţionam 3 sub-categorii naşpa: sfârcurile ovale, ălea păroase, şi ălea cât farfuriuţele de cafea.

După cele două elemente esenţiale care-s patru, se observă faţa, care oricum nu contează aşa de mult, fiind ascunsă sub un strat de machiaj, şi care merge corectată cu o pungă în cap.
Menţionăm părul, care în general e lung şi de care poţi să le apuci când dau să fugă. Ăla din cap. Daca are păr prin alta parte, cum ar fi pe picioare, între buci, pe spate sau pe mărul lui Adam, femeia ori e cam ţărancă, ori nu prea e femeie. Amintim şi varianta feminină a picioarelor care se numeşte craci şi mâinile, care e bine să existe.

Mai au si ovare in care nu le place sa fie lovite cu pumnul.

Cam asta e tot. Mai sunt şi găurile de joacă, dar ălea sunt intuitive. Vă prindeţi singuri.

posted by Radu at 9:47 pm

SURSA,,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 2: Mod de gândire


Deci am stabilit cum arată o femeie. Deja nu mai riscaţi să îi băgaţi mâna în chiloţi şi să daţi de o pereche de coaie. Să trecem la gândire.

Gândirea feminină se bazează pe un singur lucru. Ura mai mult sau mai puţin conştientă faţă de bărbaţi. De unde şi de ce această ură? Păi de când se pişa prima femeie lângă primul bărbat, şi se uita în sus la el cât de degajat face opturi în ţărână pe când ea trebuia să stea chircită pe vine. Şi aici a intervenit pizma. Şi cu ciudă profundă în vocea interioară femeia se gândi: “Uite-l ce fericit e că se pişă din picioare! Se crede atât de şmecher. Da’ las, că îmi dedic io existenţa să o fac pe a lui mizerabilă! Să vedem cine e mai şmecher la urmă. Dar cum? Cum să îl fac io să chelească de nervi şi să bea până pune burtă şi să se care la vânătoare şi muncă numai ca să aiba un moment de linişte sufletească şi să moară cu 5 ani înaintea mea mulţumit că nu mai trebuie să se chinuie? AHA! Bărbatul este o fiinţă bazată pe logică şi deducţie. În acest caz, absolut tot ce fac, gândesc şi zic trebuie să fie atât de lipsit de logică şi continuitate încât el să moara puţin pe dinăuntru mereu când intră în contact cu mine!” Între timp, el se pişa în continuare, fericit, reglând bolta din muşchii fesieri. Dacă ar fi avut pic de instinct ar fi simţit damnarea inevitabilă şi ar fi gândit “ Cîcat!” . Dar noi, bărbaţii nu prea avem instinct.

Deci am stabilit că gândirea feminină nu are logică, sens şi structură. Nu poate fi analizată ca un tot unitar. Ca un sistem. E o încâlcitură din care putem doar vedea crâmpeie de truisme general valabile, absurde şi exploatabile. Aşa că nici acest text nu o să aibă o structură. Doar o să arunc idei aleator şi o să le explic.

Femeilor le e frică de ce simt că au nevoie. O să mă întrebaţi: “Omniradule, cum vine asta?”. Sincer. Habar n-am. E ca şi cum mi-ar fi frică mie de bere. Dar e adevărat. O femeie când o să simtă că ceva ar putea să îi provoace plăcere, o să fugă în direcţia opusă, sperând ca acel lucru să o urmărească şi să o convingă. Ok. E prăjitura bună, dar EA merită să o mănânc? Nu vreau ca prăjitura să se simtă cumva avantajată de glorioasa oportunitate de a fi digerată de mine.

Absolut orice propui unei femei, va răspunde cu “NU”. Iniţial. Ele au impresia că dă bine. Mie îmi vine să le dau un cap în gură. Lor li se pare că, chit că ideea e tentantă, dacă nu munceşti destul cu puterea de convingere, NU MERITĂ PRĂJITURA să fie mâncată. De aceea e o mare tâmpenie să negociezi cu ele. Ele nu au nevoie de o democraţie. Ci de o dictatură luminată. Gen, să le spui ce trebuie să facă şi de ce au nevoie, autoritar, frumos şi calm. Dacă ai coaiele destul de mari şi limba destul de ascuţită, vor face cum zici tu. Problema vine la partea cu “luminată”. Atâta timp cât deciziile tale unilaterale dau rezultate bune, nu o va deranja că o controlezi, dar dacă o dai în bară, ai pus-o de o revoluţie.

La orice decizie, femeile vor avea nevoie de “timp să se gândească”. Ceea ce e un lucru FOARTE rău. Nu trebuie lăsate. Normal, voi o să ziceţi “Radiantule, dar eu cand mă gândesc încep să analizez logic şi să lalalal…. “NU, NU E AŞA! E femeie! Nu va analiza nimic logic, ci doar va sări din decizie în decizie, fără noimă si sens, până o va durea capul şi va asocia acea durere de cap cu ăla care a pus-o pe gânduri şi va lua decizia cea mai naşpa pentru ăla. Aşa că repetaţi după mine: “ De ce să te gândeşti? Fă ce îţi spune instinctul!”. Dacă o laşi să se gândească ţi-o iei în freză. Gânditul e un lucru RĂU! Toate deciziile şi ideile proaste pe care o femeie poate să le aiba încep cu: “Ştii, mă gândeam şi…” Aici e punctul în care legi un prelungitor de grindă, faci un laţ în jurul gâtului, şi îi zici. “Desigur femeie, continuă”. Niciodată nu vine o idee bună din gândit. Dacă te aştepţi să zică “ Ştii, mă gândeam şi … te iubesc/ ai dreptate/ e prea devreme să ne mutăm împreună/ mama mea chiar e o curvă/ fostul prieten e chiar un cretin şi tu eşti de 10 ori mai bun decât el/ etc” atunci, amice, eşti idiot.

Mai e, mai e căcălău. Continuăm cât mai curând.

posted by Radu at 11:50 pm

SURSA,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 3: Obiceiuri vestimentare și estetice


Femeia e o creatură ciudată. Nici vestimentar nu are sens, cel puţin la prima vedere. Dar na, de-aia is io centaur omniscient, cum am mai demonstrat şi în episoadele anterioare. Mă prind de chestii. V-am tot zis că înţeleg femeile. Mintea mea ascuţită pătrunde în golul din mintea lor şi se mulează perfect, descoperind sens acolo unde ştiinţa nu a crezut că ar putea exista.

Îmbrăcămintea şi accesoriile femeii au funcţii diverse. Să o luăm logic.

1.Disponibilitatea spre sex. Se ştie că femeile vor să se fută fără să se înţeleagă că vor să se fută. Vor să se fută accidental. Să pară că au ajuns fără să vrea în situaţia de a se fute, şi dacă tot sunt acolo, de ce să nu. Ca şi cum ai sta pe un scaun şi cineva ţi-ar trânti o oală cu bomboane în braţe. E complet normal să iei şi tu una. Cam asta e mentalitatea femeilor despre sex. Dacă îi pui bomboana în braţe, ţi-o suge. Da să nu pară că a cerut-o ea.

Din această categorie amintim tocurile. Ele spun că sunt ca să pară mai înalte, picioarele mai lungi şi să încordeze muşchii fesieri. Nu. S-au suit pe chestiile ălea instabile ca să sugereze că nu se pot mişca. Ideea exprimată este următoarea: “Dacă ar fi să mă alergi cu pula în mână, n-aş putea să mă mişc prea repede, dacă înţelegeţi aluzia mea fină”. Dacă înţelegeţi aluzia mea fină. Fustele sunt un alt exemplu evident a acestei caracteristici. Nu au nici o utilitate practică. Nu te feresc de frig sau săbii şi nici nu oferă o mobilitate prea ridicată. Dar sunt uşor de dat jos. Ca să îţi sugereze ţie, bărbatul libidinos din natură că o poţi aduce într-o situaţie ipotetică în care să vrea să îşi dea brusc fusta jos.

2. Chestiile lucioase: Aici femeia se aseamnănă mult cu struţii, curcile şi pelicanii, preferând obiecte care reflectă lumina diferit şi puternic, nefiind atrase de surse de lumină ca moliile. Chestiile mici, rotunde şi lucioase îi întrerup spasmele gândirii şi o aduc într-o stare de calm, aproape de transă. Efectul funcţionează cel mai bine cu obiecte noi şi care intă brusc în proprietatea ei. Să nu vă aşteptaţi să îşi piardă busculada gândurilor când vede un inel/ colier/ brăţară vechi sau al altcuiva. Din cauza acestui efect straniu, bine înrădăcinat în psihicul colectiv al femeii, se obişnuieşte ca femeile să îşi măsoare valoarea ca fiinţe în funcţie de câte obiecte lucioase au strâns pe parcusul vietii. Adeseori când socializeaz şi le admiră reciproc. Uneori o femeie va spune despre altă femeie “e o curvă urâtă şi proastă!”. Prin asta vrea să zică “Această femeie are mai multe chestii lucioase decât mine. Mi-e superioară!Vreau să moară dureros!”. Mic P.S. În cercul ei social se stabileşte o medie calitativă a obiectelor lucioase. Dracu să te pună să îi iei ceva cu valoare monetară sub media tuturor obiectelor din cercul ei de prietene. Caci băţul suprem.

3. Chestii de indus în eroare: Aţi crede că cerceii ar intra mai sus. Ei bine, nu. Cerceii bălăbăne la urechi ca să distragă atenţia de la faţă. Cu cît te uiţi mai puţin la faţă, cu atât treci mai uşor peste faptul că de obicei e cam naşpa. Decolteul foloseşte acelaşi principiu. Cum se unduie cerceii prin aer, la fel se unduie şi ţâţele, mutând centrul de interes spre zona mişcătoare. Machiajul ridică artificial calitatea feţei pentru scurtă o durată. Destul cât să te aducă în situaţia “pula mea, am futut-o o dată…. merge şi a doua oară. Răul a fost înfăptuit”. Unghiile şi le vopsesc în tonuri de roşu pentru a sugera că sunt obişnuite cu violenţa. Că nu ar comenta prea mult dacă ai veni matol acasă şi mâncarea ar fi gătită necorespunzător şi ai fi nevoit să îi strângi degetele la uşă. Te păcălesc că sunt în stare să suporte durerea, şi cum le strângi puţin de gât până orăcăie îţi zic că eşti psihopat.

4. Articole de confort psihologic. Exemplul cel mai clar este poşeta. O extensie a vaginului. O exprimare nonsexuală a sexului ei. O gaură în care poate să bage chestii până la refuz. Chestii aleatoare. Chestii inutile. Chestii idioate, grele, incomode, noduroase şi mari. Multe, multe chestii de care nu o să aibă nevoie niciodată. E gaura în care societatea nu îi spune că e curvă dacă bagă tot ce apucă, spre diferenţă de gaura dintre picioare şi compensează aceasta frustrare prin preacurvirea poşetei. Chiloţii iarăşi nu au sens. Bărbaţii au nevoie de chiloţi să nu le flopăie când merg. Femeile nu au nimic flopăitor. Deci nu au nevoie de chiloţi. Dar se simt bine având o barieră între pizdă şi realitatea exterioară, pentru că femeia are impresia că singurul scop al universului înconjurător este să îi intre în pizdă şi este datoria ei să oprească ca acest lucru să se întâmple. Sutienul se încadrează aici. E greu şi pentru ele să îl dea jos. Şi asta le mulţumeşte. Faptul că accesul la ţâţele lor se face doar cu o pierdere nejustificată de timp le dă impresia că ţâţele lor sunt importante.

5. De marcat teritoriul: Cum câinii se pişă pe copaci, femeile au rujul şi parfumul. Nu. Nu sunt acolo pentru înfrumuseţare şi pentru a inspira plăcut simţul olfactiv. Sunt acolo să rămână pe tine. Să vadă “curvele urâte şi proaste” că tu eşti proprietatea ei, sau că ea a invadat proprietatea lor. Să le miroasă pe ele de pe hainele tale şi în casa ta. Să vadă urme de ruj pe guler, pe urechi şi pe coaie şi să ştie cum vine treaba. Aici ai trei opţiuni. Accepţi să fii teritoriu marcat, ieşi cu de-ălea “naturelle” de rişti să fii mai ras la subbraţ decât ele sau faci ca mine. Mă spăl atât de des că nici câinii nu-mi pot lua urma, d-apai femeile…



posted by Radu at 3:50 am

SURSA,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 4: Sezoane de împerechere



Iar a venit ziua în care, pișându-mă în chiuvetă, după o bețivăneală, m-a săgetat adevărul absolut prin sfeclă și simt nevoia să vorbesc în truisme despre rasa feminină. Toți știm că regulat le curge sânge dintre picioare, fix ca să ne enerveze pe noi, dar, la o scară mai mare, care sunt perioadele din viața ei? Mai exact, care este ciclul de împerechere în cursul anului ? La fel ca toate animalele, femeile au un traseu biologic regulat care se repetă an de an. Fiind centaur omniscient, mi se pare datoria mea să-l împărtășesc cu voi.

20 sept – 20 nov :Anul biologic al femeii începe la sfîrșitul lui septembrie. Atunci pornește marea perioadă de împerechere de aproape două luni. Este perioada clasică din vremuri preistorice. Muncile anului s-au terminat, femeia pune murăturile la borcan și o mănâncă uterul să facă boraci. Boraci numa’ bine programați să crească în burtă cînd e mai puțin de muncă și oricum stă degeaba la căldură și să-i fete vara, când e bine afară și au șanse mai mari de supraviețuire. De-aia acu’ femeia are un chef de futai mult mai ridicat decât în restul anului. Dacă n-are mascul e depresivă și caută. Își și scade standardele doar să găsească ceva. O perioadă perfectă să fuți ceva peste valoarea ta. De cei cuplați e nasol. E perioada când femeia vrea stabilitate. O să facă aluzii gen “pisi, ce fain ar fi să avem un copil cu ochii tai” sau “mi-a venit în cap o nebunie: hai să ne logodim”. Va uita să-și ia pastila și/sau va dori inconștient să se rupă prezervativul.

20 nov – 15 dec : Cele cuplate deja bulbucă ochii atent spre partener, să-l țină bine. Urmează sărbătorile și vor cadouri, șampanie și porno timid pe sub plăpumi la lumina artificiilor. Poți să te mânjești si cu căcat pe meclă ca niciuna nu îți dă papucii în perioada asta. Devin doar extrem de paranoice și posesive. Cele necuplate intră în faza de disperare, că vor și ele și mai au 3-4 săptămâni să pună mîna pe unu’. Așa că poți să te mânjești și cu căcat pe față că tot agăți. Perioadă bună să te desparți de prietenă dacă vrei liniște la sfârșit de an și economie în buzunar. Preferabil devreme. Apuci să mai prostești una și să o lași până pe 15 dec.

15 dec – 31 dec: se liniștesc. Ai femeie, poți să respiri. Partea grea a trecut. N-ai, poți să faci labă. Ălea necuplate s-au resemnat că o să fie singure de sărbători și încearcă să vadă partea pozitivă în asta. Oricum nu mai caută nimic. Perioadă moartă pentru vânători.

Ianuarie: Relațistele hibernează. Puneți biciul pe ele că acum e momentul în care pun celulită dacă-s lăsate în pace. Ălea singure se îngrașă și ele, dar din altă cauză. E luna depresiei. Stau în casă și mănâncă pandișpan, se uită la Grey’s Anatomy, plâng și își sună prietenele să behăie : “PE MINE DE CE NU MĂ IUBEȘTE NIMEEENI!”. Vânători, sezon mort. Labă iar.

1 feb – 15 feb: La fel ca și în perioada de dinainte de sărbători, pe femei le taie disperarea. Cele cuplate se țin cu dinții de masculii lor, cele fără caută să fie îndrăgostite până de sf Valentin. Perioada e mai scurtă, disperarea e mai mare. De data asta poți să FII un căcat cu față și tot te cuplezi. Atât de oarbă e disperarea lor proastă. Dacă nici acuma nu fuți nimic, ești cretin. Altă explicație nu e. Iar perioadă bună să îți părăsești prietena, dacă ai. Urmează greul. 15 feb – 8 martie: SFINTE CĂCAT, AI FEMEIE = AI BELIT PULA. Mai bine faci labă. Io v-am zis să le părăsiți înainte, nu m-ați ascultat. Aveți siropeală și cadouri de valentin/dragobete, iar siropeală și un mărțișor valoros că dacă-i dai d-ăla la 10 mii te scuipă pe 1 și uber cadoul de 8 martie. Sapă de lemn. Ascultați-mă: fugiți. Nu vreți să le lăsați de tot că știu să gătească fain și să facă oral ? Cuvintele magice :”am nevoie de o pauză să îmi pun gândurile în ordine”. Pauza se termină pe 8. Labă pe linie. Ălea fără iar nu mai caută. Sunt depresive, catatonice și labile psihic. Stau în casă și plâng singure. Spun la prieteni că-s răcite. Proastă perioadă. Parcă nici bere nu e destulă.

8 martie – 1 mai: Femeile devin aproape normale. Chit că la alte animale e sezonul de împerechere, la muieri e doar ceva între. E chiar perioada perfectă. Nu sunt prea disperate, dar nici nu fug de pulă. Și mai e un bonus natura în renaștere le face vulnerabile la vrăjeală de prost gust, vrăjeală de popă de țară și vrăjeală de doi bani. Să vă explic diferențele:
Vrăjeală de prost gust: “Ce frumoasă e iarba aia proaspăt crescută, hai să ne tăvălim prin ea! Ups am nimerit cu mâna între bucile tale, pot să o frec în sus și în jos dacă tot e acolo?”
Vrăjeală de popă de țară: “Mamă ce faină ești. Știi, nu zic asta prea des. Ești în primele 7 cele mai faine gagici pe care le-am văzut în viața mea anul ăsta!”
Vrăjeală de doi bani: “Ti-e frig? Vrei să te țin în brațe?”

E sezon. Nu e sezonul de disperare. E sezonul de rafinament. Acum nu fut toți fraierii. Acum te simți bine când o vrăjești pe una. Te antrenezi, prezintă dificultate. Te bucuri când ajungi la premiu, nu ca în cele 3 sezoane de semidisperare/disperare/hiperdisperare de dinainte. E fain și în relație stabilă. Femeia e atentă la natură, curățenia de primăvară, pisici cum se fut. Poți să ieși la beri, ba chiar să coclești și o proastă bonus când nu se uită cerberul cu două labii. Bucurie.

1 mai – 20 septembrie: Sezonul sextival continuă. Deja îi dai blană. Femeiele sunt în faza experimentală acum. O ard cu băieți care nu-s “pe gustul lor” ca să “vadă cum e”, îi schimbă des și nu prea pun mare bază pe relațiile de acum. E și vremea când le prinzi că-și dau limbi în pizdă una la alta doar ca să “vadă cum e”. Depravare, veselie. De fapt e perioada lor cea mai isteață. Au mult timp și studiază bărbații pe îndelete. Îi selectează. Cu cât se apropie data limită, cu atât se fac mai serioase și vor să pună mâna pe unul stabil pentru perioada următoare (prima și cea mai importantă, vezi începutul textului). Să rămînă la sfârșit cu unul da’ bun. La relații serioase e nasol. E prea cald să rezolvi problemele prin futai și ajungi să discuți cu ea și să îți dai seama că nu prea îți place cum gândește. Și e și perioada când se uită peste gard, să vadă dacă nu cumva găsește un mascul mai bun pentru sezonul de împerechere care o să vină. Ăla serios. Deci e o perioadă bună să te îmbeți și să-i dai cu pumnul în ovare ca să-i arăți că o iubești.

Hai că v-am lămurit destul, pupa-mi-ați ghiulurile!

posted by Radu at 6:32 pm

SURSA.....................PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Mic ghid de înţeles femeile. Ep. 5: Lucrurile de neînţeles



Nu zic nimic nou când zic că mintea femeilor e un loc încâlcit şi lipsit de sens. Aţi auzit vreodată vreo poveste cu o femeie naufragiată sau rătăcită care să supravieţuiască? Le duci în pădure şi se învîrt în jurul unui copac până mor, cu convingerea că e o pădure infinită, altfel nu-şi pot explica de ce au mers atât şi nu au ieşit din ea. Aţi auzit vreodată de o campioană la şah? Reformulez. De o femeie care să joace şah. Nu, reformulez iar, o femeie care să joace şah şi să ştie că piesele se mişcă diferit. Pot da exemple până mâine.

Ce încerc eu să zic este că diferenţa principală între bărbaţi şi femei este că dacă îi arăţi o drăcovenie nouă unui bărbat, el o să se gândească „Ce e asta şi, mai important, la ce foloseşte?” Pe când o femeie se va gândi „Chestia asta arată sau nu bine şi, mai important, arată bine pe mine sau mă face să par grasă?”. Dar să trecem direct la subiect.




Paradoxul pantofilor. Cu toate că are maxim două picioare, femeia are o hoardă de pantofi. Un om normal, şi prin om normal vreau să zic mascul, are aşa: o pereche de ghete de iarnă, o pereche de adidaşi de vară, o pereche de pantofi de dus la cumetrii, o pereche de adidaşi de vara trecută cu care joacă fotbal că s-au cam jerpelit şi o pereche de şlapi cu care se duce să ducă gunoiul. Atât. Nici un bărbat care nu e scafandru nu are nevoie de mai mulţi pantofi în viaţa lui în acelaşi moment. Scafandrii au nevoie şi de tălpi de scafandru, v-aţi prins voi ca sunteţi isteţi.

Femeile nu. Au minim 8 perechi pentru fiecare rol. De fapt au toate perechile pe acelaşi rol, că nu joacă fotbal şi nu duc gunoiul. În total o femeie are peste 10 perechi la 16 ani, în medie, fiecare an adougând încă o pereche la medie. Minim 40% dintre perechi cauzează bătături şi mers strâmb. Credeţi că îi aruncă? Nuuu, îi poartă la OCAZII SPECIALE! Ce mod mai bun de a marca o ocazie specială este decât să te doară odios călcâiele? Aţi mers vreodată la ceva cu fason, cu o duduie de mână care nu se plânge că o dor picioarele de la pantofi? NICI EU!

Şi acum abia vine partea retardată. Are o pereche lila, una fuchsia şi una roz, toate arătând aproximativ la fel. O întrebi de ce, răspunde că ca să arate bine. Aici te scarpini a lehamite. Tălpile nu au cum să arate bine. Nici un bărbat niciodată (care nu are un fetiş bizar) nu a fost dat pe spate de aspectul unor tălpi. Just, pot fi urâte, mutante şi strâmbe (cel mai probabil de la purtat excesiv ăia minim 40%), dar sunt un element la fel de important ca halba din care bei bere. Nu o observi decît dacă are gaură. Nu, noi bărbaţii nu suntem CHIAR aşa de porci superficiali încât să ne uităm doar la ţâţe şi buci. Dar chiar pantofii… pula mea, nu poate să ne pese mai puţin de ei.

Şi dacă îi explici chestia asta, va răspunde negreşit „E pentru mine, nu pentru alţii”. Aha, deci nu e un motiv extern. Nu impune contextul socio-cultural. Nu există presiune din afară. Eşti tu doar nebună ca o curcă stată-n soare. E bine de ştiut. Şi căcaturile ălea de tocuri nu te fac să pari mai inaltă. Te fac doar să pari mai sus. Ceea ce e complet irelevant. Nici eu dacă-mi pun un toc pe pulă nu o să pară o pulă de 30 de cm. O să pară o pulă cu toc şi atât.

Lipsa buzunarelor. Sigur ştiţi practica asta enervantă. Vine la tine, îmbrăcată giugiuc şi spune „ţine şi mia telefonu/pachetu de ţigări/portofelul/tampoanele, că n-am buzunare”! Atunci de ce pula mea ţi-ai mai cumpărat hainele ălea? Hainele au doar două utilităţi pe lume: te protejează de frig şi au crevase unde să depozitezi rahaturi. De aia le-am inventat. De aia le purtăm. De aia nu merg io în pula goală pe stradă. Că mi-e frig şi nu vreau să îmi ţin cardul sub coaie. Dar hainele femeilor nu au, de obicei nici una din aceste două utilităţi. Sunt acolo doar ca să mă enerveze pe mine.

Poşeta de mână. Sau cum pula mea se cheamă. Căcatul ăla de seară, fără bretele, care se ţine într-o mână tot timpul. Cât de tâmpită poţi să fii să decizi că o să ai o mână ocupată toată noaptea ţinând un căcat în ea care conţine rahaturi de care, foarte probabil nu o să ai nevoie? Te-ai dilit? De-a dracu’ când vezi una de-asta trebuie să o iei la bătaie foarte lent, cu ambele mâni. Să vadă cum vin loviturile, dar să nu poată să le blocheze decât dintr-o direcţie.

Să poţi să-i zici a doua zi “fă, azi ţine-o în mâna ailaltă, să te invineţesc uniform”.

Importanţa lenjeriei. Pe bune, ştiu ce o să ziceţi. Exact ce o să ziceţi şi la partea cu pantofii: “sunt sigură că dacă ar fi urât ai observa!”. Da aş observa lenjeria dacă ar arăta făcută din pielea bastardului unei zebre violate de un leopard. Dar în rest… deschiloţarea mai cu talent. Serios. În momentul în care tu DEJA eşti în lenjerie, sigur pe noi ne doare în pulă de lenjerie şi tot ce contează e să scoţi mai rapid ce e sub ea. Lenjeria frumoasă nu face o femeie mai frumoasă. Lenjeria urâtă nu face o femeie mai urâtă. Doar mai chicioasă. Şi chiar dacă eşti chicioasă, nu ne pasă în aşa hal de mult, că nu e în public. Ăsta e Secretul Victoriei. Că lenjeria chiar nu contează. Şi acum o să aud iar argumentul “contează pentru noi!”. Curcă stată prea mult în soare şi care n-are apă în troacă.

Şi cerceii nu o să-i înţeleg niciodată. De ce să dălăngăni chestii de urechi? De unde şi până unde? De ce urechi? Îmi şi imaginez scena cu Adam şi Eva, Adam îşi descoperă corpul, se bucură, pune mâna pe urechi şi spune “Şi cu ăstea auzim!”, la care ea, la fel de entuziasmată “Da, şi putem atârna rahaturi de ele!”

La care el îi dă un pumn în pizdă, că e proastă.

posted by Radu at 9:44 am

SRSA,,,,,,,,,,,,,,,,,,,PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Ghid de înţeles femeile. Ep. 6: Mituri



Femeia este un lucru greu de cunoscut de mintea masculului de rînd. E privită cu o teamă mistică, la fel ca şi fulgerul şi vulcanii. Şi, la fel ca şi acestea, omul obişnuit are nevoie de un expert ca să le înţeleagă. Un expert ca mine. Astăzi voi demonta patru mituri legate de aceste creaturi cu ţâţe.

1.Femeile se orientează mai slab în spaţiu decît bărbaţii pentru că sunt proaste. – fals

Femeile se orientează prost în spaţiu pentru că se orientează excepţional în timp. Spre exemplu tu nu mai ţii minte că acum doi ani erai cam beat şi ea era dezbrăcată deasupra ta şi i se bălăbăneau ţâţele în jos şi ai început să râzi şi i-ai zis că are ţâţele ca de capră şi habar n-ai acuma de ce când te cerţi cu ea îţi zice „Şi curva de mă-ta are ţâţele ca de capră, nu io!”. Sau acu 4 ani cînd prietena ei Maricica era în fustă scurtă şi te-ai uitat la picioarele ei 2,6 secunde în loc de maximul acceptat de 2,4 şi apoi te-a întrebat „nu-i aşa că lu Maricica îi stă bine în fustă?” şi tu ai răspuns „da” cu 0,6 secunde prea repede şi te mirai tu dup-aia că a rupt prietenia cu Maricica şi la momentul actual îi reproşezi ceva şi ea răspunde nervos „Fute-o pe Maricica atunci, dacă nu-ţi convine!” şi tu sincer nici nu mai ţii minte cine e Maricica.

DAR EA ŢINE MINTE!

2. Femeile au vederea periferică mult mai bună decât bărbaţii - parţial adevărat

Întradevăr, femeile văd mai bine în lateral, dar asta nici nu apucă să compenseze faptul că femeile nu pot vedea prin sticlă şi că nu se pot uita în sus. Ca să vadă ce e deasupra lor ele sunt nevoite să încline capul la dreapta pînă cînd urechea se lipeşte de umăr şi apoi să rotească de gât spre stînga.

3.Femeile nu se pricep la matematică pentru că sunt proaste – fals

Femeile nu se pricep la matematică pentru că au nevoie de un anumit tip de concretizare a elementelor pe care le calculează. Spre exemplu, dacă Ana are 6 mere jumătate şi mai găseşte 3 mere jumătate, o femeie niciodată nu o să poată deduce că Ana are în total acum 10 mere. Dar dacă Ana are 6 pantofi jumătate şi mai găseşte 3 pantofi jumătate, femeia îşi va da seama imediat că Ana are zece pantofi dintre care unul trebuie reparat.

4.Femeile trebuie ajutate pentru că sunt mai fragile şi mai puţin descurcăreţe decât bărbaţii – fals

De fapt ele sunt la fel de puternice şi descurcăreţe ca noi. Nu e nevoie să le ajuţi. Doar vor să vadă dacă eşti destul de unealtă încât să le cari poşeta şi să le scrii două paragrafe din referatul la economie. Ar putea şi singure dar vor să vadă dacă te pot convinge să o faci în locul lor. Că dacă da, poate eşti şi destul de prost încât cine ştie, în viitorul mediu să fii dispus să le creşti şi copiii şi să crezi că-s ai tăi, deşi cam seamănă cu mine.

posted by Radu at 5:34 pm

SURSA....................PITICIGRATIS

[Paul Atreides]

Îşi zice Abjectu

Pe unii, blogul lui îi oripilează (nu întîmplător îşi zice Abjectu). Alţii au găsit pe blogul lui un text cu reală valoare literară şi dramatică, l-au selecţionat pentru poiectul “Blog The Theatre”, vor monta o piesă şi vor merge cu ea la Graz, la “Blog The Theatre Festival”.

Am profitat de faptul că Abjectu mi-e coleg la “Adevărul” şi i-am luat un interviu. Iată cîteva fragmente:

- De ce postezi aşa de rar pe blog?
- Nu mă interesează sa-mi cultiv blogul, să-l ţin la zi, să-l promovez etc. Nu m-a interesat ideea de trafic, nu mi-am pus nici contor. Nu mă uit deloc pe topuri – cum e de exemplu un prieten de-al meu care din sfert în sfert de oră verifică pe mobil pe ce loc a ajuns blogul lui în top. Şi însemnările mele sînt atipice, sînt prea lungi şi deci mai greu de citit. De fapt, eu nu mă consider blogger. Mai degrabă e fiu-meu blogger, care are 9 ani, e pe calculator tot timpul şi are şi el blog.

- Zici că ai un fiu. Trebuie să înţeleg că teribilul Abjectu e familist?
- Da, sînt familist convins şi îmi iubesc foarte mult copilul. Eu spun întotdeauna că singurul lucru extraordinar care mi s-a întîmplat mie în viaţă a fost să o găsesc pe soţia mea, care a devenit mama copilului meu.


- Post-ul care a fost ales este cel despre tampoanele parfumate. Care este istoria scrierii acestui post?
- Însemnarea respectivă se leagă tot de ipocrizia femeilor. E vorba că nu recunosc unele lucruri fireşti, e vorba de dorinţa lor de a ascunde unele chestii, e vorba de ideea de tabu. În nebunia asta de timp în care trăim, ce mai poate să fie tabu? Nici moartea nu mai e tabu! Acum totul este pe faţa, dar noi continuăm să ne ascundem. Ştii? Merg cu brăcinarii daţi în jos şi cu chiloţii pînă sub coaste, la vedere. Dacă, de exemplu, le spui ceva de chiloţii lor (“ce dantelă drăguţă ai” etc.), te trezeşti că eşti făcut mojic.

- Din cîte am înţeles din textul tău, a fost o experienţă destul de traumatizantă.
- Da, a fost traumatizantă. Ceea ce poate părea o glumă – chestiunea mirosului asociat cu zonele intime – s-a dovedit a fi o problemă peste care persoana care era delegată din partea clientului nu a putut trece. E vorba de acea orcă, de acea doamnă cumplit de grasă şi cumplit de încăpăţînată. A fost traumatizant că toate aceste discuţii s-au întins pe o perioadă mare, de aproape trei săptămîni, timp în care zi de zi ne poticneam în acelaşi punct, iar blocajul doamnei respective a împins lucrurile la paroxism. După ce am ieşit din războiul ăsta de uzură, încercînd să înţeleg de ce este un om atît de opac şi limitat, am avut o revelaţie – după cum scriu şi în finalul textului meu. Am înţeles-o pe doamna aceea şi ea a devenit în mintea mea un simbol. Şi asta e morala întregii poveşti. Trăim o viaţă de nebunie, sîntem în mijlocul torentului, nu mai avem timp să ne gîndim la ce ni s-a întîmplat peste zi, sîntem din ce în ce mai depersonalizaţi, sîntem cu toţii înhămaţi la o trăsură – dar care ne dăm seama că nu e trăsura noastră. Ei bine, dacă te opreşti din toată nebunia asta şi te gîndeşti puţin, vezi lucruri pe care în mod normal îţi sînt invizibile. Aşa s-a întîmplat şi în cazul meu, cînd am realizat că motivaţia comportamentul acelei femei era mult mai adîncă decît păruse la prima vedere.

- Ea, pînă la urmă, era o apărătoare a feminităţii.
- Da, o apărătoare a feminităţii în vremurile ăstea, în care modelul care este oferit cel mai des de către mass-media este cel de curvă. Imaginea asta vinde. Or, femeia asta se opunea categoric ideii că totul e de vînzare şi spunea că sînt lucruri despre care se poate vorbi şi altele de care nu se poate vorbi. Nu putem să ne dezumanizăm în aşa măsură încît să vindem orice necesitate. Mă enervează, e-adevărat, orice formă de ipocrizie, de cenzură, de autocenzură, dar, în acelaşi timp, cred în continuare cu tărie în bunul simţ.

SURSA,,,,ABJECTUL

[Paul Atreides]

iartã-mã, Ciutacule!



Când cumperi cartofi la doispe noaptea de la buticu dântre blocuri nu te-astepti la nimic special. Zici mersi cã ai butic nonstop cu de toate si cã poti, oricât de târziu ai ajunge acasã, sã cumperi o kiflã, o tigarã, un crenvurst. Un butic dãsta am si io lângã bloc. Mã stiu cu toate vânzãtoarele-alea, de pe toate skimburile. Avantaju e cã, in timp, alea iti invatã nãravu si necesitãtile. Nici nu e nevoie sã mai ceri cã-ti pun ele dinainte pe tejghea ce vrei sã cumperi. In cazu meu lista e cam aceeasi, cu mici variatiuni: un vaisroi, o pâine, un zuzu, un plic de instant, o apã.

Uneori, fãrã sã cer, vânzãtoarea imi pune pe tejghea si un kil de mere. Pesemne face in cap socoteala cã p’alea de data trecutã le-am terminat si, vezi bine, are grija sã nu rãmân fãrã vitamine. La fel si cu f’un borcan de compot. De piersici. Sau cu un salam dãla de sibiu, sã fie-acolo, cã nu se stie. Sau f’un sul de hârtie igienicã, cã nah, mãnânci-mãnânci, da’ te si caci si nu tre sã te ia prin surprindere. Sunt fete de treabã, si, cumva, stiu ele cum merge chestia. Io zic sãrumâna, bag la plasã nutretzu, mai skimb o vorba, doo, o politicã scurtã dar transantã – “sunt niste nenorociti, mama lor cu cin’ i-a votat, niste nemernici, domle, niste…”, – un meteo ieftin, niste pãreri anemice despre cât de grea e viata si cum nu merge treaba si cam asta e…

Noaptea trecutã am avut nevoie de cartofi. Nu multi, fo treispe, paispe bucãti. Hai cinspe. Cam la vreo doo kile, sã zic asa. Era trecut de miezu noptii si pânã sã parchez in spatele blocului, am oprit la butic. In cartier la mine, in careul ãsta de blocuri unde e buticu, in fiecare searã se strâng acolo bãietasii de cartier. Vreo 15 – dooj de pustani. Nu-s golani, sunt smecherasi dãstia relativ cuminti si curãtei. De o vreme incoace am bãgat io de seamã cã de fiecare datã când trag la butic, gasca mã salutã cu respect. Ba chiar tac politicos când trec printre ei si mã privesc insistent. N-am dat io atentie la faza asta desi de mai multe ori m-am intrebat de unde dracu s-a nãscut respectu ãsta, asa, d’odatã. Aznoapte, când m-am dus dupã cartofi, erau iar adunati acolo. Nici nu m-am dat bine jos din masinã cã ãia m-au si salutat: sã trãiti, sã trãiti! Salut si io si dau sã intru… V-am vãzut la emisiune, zice unu. Io mã uit lung la el fãrã sã inteleg. La emisiune, la televizor… Bravo, bine le-ati zis, praf i-ati fãcut! Câtiva din grup zâmbesc larg, apreciativ si zic si ei: Le-ati zis-o, nu glumã, bine le faceti, cã asta meritã futu-i in gurã! Pe mine faza asta mã ia ca dân oalã… La… la televizor? Eu??? La emisiune?!!?? La ce dracu televizor, mã? Si la ce emisiune? Sau fac ãstia misto de mine, sau eu trãiesc vieti paralele, cã prea seriosi si pãtrunsi de moment erau bãietii… Creieru meu rãsuceste tâmp cuvintele astea. Televizor… Emisiune… Si bravo, cã i-am fãcut praf… I-am fãcut praf?? Eu?? Pe cine dracu???… Cum pe cine – pe unii, futu-i in gurã, pe unii care, pasãmite, chiar asta meritã… Zic ca in transã un „aha, pãi nu?“ si, printre ei, intru in nonstop. Mã uit cu coada ochiului si-i vãd incântati de scurtu nostru dialog. Câtiva nu inteleg nici ei care-i treaba si intreabã oarecum pe sest, in surdinã: Ce emisiune mã? Cine-i ãsta? Io, mai curios decât ei sã aflu, mã fac cã mã uit in vitrina frigiderului de lângã usã… Rãspunsu lu ãla intârzie nitel, asa cã fac câtiva pasi in interior, cât sã-i las omului loc de confesiune. Ãsta e ãla de la antenã mã, boilor – mai prind io din conversatie, – si stã uite-n blocu ãla. Ahaaaa,-mi zic, deci eu sunt ãla de la Antenã… Cum de nu mi-am dat seama? Pãi nu?? Sã nu mai stiu io cine sunt? Ãla de la Antenã, clar lucru!! Evident, cum nu, emisiune, televizor, antenã… DAR CARE DRACU ÃLA DE LA ANTENÃ? Sunt oprit in mijlocu buticului si mintea mea incearcã in zadar sã facã conexiuni. Vânzãtoarea se uitã miratã la mine. O salut ca pân ceatzã si mã indrept buimac si rãtutit spre cartofi. Ãla de la antenã… Aha… Si bine le-am fãcut… Cã ceva trebuie sã fi fãcut, nu?, dacã ãstia asa zic… si-o zic cu credintã… Asa deci, bine le-am fãcut… Dar cui?? Si dacã „bine le-am fãcut“, inseamnã ca asa meritã, nu? Textual: „cã asa meritã, futu-i in gurã“… Intr-o cutie de carton sunt niste stârpituri de cartofi, mici, incretiti si murdari. Iau o pungutzã daia de plastic dintr-un cui si, cu mintea aiurea, incep sã pun: un cartof, doi cartofi, trei cartofi, patru cartofi, cinci car… La emisiune… La emisiune. Praf i-am fãcut! Unde? La antenã, la televizor!… La emisiune… Mã uit in pungutzã – aia, plinã ochi de cartofi. Câti dracu oi fi pus? Ce stârpituri de cartofi, ce mizerii, mortii lor de cartofi, de ce dracu nu merg io in piatã de unde-mi pot alege o minunãtie de cartofi? Ãstia-s cartofi? bãga’ia-s in pizda mãsii de cartofi, cu emisiunea lor cu tot. Deci la televizor, la emisiune, unde… Vãrs pungutza inapoi in cutie si incep sã numãr din nou: un cartof – uuuu, futu-l in cap de cartof, urât mai e, doi cartofi, trei cartofi, la televizor, patru – ãsta-i si tãiat al dracu, uite, ãla are bube, ãla e storcit, – bine le-am zis, – ãlãlalt o fi negru’nãuntru, sapte cartofi, la emisiune, opt cartofi, ãsta o fi stricat, ãsta o putzi, unspe cartofi, – ãstia-s cartofi??????? – doispe cartofi, ce mizerie, ãla de la antenã, treispe cartofi futu-i in gurã. Cã asa meritã. Mã duc cu pungutza s-o cântãreascã madama. Ãia, afarã, vorbesc tot despre mine. Prin usa deschisã il aud pe unu: ai vãzut mã ce pantofi jmecheri are? Pãi la banii lui ce-ai vrea bã, pulã, sã umble-n gumari?, i-o intoarce ãl’ de mi-a spus cum m-a vãzut el pe mine la emisiune… la televizor. La antenã. Pe mine. Pe mine, pãi pe cine dracu altu? Pe mine, cã doar eu sunt ãla de la antenã, boilor. Cum care ãla? ÃLA! Cu pantofi jmecheri. Jemekeri, alfel cum la banii mei… Vânzãtoarea imi pune lângã cântar sh-un vaisroi. Se apleacã si ridicã si o sticlã de platã. Intinde mâna in spate sã pescuiascã si plicu de instant. Deschide un alt frigider cu iaurturi si scoate un zuzu albastru, 1,5% grãsime si-un iaurt. Io nu vreau iaurt, mai e si dãla covalact fute-m-as, zici cã mãnânci aracet si clei de manciuria, nu alta, dar na’, acu lasã-l, dã-l dracu, il iau si p’ãsta, ce mai conteazã, l-oi da la cãtzea, o sã-l lingã lângã pres… La antenã. Si si-a schimbat si masina, avea inainte un bemveu negru, aud cum mai zice altu. Ete negru pe dracu, era ceva grena, inchis, il contrazice o voce… Grena era mã-ta boule, era negru toatã ziua. Nu vorbesc tare, dar usa e deschisã si de unde sunt, prind cu urechea frânturi din discutie. E super bãiat mã, vã zic io voo, e dãsta de-al nostru, e bagabont si-i merge mintea belea… Pâine nu mai avem, vã dau cornuri? o aud si pe vânzãtoare intrebând… Batoane! E cu mac si incã-i proaspete, e moi cã e in pungi – mã imbie ea. Fãrã sã astepte rãspunsu, in punga in care-mi vârâse laptele si iaurtu mai indeasã si patru cornuri. Patru! Acu ce sã zic, las’ sã fie, mai ales dacã incã e moi. Si dacã are mac. Când pâine nu e, e bune si cornurile, ce dracu sã mai zici. Le dau prin iaurt si le mãnâncã cãtzaua blocului. Pe presh… E domn mã, fatzã de cârnatii ãia de la teve, ãsta-i tãtic, isi dã si-un altu cu pãrerea. Ceilalti aprobã omnistienti, cu gravitate, precum niste oameni deprinsi cu cele mai fine si profunde proceduri de analizã si evaluare. Si n-ati vãzut ce-i face lu Bãsescu? Ãsta si cu Badea ce mai au vânã-n ei, ãilalti is niste muisti, niste pârâtzi. Aaaaa, face altu – pãi si Badea mã e bãiat! Da’ ãsta e mai pizdos, e mai vedetã. Si mai domn! Ce sã mai, Ciutacu e boier mã! Eiiii, si in momentu ãla, na magie, m-am luminat! Mintea mea a aprins becu filips si totu a devenit clar. Pe scurt: Ciutacu stã in cartier. Mai mult, Ciutacu stã cu mine-n bloc. S-a mutat de f-un an si mai bine sau poate a fost dintotdeauna aici, habar n-am, nici io nu stiu, ce stiu e cã uneori, noaptea, târziu, ne salutãm pe muteste prin parcare, chiori de obosealã amândoi, dupã ce ne aliniem masinile pe lângã borduri. N-am skimbat niciodatã vreo vorbã. Ce dreaq ne-am spune? Salut, vecine, sã trãiesti vecine? Tiiii, ce târziu e…?? Mâine sigur ploo…?? Merge liftu? E infundatã ghena? Pute pe scarã? Vine cu ruginã pe tzeavã? Iar s-au cãcat câinii pe alee? Hai mã, ce dracu. Tot asa – s-a intâmplat de câteva ori sã ne intersectãm si in buticu ãsta. El cerea o ciocolatã, ii fãcea aia socoteala, pormã mai cerea si alt fleac, aia ii fãcea iar socoteala, apoi se mai coia cã vrea si nush ce dracu alceva si tot asa, iarã io cã-ãã-scaaaaam zor nevoie-n gând si-i ziceam haiii ciutace, dã-i bice, cã adormim dracu aici, hotãrãste-te si nu mai face balet cã noaptea-i scurtã si timpu mic… Acu, bãietii ãstia prinseserã de veste cum cã Ciutacu e de prin zonã. Pesemne il si vãzuserã de câteva ori la butic, habar n-am, cert e cã acu – prin ce intâmplare? – pe mine mã confundau cu el. Ii ascultam din nonstop ce spuneau despre mine-Ciutacu si mai cã nu-mi venea sã ies. Cât de vedetã sunt, cât de domn, ce om, ce caracter, un demiurg, ce pantofi, cum mã iau io la trântã cu leii, cu zmeii, cu bãseshtii, cu guvernu… Si io, bãiat de butic, cu punga de cartofi in mânã!!!! Pãi se face, mosh, asa ceva? Pãi nu, cã nu-i salon. Adicã cum, io, ditai lordu, ditai vedeta, sã ies cu iaurtu-n mânã si sã zic simplu ce face bãietii-hai salut-searã fainã? Ce dracu mã fac io acu? Aiiii, fir-ai al dracu Ciutacule, cum mi-ai fracturat tu mie fengshuiu. Puteam io sã stric acu imaginea de zeu a omului? Cu ce-mi gresise mie Ciutacu? Ce rãu imi fãcuse el mie, ca io, acu, sã-l fac de cãcat cu punga cu cartofi in mânã ca ultimu martalog? Cã nah, l-am mai vãzut si io asa, din când in când pe la tv, mã rog, haios, destul de la obiect si popular, si, in timp, mi-a devenit simpatic bãiatu. Ce mã fac? M-am uitat la punga cu cartofi. Uuuuu, ‘tu-vã-n gurã de cartofi, urâti mai sunteti… Si punga aia transparentã… Era ca dracu…M-am sucit pe cãlcâie si m-am dus la raft. Am pus punga cu cartofi intr-altã pungã… Tot se vedea. Se vedeau cartofii ãia nefericitzi prin plastic ceva de speriat, urâti, stâlciti… Cum dreaq sã iasã asa o vedetã in lume ca benone cu gãleata-n mânã? M-am dus la vânzãtoare si i-am cerut doo pungi dalea mai frumoase, mai iscusite si netransparente, cã dacã avea dalea de cadouri, dalea luam. Am bãgat frumos cartofii intr-o pungã, laptzii, iaurtzii si restu in cealaltã si mi-am loat inima-n dinti sã ies in popor, cu capu sus si pas sigur, martzial, de zeu. Bãietii au tãcut instant si m-au privit iar cu respect si admiratie, ba chiar au tras si o navetã, o ladã ceva, din drumu meu si au salutat in cor, cu onor maxim. Am dat si io din cap plin de morgã, si, tzapãn ca un adonis, cu cel mai stilat pas de l-a vãzut cartieru vrodatã, plin de demnitate cu punjile-n mânã, m-am urcat in masinã. Bãi frate, ce chestie,-mi zic, ce chestie, de unde pânã unde, mã, sã mã confunde pe mine ãstia cu Ciutacu? Ce dracu? cã ãla n-are barbã si io n-am okelari.

Cât am parcat, pân-am ajuns sus, cât m-am descãltzat, despuiat, pisat etc, m-am gândit numa la faza asta. Abia acu imi dãdeam io seama cum de mã trezisem staroste si de unde-atâta respect la adresa mea… Acu, incercam sã-mi aduc aminte toate momentele când ãia erau toti adunati acolo buluc si io intram in butic. Mã gândeam la cum mã salutau, la cât si cum se uitau la mine, la… Pizda mã-sii, mã, cã m-a loat cu spaimã pentru bietu Ciutacu, când am inceput sã-mi aduc aminte cã nah, uneori – asta e, ce sã faci, – am cumpãrat si varzã. Da, varzã… Si am iesit ca prostu cu ea in mânã, o duceam – ce jenant, ce dobitoc!!!! – ca pe minge. Ba chiar am luat si ceva praz, cred, in fo doo rânduri, asa, cam la f’un snop… Imi aduceam aminte cã, la dracu, am cumpãrat si covrigi, vaaaiii, fir-ar ei ai dracu de covrigi, covrigi dãia uscati, insirati pe sfoarã, de-i puneam – ce penibil!!! -, pe umãr ca pe jantã. Si – pe toti dracii – cum cumpãrasem SI perie daia de closet, dumnezeule, de spãlat rahatu, – iesisem cu ea la subtioarã, galbenã, infoiatã, ca tzãranu pe ulitã. Da mã, mai era si galbenã nenorocita, un galben dãla de-ti lua ochii si te lãsa mut, – acu aducându-mi aminte aveam impresia cã peria aia galbenã atrãsese poate toate privirile din cartier, mama voastrã cu cin’ v-a pus pe voi sã vopsiti periile de closet in galben, cã un gri discret si in banca lui nu puteati gãsi, mama voastrã de retarzi… Si mai stiam io asa, acu’ cu mare si dureroasã rusine, cã odatã cumpãrasem si fo zece suluri de hârtie ijenicã, tot din grija vânzãtoarelor, cã tot alea mi-au zis loatzi domle mai multe’odatã, sa fie-acolo, ce naiba, cã na, – stii cum au ele grijã sã nu ramân fãrã, – de mi le insiraserã tâmpitele-alea p-o sfoarã ca mosoarele pe atã, ca un sirag dãla de flori din havai, de ti-l pun bunãciunile alea din insule pã pept, si io mi-l atârnasem ca nãtângu de gât, cã deh, un’ sã pun si siragu ãsta de suluri, cã mai aveam si doo butelci dalea de apã platã la 7 litri fiecare, care-ntr-o mânã, care-ntr-alta, si mergeam asa, târsâit si gârbovit, cu salba de suluri care mi se bãlãngãnea langa-danga la gât si mã lovea ritmic la coae, tzac-tzac-tzac, doamneeeee, si lipa-lipa, târsha-târsha, pân-am ajuns in fata blocului, si cum m-am chinuit sã deschid usa aia grea de fier, si cum s-a rupt siragu de perle de s-au imprãstiat sulurile alea care-ncotro, in cele patru vânturi, in cele 7 zãri, de-am stat dabushilea printre si pe sub masini, cu curu-n sus cãutând si adunând sulurile si injurând de toti dumnezeii in timp ce ãia din bloc râdeau pe la ferestre si bãietii, vizavi, priveau uimiti jalnicul spectacol… Vai, sãracu om, gândeam io acu, la câtã permanentã si strasnicã rusine il supusesem pe bietu Ciutacu, ce-or fi spus bãietii ãstia când m-or fi vãzut asa, cu sulurile la gât si indoit de butelcile cu apã platã… Ce-or fi spus ei atunci, ce-or mai fi râs, uite bãããã, cum fuge Ciutacu dupã suluri prin parcare, cã alea, ale dracu parcã erau vii, asa de se rostogoleau, asa de se ascundeau, si ce-or mai fi zis ãia cã uite bãããã, si ciutacu se cacã, si incã cât ooooo… Imi aduceam aminte de toate nenorocirile astea si mai cã-mi venea sã mã iau la suturi in cur si sã mã duc asa,-n chiloti si papuci la om la usã, sã sun si sã-i cer iertare. Apoi m-a luat cu tremurici, cã dodatã m-am gândit si cã poate oi fi fost si cu fo piupãzã ceva la butic, sã cumpãr o tigarã de dupã, o grisinã si-o cola ceva, sã nu stea cotzofana pe uscat inainte, si m-au vãzut si-atunci baietii, ca de-atâtea ori, si cum ar fi spus ei – maaamããã coae, ce bunãciune ducea al dreaq Ciutacu ãsta dupã el, sã vezi bã, una numa crac si tzâtzã, de-ar sti sãraca nevastã-sa cu ce pocnitori umblã el… Dumnezeule, stiind cât de repede circulã vorba rea si cã pânã la urmã totu se aflã când e vorba de tzâtzã, acu imaginea asta mã chinuia mai rãu decât orice, mã seca, nu-mi mai dãdea pace, mã frigea adânc in inimã si mã perpelea, mã perpelea, si parcã-l vedeam pe biet ciutac cu un ochi vânat, mâhnit, mistuit de amar si neputintã in fatza unui iminent nedrept divortz, el, sãracu, nevinovat ca un injer… Ce sã fac? Ce sã fac??? Cum s-o indrept? Cu ce ochi sã mai iasã Ciutacu in lume dupã ce-l fãcusem sistematic de bãcãnie si in repetate rânduri ii pãtasem onoarea? Si el, bãiat bun, nici mãcar sã nu stie de un’ i se trag toate nenorocirile… AAAAAAA, doamneee, da’ atunci când am fost in slapii ãia desperecheati, unu rosu si altu mov, cã ai dracu impreunã nu stau nici sã-i bati, numa desperekeati umblã, mama lor de slapi, ca parcã-s certati, cã din doo perechi nu gãsesc niciodatã decât numa unu rosu si altu mov, pizda mãsii, cã am jurat cã o sã-i cos cândva unu de altu, pe perechi, sã-i vãd atunci, mama lor, dacã se mai descompleteazã ei, si eram ciufulit, ciufulit ca dracu, cu un motz turtit in frunte si o antenã in crestet ca macaraua din parcu bordei – abia mã trezisem, si doar nu-mi puneam frac si papion, briantinã in pãr si colonie-n barbã sã mã duc sã cumpãr mustar, – si m-am dus na, m-am dus cu fatza asta sifonatã de asternuturi, scos din dulcele lapte al patului, incã legãnat de vis, cu ochii grei si lipsit de chef, cu tricou’ ala verde, cu gaurã la buric si colac peste pupãzã si cu slitzu desfãcut si noroc cu vânzãtoarea aia tinericã, rânjea fasolea la mine si spunea sã nu-mi pierd medalionu, si io mã uitam strâmb la ea si nu-ntelegeam, nu-ntelegeam, care medalion??? care medalion??? si ia iar zicea atentie la podoabe cã vi le ia vântu, atentie la talisman ca se vede cu okiu liber, si io mã scobeam in creeri si mã tot intrebam ce dracu vrea sã spunã proasta asta, care podoabe, care talisman domle, ce dracu, are chef de parabole si ghicitori acu când io-s ciufut si somnoros, si pânã la urmã, vãzându-mã asa bou si imbecil, fetei ii piere zâmbetu din obraz si chefu de rebus si-mi spune inchideti-vã, bre, la prohab, cã râde lumea pe stradã de dumneavoastrã, umblati asa ca nesimtitu, ditai omu………

Ce sã mai fac acu? Nimic, nimic nu mai e de indreptat. Rãul a fost fãcut… De ce Ciutacule, de ce, de ce ai ales tu sã te muti in blocu ãsta? Ce mânã rea si hainã te-a mânat pe tine, biet bãiet, in Ispirescu? Nu gãseai si tu in altã parte? Oare nu mi-era mie liniste si pace, asa neghiob cum sunt, nu-mi erau mie toate impãcate si neatinse, a trebuit sã vii tu sã tulburi tihna, sã imi vâri probleme pe ordinea de zi, sã zãpãcesti cartieru, buticu, râu, ramu… Si sã mã faci sã-mi vãd adevãrata fatzã… Acu ce-o sã ne facem, Ciutacule? Cã io la butic nu mã mai duc… Nu mã mai duc nici mort sã te fac in continuare de rusine nevinovat, iar tu – tu nici atât, cã deja te-am tot fãcut, te-am tot fãcut… Ce-o sã ne facem Ciutacule, o sã murim dracu de foame, o sã murim de foame inchisi pân case, rusinati dupã storuri, dupã perdele, cã cu ce obraz sã mai iesim noi p’afarã, in cartier, dupã fo pâine, dupã v’un iaurt, când toatã lumea stie de ce suntem in stare??? Ce-o sã zicã vecinii, bãietii, lumea, uite-l bã pe Ciutacu, mare om, mare, da’ dac-ati sti voi cum e el de-adevãratelea, când nu e pe sticlã, e-heeeeiii… Si nu, nu veni sã-mi spui cã tu iti lasi barbã iar io sã-mi pun okelari, cã atunci asemãnarea ar fi si mai a dracului si confuzia si mai si. Iar lumea ar zice cu si mai mare admiratie, uitându-se la mine, uite-l bã pe ciutacu, ce bãiat!, parcã si-a schimbat okelarii-ceva, e de-al nostru, de pe-aici, si uitându-se la tine s-ar intreba da’ ãla care e cu ciutacu, ãla cu barbã cine dracu e? f-un fraer de p’aici, ar rãspunde f’unu, un prostãnac, cre’cã stã la scara aia, si-i de mare mirare cum de un om ca Ciutacu poa sã umble cu un nimeni ca ãla… Intelegi tu Ciutacule cã nu mai avem scãpare? Ar mai fi Cauflandu din capu strãzii, in spatele blocului, dar cine garanteazã cã acolo nu ne-ar recunoaste nimeni? Doar sã purtãm mascã, Ciutacule, io de Zoro, tu de Batman, doar asa, doar asa sã reusim, sã scãpãm… Si-atunci – iti dai seama? – lumea, bãietii, ar spune bããã, boilor, sã moarã mãsa, voi stiti mã cã Zoro si Batman stã la noi in cartier? Si s-ar grãbi sã comenteze, cã asa e lumea, proastã, da bã, sã moarã mãsa, ãstia stã la noi in cartier, ce chestie frate, sã fim vecini cu Batman si Zoro. Si ati vãzut? Ati vãzut ce om mare e Batman ãsta mã? Ce bãrbat, ce erou, ce alurã, un centaur, un zeu, frate, un zeu. In schimb Zoro ãla, pizda mãsii, il credeam mai cumva, da’ e un tâmpit, un imbecil, sã vezi fazã, te caci pe tine de râs, stai sã vezi: a cumpãrat odatã niste portocale in Caufland si……………………

Eh, toate trec. Si am trãi si noi, asa, ne-am strecura, ne-am descurca, cu una, cu alta – vremea s-ar duce, s-ar tot duce si printre picãturi ne-am tot aminti cãt de oameni suntem totusi, fiecare-n casa lui, care dupã storuri, care dupã perdele, chiar dacã tu ai fi Batman iarã io Zoro… Cât de oameni suntem, bãi, batmane, bãi…

Iar la o vreme Ciutacule, pardon, Batmane, la o vreme voi merge pentru ultima oarã la cumpãrãturi. Voi merge sã cumpãr sfoarã Ciutacule, sfoarã si sãpun. Si voi cãuta o grindã ceva, prin bloc, sã mã spânzur de ea Ciutacule, sã mã spânzur dracului de tot de ea, sa ma spânzur definitiv Ciutacule, intelegi? Si stii de ce? pentru cã-ntr-o searã, când ieseam din caufland, cocosat de pungi, l-am auzit pe unu dintre bãieti spunând celorlalti: auzi bã, mie mi se pare cã Zoro ãsta cam seamãnã cu Batman…

Iartã-mã, bã, Victore…

SURSA,,,,,ABJECTUL

[Paul Atreides]

Iarna albã. Politicã maro. Si flãcãri violet





M-a ciuruit ãsta cu flacãra lui violet… M-a luat flama rãu… Inainte, zãu asa, uite-atât de mare o aveam (marfã, nu? sã se shtie, sã moarã toti de invidie…). Acum, dupã inflãcãratul atac energetic a’ lu’ Bãse, am rãmas doar cu pielea, miezu mult a dispãrut ca mistuit de foc, ca prin farmec, nu alta! Denuntz public apucãturile vudu! Denuntz public practicile domnului Bãsescu. Discursul sãu, la drum de searã, e impãnat cu argint viu, cu pisici negre (13 la numãr, va asigur), cu ghioc, cu solz de peshte, cu sare aruncatã peste umãr si cu (dupã cum urmeazã): mâl de baltã de la Strãuleshti 2, bobi vrãjitzi, glob limpede (dar malefic) de cristal, ghearã de bufnitzã, pene de cucuvea, cloacã de curcã, Lunã plinã, mãturi cu coadã, ghem de pãr de mãgãritzã, gâturi de gãinã, boturi de iepure, copitã despicatã de tzap si limbã de sarpe. Denuntz pe numitul Bãsescu cã m-a atacat energetic si psihotronic in timpul campaniei si in timpul infruntãrii finale. Cã mi-a fãcut farmece. Cu ulcica. Cu nuiaua de alun si cu legãtura de mort. De la picioare. Denuntz public cã e posedat de demoni psihotronici, de vampiri energetici, de gargui, de vârcolaci, de bafometzi si uruk-hai, de troli si gnomi, de Saint Germain, de Hades, de Sarsailã, Scaraotzki, Ivan Turbincã & Talpa Iadului, de personaju ãla rãu din haripoter, de zombi haitieni si, uneori, de Elena Udrea (caz in care, mã rog, incã nu se stie cine pe cine posedã, dar fum fãrã foc…). Pãi pot eu, biet om, sã mã lupt cu asa legiune de draci? Sã pierd eu frumusete de alegeri in fatza lu posedatu ãsta? Lu Trasputin Bãsescu ãsta, pãi se poate??? Sã arãt ca un prostãnac, dupã ce am pupat live icoane, dupã ce am sãrit de bucuria victoriei intr-un picior (dar si in celãlalt), dupã ce i-am zis lu mama in direct la televizor cã-s presedinte???????? Se poate asa ceva??????? Sã vinã ãsta cu flacãra lui violet si sã mã sugã de energie in cumplita confruntare… Nu, nu mai e dreptate pe lume… Am ajuns din om, neom… Ahhh, Mihaiela, dragostea mea (



Motto: Dupã un castron cu prune
si fo’ 3 cãni de lapte bãtut, toate bãshinile ard
cu flacãrã violetã. Pãrerea mea.


Io-s cretin, sunt sigur de asta. De când cu subiectu ãsta, cu atacu energetic, cu flacãra pulii, cu pasele malefice, – is cel mai fericit om din românia. Când ii vãd pãstia cum le bese mintea numa nenorociri belite, crapã pipota’n mine de bucurie. Imbecilitatea politicianului român e ca functia aia cu limita la plus infinit. Ii multumesc lu Geoanã si lu nevastãsa pentru deliciile oferite, lu Hrebenciuc ãla, cu fatza rozã ca un cur de porc si la toti politrucii care manâncã cãcat cu sârg pe acest subiect. Nu m-am mai distrat asa de muuultãããã vreme. Nu-i asa ca e sublim? Cã penibilu devine artã? Si magie? Hehehe… Sãracu Geoanã ãsta, frate… Cumva, mã ia cu scârbã, dar si cu mila de el… L-as mângâia duios pe crestet si i-as sopti de deochi, de bubã dulce, sãrmanul, dupã atâta magie neagra, mov, violet, kaki… Ba chiar m-as oferi sã-i dau o mânã de ajutor, sã-l protejez de astfel de acte criminale, de atacurile astea energetice. L-as infãsha zilnic in folie de aluminiu, i-as pune sirag de magnetzi la gât si tãlpi de plumb la ghete, i-as face un turban de protectie divinã din celuloid d’ãla de radiografii, i-as lustrui mãtãniile de la muntele atos si colectia de talismane in fiecare searã, i-as regla busola ca sã indice si cele mai subtile câmpuri magnetice, i-as pune kiloti rosii sã tzie deokiu departe si i-as atârna de gât si-un contor Geiger Muller. In felu ãsta sunt sigur cã ar face fatzã impecabil la atacurile inumane (dar la fel de psihotronice) venite de data asta din partea lu Mitrea, care cu sigurantã il vrea cu matzele pe garduri, integrat in absolut, cât mai curând posibil. Apoi, in dãrnicia mea, i-as trata pe toti politicienii ãstia ai nostri cu o licoare galbenã dar spiritualã, marca MISA & Bivolaru: câte o canã de pishat stãtut, sã alunece mai bine pe gât tot cãcatu maro pe care-l mãnâncã cu flacãra lor violetã cu tot



Hehehe, auzi mã, d’asta a perdut alegerile, cã i-a fãcut Bãse farmece J)))) bine dreaq cã nu a incurcat bãse vrãjile, sã-i fi fãcut d’alea de putirintzã, i s-ar fi sculat pula lu Geoanã in confruntare de-ar fi dãrâmat pupitru si-ar fi umplut sala… ãsta DA presedinte!, ar fi spus cetãtzenii, la asa mãciucã, iti dai seama ce coaie are???

Ce tzarã de tâmpiti… Mã uit la tv si vãd fel si fel de politicieni, unu mai infipt ca altu si mai bine informat, argumentând si tocând mãrunt tematici esoterice si povesti de paranormal si parapsihologie. Nici cã-ti vine sã crezi ce idioti ne conduc…

Cu asa imbecili, parcã vãd sedintele de guvern – dimineata incep cu f’un maslu ceva, pe nemâncate, apoi o sesiune scurtã de blesteme reciproce, urmatã de o slujbã de exorcizare in masã; pânã la prânz se freacã pula (ca de obicei), se freacã mãtãniile, se freacã talismanele sau lampa fermecatã. Urmeazã un minirãzboi intre duhu’ lãmpii opozitiei si cel al lãmpii puterii. Duhul opozitiei e sodomizat si gomorizat energic, profund si integral de cãtre duhu puterii si supus la fine (dar trainice) perversiuni sexuale. Dupã asta vine ritualu’ inchinãciunilor, când, in loc sã pupe icoanele, guvernantii isi iau limba-n gurã cu ele, in concursu „cine-i cel mai credincios“. Cel mai lung, pãtimas si umed sãrut e premiat cu o salatã zdravãnã de tzelinã si cu o shedintzã de descântece cu masarea cheakrelor (pe interior). La tribunã (transformatã-n altar), un popã satisfãcut (anal si nu numai) dã vârtos la candelã si la shomoioage pânã la apoplexie, semn de maximã credintzã si intensã reverie spiritualã. Puterea se screme in pase magnetice, opozitia contraatacã telekinetic. Materia e in luptã deschisã cu antimateria, energiile scrâshnesc, atomii se divid terifiatzi, tahionii dau shuturi in cur neutrinilor de spin ½, fortzele rãului injura de pizda mãsii pe fortzele binelui… Flãcãri violete tzâshnesc din fiecare ungher, baghete magice se incruciseazã frenetic, un sobor de popi cãntã aleluia. Urmeazã o scurtã pauzã in care se servesc potiuni magice dupã reteta lu Mama Omida. Sesiunea de lucru se redeschide. Se stropeste din belsug cu aghiazmã. O reginã a magiei albe din Chitila propune un nou amendament pentru stinsu’ cositorului si ghicitu’ destinului in negru de sub unghie, in mãtreatzã si in ceara din urechi… O astroloagã gen Urania / Neti Sandu / etc pledeazã pentru pãstrarea virginitãtzii zodiei fecioarei si cere introducerea obligatorie a horoscoapelor in institutiile statului… Un bioenergoterapeut vrea sã scoatã in afara legii medicina modernã si cere infiintarea cabinetelor de tarot… Se voteazã in unanimitate, printre incantatii si bolboroseli. Apoi atmosfera de lucru se destinde – deja in salã toti isi etaleazã, relaxatzi, aura, sistemele de protectie impotriva atacurilor psi sau oglinzile fermecate. Spre sfârsit, cu piramide energetice pe cap, se apucã toti sã scrie invers numele dusmanilor pe cruci sau pe toacã, tinând doo deshte incrucisate la spate, aprinzând lumânãri si tãmâie si scuipând de 3 ori in sân. Al lor sau al colegilor. Muie, bã, psihopatzilor…



Ahh, ce v-as impusca pe toti cu glontz d’argint, ce v-as priponi câte-un tzãrus in pept, r’atzi ai dreaq de muisti… râshilor care suntetzi… Da’v-ash cu flacãra maro sa v’ajungã, sã vã ungã…malurile, valurile…



Auzi mã, acu pe bune, e flacãra violet sau flacãra violetã?¿?¿ Cred cã violetã… cã dacã era portocalie nu ziceam flacãra portocaliu… uhhh, ce adevãrat sunt, ce bun is la logicã… Dacã pânã si-n zodiac imi scrie asta, poti sã nu crezi?

SURSA..............ABJECTUL

[Paul Atreides]

kilotzãrealã & gastronomie. si dialoguri stupide.



Am avut si io nitel timp liber si m-am dat aiurea pe net. Nu mai stiu cum dracu si de unde m-am trezit pe un sait cu poze de la carnavalu de la rio. Nu mai vazusem de multa vreme imagini cu fazele astea asa ca m-am pus pe rasfoit. Cind mi-era lumea mai draga cu okii in tzitzele lu reginele alea aproape goale, imi sare in retina una mai dihai ca celelalte. Dansatoarele alea erau seminude in marea lor majoritate, da’ asta frate era goalã ca iesitã de la dus. Ma holbez ca prostu minute bune si tot nu-mi vine sã cred cã madama aia defileazã in pupãza goalã, pe ritmuri de samba, printre carele alegorice. Sub o pozã daia vãd o explicatie care continea si doo nume: Dani Sperle si Viviane Castro. Io cu limbile astea telenovelistice sunt paralel si impasibil, da’ curiozitatea mã roade si dau cãutare pe gugãl. Si aflu minune de poveste. In mare, faza e asa: cu ocazia carnavalului de la rio de anu trecut, una, Viviane Castro asta, a stabilit un record absolut – cei mai mici kiloti din lume, de 4 cm.



deci viviane castro, da? anu trecut…









viviane, anu asta!





cam asa arata pictura cu padurea braziliana care. si na scandalu diplomatic…


viviane si in alte ipostaze, le pun sa se bucure okiu





asta e sperle, cistigatoarea de anu asta











uite ma cum o omologheaza astia, saraca de ea… omologator dasta vreau io sa fiu




deci asta e dani sperle, cuminte creshtina, nu?


Anu ãsta, Dani Sperle, mai cu coaie, i-a spulberat aleia recordu cu kilotii ei: 3 cm!! Mai aflu ca kilotii lu Sperle au fost atent mãsurati (heheheh) de organizatori si au fost omologati drept cei mai mici din lume. Si na belea, cu asa bravurã a intrat si in cartea recordurilor. Bravo fã, esti tare. Ca sã nu se lase mai prejos si dorind sã fie incã in atentia intregii lumi, tuta astalalta de Viviane Castro a fãcut ea ce a fãcut de a iscat si-un scandal diplomatic. Curvulina si-a pictat pe cracu stâng mutra lu Barack Obama ?i pe cracu drept mutra lu da Silva, presedintele braziliei. Pe burtã si-a scris mare "de vânzare", "amendând" astfel faptu c? Brazilia cicã a vândut nush câte hectare din p?durea amazonian? americanilor. Subtilã gagica, nu? Poza cu pricina o pun mai jos; io sincer m-am uitat f. atent da’ n-am vãzut nici mãcar o rãmuricã din pãdure, de unde trag concluzia cã ondina s-a epilat cu simt de rãspundere&temeinic. Mijto, bravo fãi, sunteti tari. Pãi nu-i frumos? Iar a fãcut inconjoru lumii un subiect bazat pe pasãre. Zboarã pãsãrile astea frate de te-ngrozesti, nu alta, cu viteza gândului fac turu lumii si le fac pe posesoare vedete internationale. Vezi ce simplu e? Dai nitzel din cur si din tzitze, iti etalezi indestulãtor pãsãrica abia acoperitã pe motzu labiilor de 3-4 centimetri de textilã si gata celebritatea. Esti vedetã. Dai interviuri, esti asaltatã de televiziuni, te vede o lume intreagã, intri in cartea recordurilor, isti scandaluri diplomatice, faci presedinti de state sã aibã aritmii respiratorii si insomnii. Pãi ce, dacã ar fi declamat una 7 ore in timpu carnavalului sonete din Shakespeare sau catrene din Nostradamus ar fi bãgat-o careva in seama? Hai mã, ce dracu… Fetele stiu asta si fac ce stiu ele mai bine… fâl-fâl cu pasãrea, cântã aia cu versu de aur si gata implinirea si sporu. Simplu, nu?

hehehehe, auzi mã, scandal diplomatic ))) sau momentu omologãrii, – se vede si in poze mai jos cum unu o cotrobaie p’aia pe la cutia cu scule… mã, io as vrea sã mã fac omologator d’ãsta dacã s-ar putea, am stat io si m-am gândit mai bine si cred cã asta mi s-ar potrivi perfect Deci concurentã mare intre pãsãri, totusi. Iti dai seama cã acu e una care clocoteste de furie si de nerãbdare, asteptând carnavalu viitor ca sã fie ea regina cu cei mai mici kiloti? fir-ati ale dracu de curve, de matracuci, las cã vã arat io voo, io sunt aia cu cei mai mici kiloti, io, io!!!. Asta e tzelu meu, pentru asta trãiesc, asta e tot ce vreau io in viatzã… O s-o cotrobãie aia de la omologari ore bune, cãutând cei mai mici kiloti, cu shublere, cu micrometre, cu microscoape si or sã ridice din umeri obositi de atâta cãutare: domle, n-are, nu sunt, nu-i gãsim. Ba cãutati domle cu atentie, sunt ei p-acolo pe undeva, kilotii mei sunt cei mai mici, un grãunte de textila, un micron de fibrã, o molecula de tzesãtura, un atom, deci cãutati, cãutati cu sârg si incredere, anul asta titlul e al meu! Sunt acolo! Si mai stiti ceva? Sunt si de bumbac! Sâc! Cã asocierea intre polimeri si pãsãrica e armã letalã, se stie! Rãsfoiesc pân saituri dastea de relateaza povestea si ma uit la poze. Frumoase poze, e misto rau carnavalu ãsta, o nebunie, mi-ar plãcea sã casc si io okii live p’acolo, da’ deh… Aflu cã kilotii ãstia au si un nume: tapa sexo (daca am inteles io bine). Sã cashti bine okii la kilotii ãstia, sã vezi ce interesantã e nãstrusnicia, cã io am aprofundat tema, deci o sã pun si film, da¿? Da’ ce e si mai fain, e faptu cã un producãtor de kestii culinare a lansat pe piatã dupã carnaval si tapa sexo dãstia comestibili, model Viviane Castro si model Dani Sperle. Si cicã isi va deschide peste tot case dastea de livrãri si va ajunge si in europa. Faza cu lenjeriile comestibile e veche rãu, prin sexshopuri gãsesti fel si fel de tâmpenii dastea. Noutatea la faza asta e cã acu de mâncat e tapasexo ãsta care e mic al dreaq, e mic rãu si am imaginea cum e cuibãrit el acolo, ghemotocit la locu lui, intre cracii femeii. Adicã e prea implicat in “problemã”… o intra si in cur? Dap, misto…



cam asa arata ‘kitul’ cu kilotii de mincat


Auzi, livrãri si in europa… O veni si la noi in romania? Cã sincer sã fiu m-as bãga si io la o comandã dasta dupã toate gusturile, dupã toate preferintele, cum se laudã ãia…. Si cum faci? Te duci cu cucoana la casa de comenzi de ii iau ãia mãsurile? si porma te-ntreabã pe tine cu ce arome sã fie, cã doar tu ii manânci.
-Pãi ziceati cã aveti cu arome si gusturi diferite, asa e?
-Sigur cã da, de toate gusturile, cu toate aromele, pentru toate preferintele! Cu ce ati dori?
-Pai io… nah, io-s sincer, mie imi place varza cu ciolan domle. Cu ciolan afumat. Aveti?
-Avem, avem, cum nu. Câte portii? Pardon, câti kiloti?
-Pai fo 10 perechi… ba nu, 5, ca as vrea sa mai iau si cu gust si aroma de ton, de peste. Aveti?
-Avem, dar n-ar fi… pacat? Daca tot aveti ocazia, incercati gusturi si arome noi… intelegeti?
-Da, corect, aveti dreptate, uite cã nu m-am gândit… as vrea atunci o pereche cu gust si aromã de bulz ardelenesc, cu brânzã, cu multã brânzã.
-Vã recomand caprã!
-Poftim????
-Brânza domnule, brânza de caprã… La bulz e cea mai bunã. Caprã… doar dupã masã… dacã mai e cazul…
-Aha… inteleg… Bun, asa. Deci varzã cu ciolan am zis, bulz am zis, cu multã brânzã, da? Ashea, as mai vrea cu… ããã… cuuuu ããã…
-Cu ciuperci?
-Ah, nu, e prea… prea… cum sã zic… ciuperci… acolo…, nah, nu prea cadreaza, cum sã spun, stiti dumneavoastrã…
-A bun, cum doriti, cum doriti
-A, stiu! Cu pizza aveti?
-Sigur cã da, se poate sã n-avem?
-Atunci si cu pizza, da, cu pizza, cu mult sos de rosii… Merge? Pot sã pun?
-Puteti, cum sã nu, numai cã scena ar fi putin fortata, dacã intelegeti, adicã na…
-Da, asa e, imaginea ar fi umpicutz cam prea… adica cu sosu ãla de rosii, acolo, chiar ar fi prea… Si apoi ar fi pãcat sã pãtez fatza de masã, cã inteleg cã nu se pun in farfurie, se consumã direct de pe…
-Da, direct de pe… Poate cã ar merge sã puneti o farfurie, ceva, sub…
-Sub ce?
-Sub fund.
-Sub fund? Sub fundu cui???
-Sub fundu doamnei.
-Aha… deci o asez pe masa, dacã se poate cu o farfurie sub fund..
-Da, sã nu pãtati…
-Da, sã nu pãtez… Deci cu fatza-n sus, da? Adicã… mã gândesc cã… na, in patru lab… in fine, deci si cu pizza. Mai vreau cu… Domle, da’ cu gust si aromã de ciorbã de perisoare sigur n-aveti! Este?
-Domnule, nu intelegeti? Avem cu tot ce doriti. Deci punem la domnul si un kilot tapa sexo cu gust si aromã de ciorbã de perisoare?
-Nu, nu! Nu, asta nu! Pentru cã eu mãnânc ciorba de perisoare doar ca la mama acasã… si numai gândul asta ar face sã-mi treacã pofta de mâncare, pricepeti? Cum ar veni sã mãnânc eu tapa sexo ca la mama acasã… Nu, nu, fãrã ciorbã de perisoare.
-Atunci… ciorbã de burtã?
-Nu, clar, fãrã ciorbe… Aa, cu mici aveti?
-Mici???
-Da, mici!
-Pãi mici… nah, avem, dar vreti dumneavoastrã asa, cu mici? Adicã nah, sunt mici… sã nu se interpreteze… cã micul stiti cum e… e… mic
-Da domle, cu mici, lasã cã e obisnuitã… ma rog, asta e problema noastrã, nu conteazã… deci da, vreau si cu mici cã micul merge cu bere! Ah, strasnic! Apoi as mai vrea cu tocanitzã, picantã rãu, iute foc, dar sã aibã savoarea aia de cazan, cum mâncam eu odata in armatã, la infanterie, de ne sãturam tot regimentu
-Deci am notat. Si cu tocanitã. Sã se sature tot regimentu
-Domnule! Ce naiba!
-Ah, mã scuzati, mã scuzati

Mã, esti prost??? Cumperi o duzinã de tapa sexo dãstia minusculi si visezi toatã ziua la cina romanticã ce va urma… Ea va gãti, pardon, se va gãti frumos, adicã va pregãti masa… sau va pune masa, cum ar veni, adica isi va pune masa, isi va pune si o fusta peste masa, isi va pune si o bluzitzã ceva, ce mai, te asteaptã zâna pregatitã, s-o mãnânci nu alta. Tu, peste zi, când ea te intreabã duios (cum fac ele când au si alte interese) iubitule, ce vrei sã iti pregãtesc, ii spui cã vrei tocanitzã! A, tocanitzã? ar face ea putin speriatã la gândul cã tu ai comandat tocanita aia, pardon, kilotii ãia cam iutzi, cã deh, asa mâncai in armatã, iute rãu, picant, condimentat… Iubitule, dar nu ai vrea mai bine un bulz, ceva, o varzã cu ciolan cum iti place tie, un… NU!, tocanitzã! mor de poftã. Stii iubito, toatã ziua m-am gândit la… ea, cât a fost ziua de lungã mi-a fugit gândul numai si numai la ea, ah, caldã, gustoasã (vaaai, iubitule), suculentã (ah nebunaticule), ea, asa apetisantã (vai, potoleste-te cã mã ud toatã!!), aburindã (iubitule, morrrrr!!!), savuroasã, inmiresmatã, numai la ea mi-a fost gândul, la ea, la tocanitza mea minunatã!!! Offf, la tocãnitzã, dragule? ar ofta ea cãzându-i fatza… Da, la tocãnitzã, ce credeai? In fine, ea ar merge la bucãtarie…, sau la baie…, sau in dormitor, sau unde dracu s-o pregãti felu ãsta de masa si si-ar pune masa… ti-ar pregãti tocanita adicã. Apoi, cu lacrimi in ochi de usturime, ar blestema fiecare minut al tãu de intârziere, ahhh, nenorocitul, n-are pic de respect, eu il astept cu masa pusã si lui putin ii pasã, eu mã spetesc sã gãtesc, mã frig cu mâncarea, dar ce spun eu cã mã frig, mã opãresc, mã incendiez, mã ard, mã… ahh, câte nu suport pentru el si el intirzie, ah, ahh ce usturã, ah, ce arde, ah ce blestem sã mãnânce asa picant, de ce oare, dumnezeule, n-o tine si el un regim, ceva, un post mare, un… Intr-un tirziu tu ajungi acasã si o vezi pe ea imbujoratã toatã, cu okii arzând – haiiii, hai, nu mai pierde vremea, treci urgent la masã cã nu mai pot / vai iubito, cum sã mã asez fãrã sã mã spãl pe mâini? Sunt microbi, bacterii, stii, am un prieten, sã-ti povestesc, care…/ taci si mãnâncã, aseazã-te odata, cã nu se mai poate / dar ce ai dragã, ce atâta grabã, ca nu se rãceste / daaaa, nu se rãceste, taman asta e, ba din contrã, frige al dracului, din ce in ce mai tare, arde, ies flãcari, e pârjol / iubito, nu ma grãbi, stii cã eu inainte de masã citesc putin presa, beau un paharel, mai butonez televizoru, ce naiba, sã-mi tihneascã si mie / iubitule, dacã nu mãnânci acum, arunc mâncarea, mã pish pe ea, ne certam, sparg vesela, dau foc la casã si plec la mama. La asa argumente n-ai ce sã spui, taci si te pui la masã, ea face ce face si cumva, tremurând, se potriveste in farfurie si incepe festinu. Evident, constati cã tocãnita nu e asa cum au lãudat-o ãia, cã i-ar mai trebui putin piper – si pui suficient (ea strânge eroic din dinti), poate si o juma de borcan de chili – si deserti, nu glumã (ea bulbucã okii ca broasca si se ineacã de zor), fo 3 ardei iuti -si ii adaugi (ea geme, geme dramatic), o lingurã de sare – o presari (ea scrâsneste din dinti, bolboroseste, sfârâie, sâsâie). Ar merge sã spargi si o ceapã, – zis si fãcut, poate si o lingurã, douã de mustar, ce mare lucru, frecat cu niticã boia iute ca focu. In doi timpi si trei miscãri ti-ai dres tocãnita si cu ceapã si cu mustaru si boiaua doritã si deja e asa cum iti place tie! Bodogãni printre dinti, insirând toate lipsurile astea si cind spui si de câteva picãturi de otzet ea nu mai suportã, isi da okii peste cap, te apuca de ureki urlând ca o fiarã injunghiatã si te bagã cu forta in "farfurie" sã termini totu dintr-o inghititurã. Mãããnâncããããã!!!! Tapa sexo. Ce cinã, ce searã, ce atmosferã… ana lesko cântã duios la radio "ard in flãcãri"… lumânãrile de pe masã s-au aprins singure doar uitându-se in "farfuria" ta/ei, de la aerul iute din camera florile de la geam s-au transformat in plante curgãtoare, ba chiar riscã sã se metamorfozeze in sãlcii plângãtoare, pompierii se autosesizeazã si statiile meteo din judet depisteazã un punct de maxim canicular… O minunãtie! Iubito, esti cea mai fantasticã gospodinã! Ce tocãnitzã!!! Mâine vreau sã-mi pregãtesti ceva flambat! Te ador! Ah, ce mistuitoare e dragostea, si ce etern ii e focul… Flacãra iubirii – nimeni n-o poate stinge…
Hai bã, mã lasi? Ce cãcaturi…
Mdea, sau poate io’s chiar prost, obtuz, anacronic, de nu vãd nimic special, nimic deosebit, nimic fantezist sau miscãtor in deliciile astea… De fapt stiu ca-s un cretin incurabil… lipsit de romantism fiind, nu, niciodatã nu voi mânca kilotii iubitei. Ii fac ce vrea ea, da’ sã-i mestec scutecele, asta nu. De fapt nici la lins frisca de pe tzâtze& alte zone erogene nu m-as bãga. Nici la mâncat cirese din buric sau banane dintre buci. Sau sã-i beau sampanie dintre sfârcuri… Sau fo felie de piersica bagata in locu ala pe care nu pot sa-lindic… Sau sã-i sug deshtele de la picioare muiate in nutela… hai mã, ce dracu, kiar nu poa sã-mi cearã alceva??? Si lucrurile nu se opresc aici. Omu inventeazã, cautã, iscuseste si izbuteste el mereu câte ceva. Mereu alte si alte demente vor fi inventate…
Dap… Sa mãnânci chiloti. Te duci sã faci piata si cumperi si o mânã, doo, de chiloti. Sãrumâna, pentru diabetici aveti? Avem, dar ãia se dau doar pe retetã. Sãrumâna, as dori si io fo 5, 6 chiloti, de desert, cã vin nasii la masã si… Sãrumâna, stiti, as vrea si io un chilot comestibil, mãrimea XXXXXL, aveti? Cã sotia mea e mai… plinuta, umpic asa, si…Cum sã nu, avem, avem, sunt mari si gustosi, 5 zile mâncati la ei… Sã ajungi sã mãnânci chiloti. In numele divertismentului, erotismului. Fanteziei? In numele variatiei, sã mai iesi din monotonie, sã iti condimentezi putin viata cotidianã, socialã, sexualã, conjugalã sau ce dracu vieti or mai fi. Viata autoeroticã??, hehehehe, aia ar fi culmea, sã-ti mãnânci proprii kiloti, extremism narcisist, nu alta hehehehe… Mâine o sã trecem si la ciorapi. Cã d-atâtia chiloti si sutiene parcã ne-om cam sãtura. Sãrumâna, ciorapi de lins aveti? Nu, ne pare rãu, ãia s-au terminat. Nu mai avem decât de supt. Vã dau o pereche? Nu, nu, multumesc, eu voiam de lins… Atunci vã dau un kilot?
Vai, dragã, ãsta al meu e un prost si jumãtate, auzi si tu, nu mi-a mai mâncat si mie chilotii de nu mai stiu când… Aaaa, pãi zi mersi dragã, cã al meu m-a nenorocit, s-a invãtat al dracu numa pe chiloti, nici nu vrea sã audã de alte alea… L-am mai incercat si eu cu o ciorbã ceva, cu un stufat, cu un terci, el nu si nu, chiloti si iar chiloti. Mi-a mâncat al dracu toti chilotii, pânã si ãia de perioade speciale mi i-a terminat, a ros tot, am ajuns sã umblu in curu gol ca o flãmândã, ca o sãrãcie, dacã poti sã crezi…

Artã culinarã, nene. Arta de a roade orice de amoru mestecatului. Nu conteazã ce e, din ce, de unde, basculãm. Salivãm, mestecãm, rumegãm, plescãim, inghitim.
Imi veni acu in minte China… Dacã te duci in China, te inghesui sã dai o grãmadã de bani pe tot felu de cãcaturi dastea scârboase, cã deh, asa se face, e exotic, esti in china si de ce dracu sã nu mânci si tu o bucatã de sobolan cu coacãze, o coastã de câine sau macar un gândac, ceva… Cã doar n-ai venit ca prostu atãta cale pãn-aci sã mãnânci cartofi la mcdonalds, si apoi cum dreaq sã te dai mare la intoarcere dacã nu consumi si tu un dumicat de orez cu o felie de sarpe putred… Pãi nu? Ce dracu, doar esti in China. Acasã, de ar veni unu la tine si ti-ar spune uite coae, iti dau un milion de lei dacã mãnânci plãmânu asta de iepure sau coiu ãsta de porc, cu siguranta cã l-ai fute instant in gurã. Intors acasã, nici plãtit, nici bãtut nu te-ai atinge de scãrbosenii, acolo insã dai tu o grãmadã de bani sã le mãnânci ãlora rahaturile. Ciudat e omu, mã…
Legat de ideea asta cu haleala ciudatã, neconventionalã, am vãzut la tv un reportaj despre nush ce dracu asociatie din sua care organizeazã anual un party dãsta cu bucate alese. Prin asta vor ei sã demonstreze cã omu poa sã infulece si sã si digere o varietate mult mai mare de chestii decãt suntem obisnuiti sã credem. Drept pt care cu ocazia acestui parti scârbos bucãtarii se intrec in a gãti si aranja festiv piramide de tarantule prãjite, de gândaci glazurati, de viermi suculenti perpeliti prin pesmeturi fine, cozi, noade, copite, globi oculari, scalpuri, sire, piei si gâlme de la amibe si euglene si de la te miri ce alte vietãti pari si imparicopitate, târâtoare sau nu. In seara "balului" se adunã acolo câteva sute de idioti dãstia salivatori, pusi pe ghiftuialã, ei cu papion la gât si ele, cucoanele, cu voaluri si falduri demne de gala premiilor oscar. Adicã nu e de glumã mã cu eventu ãsta, cu balu ãsta, e lucru serios, lumea vine frumos imbrãcatã ca sã cinsteascã cum se cuvine o astfel de sindrofie. Unu cu aparatu de filmat se invârte printre mese si intreabã plin de morgã ce serviti. Ala de e intrebat ridicã ochii din farfurie si cu gura plinã, cu buzele unsuroase, spune plescãind de plãcere: limbi de ratã. Si-s bune? Bune??? Bune?????? De-li-cioa-se!!!!! La masa alãturatã o muiere isi linge degetele rãshchirate a noblete. Ce ati mâncat? O magnificã supã de ochi de peste! Cu putin hrean! Aha, supã de ochi. De peste. Cu hrean. Si? E bunã? Ooo, daaaa!! Si foarte hrãnitoare. Cu un continut bogat in magneziu si ioduri marine, iar hreanul – ahh, hreanul e dumnezeiesc in combinatie cu supa asta care contine si glucide, lipide si alte amine… Pe fundu bolului de supã se mai rostogoleste, stingher si chior, un ochi. De peste. Cucoana il pescuieste delicat cu doo deshte si il vârã in gurã, plinã de extaz… Kelnerii se invârt printre mese cu tãvi, farfurii, recipiente, ascultã cu atentie dorintele si comentariile mesenilor si se intrec in recomandãri, explicatii si sfaturi. Ma gândesc ce or gândi kelnerii ãstia, cred io ca se amuza copios in sinea lor pe seama la prostii ãstia. Ce mi-ati recomanda, vã rog? Aaaaa, pãi avem o multime de bunãtãti, de specialitãti, de sortimente, de delicatese, de raritãti rarissime, de trufandale & minunãtzii. Ooo, da? foarte bine, minunat, minunat… cu ce sã incep? Pãi eu v-as recomanda, asa, de inceput, ca aperitiv, minunatele noastre aripioare de peste, garnisite cu branhii. Si cu bãshicã. Cu bãshicã???? Cum cu bãshicã?? Pãi, stiti, bãsica pestelui, de-l face sã coboare sau sã urce, in apã, bãsica, stiti dumneavoastrã… Aaaaaa, bãsica, cum nu, da, bãsica, perfect, perfect, da, minunat, bãsica, da, e de tinut minte… e perfect. Apoi?
-Apoi v-as recomanda o supã de glandã.
-De glandã?!?
-Da, de glandã, glanda e proaspãtã si foarte bine gãtitã, e glandã de sconcs, calitatea’ntâi, o sã vã placã. Supa e savuroasã, plinã de arome subtile, asa aburindã cum e ea, o minunãtie. Si, dacã doriti, la supa asta vã putem servi si smoc.
-Smoc? SMOC???
-Da domnule, smoc. Smoc de pãr, de blanã, bine fiert, condimentat potrivit, e savuros, o sã vã placa. E smoc special, e de la fund, strâns asa, in formã de ghem!
-Aaaa, de la fund… da… strins in ghem…
-Da, de la fund, o mândrete de smoc care pluteste asa, delicat, in supã, vã dati seama? ghemul printre bulele de unsoare din supã, printre fuioarele de abur… Sau, dacã preferati ciorbele clasice, vã putem oferi o ciorbã de copitã, copita e fragedã, cu tendon si mãduva, cartilagiile sunt un picut dulci, taman bune. E cu tarhon! Sau ciorba de vilozitãti intestinale. Sau ciorba de trahee… Sau ciorba de sfinctere si papile, papile atent adunate de pe limba de mãgar, stiti, papila de mãgar are o savoare unicã si combinatã cu putin borsuletz proaspãt formeaza ceva mirific, asa sã stiti. Incercati? Sau minunata ciorbã de ciocuri de ratzã. Aaaa, cã uitam, pentru dumneavoastra avem (si o spune secretos, asa, la ureche aproape, ca sã nu mai audã si altii), da, pentru dumneavoastrã avem si ciorbitã de pavilion de iapã.
-Pavilion? Cum pavilion???
-Pavilion domnule, pavilion. Ureche, ce dracu. Ciorbã de urechi de iapa. Merge dreasã cu putin otet si niscaiva gene, asa, de gust.
-Gene?
-Gene! O geanã in ciorba de urechi de iapã e magie curata.
-Da… Geanã… Magie… Papilã… Copita de… Auziti, cred cã rãmân tot la supe, sunt mai usurele asa, stiti, deja am burtã, nu vreau sã exagerez cã….
-Nicio problemã! Nicio problemã! Vã stau la dispozitie. Deci supã sa fie, da? Perfect! Gata! Stiu! Am exact ce va trebuie: o supã delicioasa de burice de bursuc. Cu fidelute si cu putinã spumã de ou de cioarã. S-a facut? Cu toate cã supa aia de glandã… cu smoc… o bunãtate, o sã vã parã rãu! Dar, in fine, treaba dumneavoastrã, cum preferati, nu ma bag. La felul doi ce sã fie?
-… ?!?!?!… ããã… as… as dori.. ããã… niste… o… un… adicã niste…
-Aaaa, sunteti nehotãrât? Pai hai s-o luãm usor cã aveti de un’s-alegeti. Eu vã recomand gushã!
-Gu… Poftim???
-Gushã. Gushã de broascã. Gusa trebuie pusã la locul pe care il meritã, prea toatã lumea a ridicat ceafa in slãvi, cã ceafa e nu stiu cum, cã ceafa pe grãtar, ca ceafã umplutã, ca ceafã afumatã, ca ceafã medalion, cã ceafã in sus si in jos ca ceafã nu-mai-stiu-ce. Gata! S-a terminat! Ceafa e bunã, nimic de zis, dar gusha!!!! Ahhh, gusha e minunatã, e sublimã. Lumea trebuie sã recunoascã extraordinarele calitãti ale gushei. Gusha bine preparatã e de un milion de ori mai bunã decât ceafa. Mai ales gusha de broascã, putin in sânge, asa… Bine, avem si gusha de tzap, avem gusha de cârtitzã (o minunatie si aia), gushã de bou (asta merge bine cu ochiul de cal, suculent asa, plin de umori), toate-toate gushi de primã clasã. Dar, cum spuneam, gusha de broascã…..
-Da, inteleg, inteleg, numai cã vedeti dumneavoastrã eu…, eu cu broasca nu stiu cât de bine mã inteleg, e… e asa, verde, stiti, cu… cu negi, cu dâre, cu mãtase… acolo in nãmol, face mormoloci si eu… eu nu stiu dacã
-Aaaa, nu stiti ce spuneti, zãu asa. Si aproape cã mi-ati luat vorba din gurã, sosul de negi de broascã e o desfãtare, un festin. Cu coarne de melc! Da, asa sã stiti, cu coarne de melc si cu vertebrã de sobolan de apã. Vã pregãtesc un bol? Asa, de poftã?
-Da… nu stiu ce sã zic, mã mai gândesc, da, de ce nu, meritã incercat, chiar daca eu nu…
-Vedeti? Bine faceti, nu stiti ce pierdeti. Dar hai sã vã mai spun. Avem pleoapã.
-Pl… plo… Pleoapã? Adicã pleoapa ããã… pleoapa de la ochi?
-Da! Pleoapã! cu garniturã de legume de bãlegar, pleoapã cu sos alb, pleoapã cu mirodenii, pleoapã in sos picant, pleoapã cu…
-Inteleg cã serviti doar o pleoapã? Adicã o singurã bucatã? Nu e cam putin?
-Domnule, se vede treaba cã dumneavoastrã nu stiti sã mâncati pleoapã. Pai pleoapa nu se mãnâncã domnule asa, sã musti din ea ca din mãr, doamne iarta-ma, sã iti umpli gura, ce dracu, pleoapa se savureazã, se degustã asa, pe indelete, cum sã degusti o pleoapã dacã ai la indemânã un castron intreg? Unde mai e farmecul? Savoarea? Nu se face, pleoapa e ceva special. Ca si nara.
-?!?!? Nara ?!?!?!!!???
-Da. Narã. Pai când servesti narã, purcezi la un adevãrat ritual gastronomic domnule. Nara e o specialitate si putini stiu sã o serveascã si si mai putini stiu sã o gateascã. Ahhh, am imaginea, narã in aspic… narã in sos marinat… narã in sos de gândac rosu aahhh… Da, nara bine gãtita e o raritate. Ca si buza de vacã. Sau ca si ugerul de oaie. Sau scrotul de berbec. Pãi stiti dumneavoastrã domnule cã un scrot bine fãcut e si el o raritate culinarã? Sau intestine de iepure, sau piele de peste, fãcutã la foc mic, sau gingii de cangur, gãtite cu marsupiu macerat, presãrate cu mustãti si sprâncene
-Mustãti?? Sprâncene??? Domnule!
-Da domnule, da. Ajutã la digestie. Mai ales mustãtile, frumos tunse. Vedeti cã nu stiti? Auzi si dumneata, dacã pleoapa se serveste doar una… Unde s-a mai pomenit asa intrebare
-Ah, imi pare rãu, scuzati-mi ignoranta, n-am vrut sã vã ofensez, am zis si eu asa, cã pleoapa, de una singura, rãtãcitã in farfurie, ar pãrea nu stiu cum, adicã, intelegeti dumneavoastrã, o pleoapã-doua pleoape, un ochi-doi ochi, adicã mã gândeam cã pleoapa vine cel putin cu surata ei, dacã mã intelegeti, cã sunt doi ochi si…
-Nu domnule, pleoapa se serveste singurã. Chiar dacã sunt douã. Ca si nara. Ca si gingia, ca si buza de vacã, ca si scrotul de berbec. Ce, berbecul are douã scroturi???
-Nu, evident, dar in scrot are douã…
-Domnule, ma zãpãciti de cap, ce naiba, dumneavoastrã ati venit aici sã mâncati sau sã faceti inventarul? Uite, eu zic cel mai bine sã incercati o tibie.
-Tibie? da, sunã bine… in fine… Cum e servitã?
-Pãi cu mujdei si pãtrunjel. O tibie vine cam la juma de metru portia, se serveste lângã garniturã pe o tipsie specialã si maduva e o nebunie cu mujdeiul ala. Sugeti la tibie o ora, nu alta.
-Hai domle, chiar o orã????!!!
-Da domnule, ce dracu, vã mint eu pe dumneavoastrã? Sugeti la ea poate si mai bine de o orã, e un adevarat regal, un ospãtz pe cinste. Stropitã asa cu niste zeamã de coate, cu niste fierturã de coccis sau pelvis. Sau cu sos gelatinos de genunchi. Sau cu sos de gândac. Rosu.
-Sosul e rosu?
-Nu. Gândacul! Dar poate doriti o tocãnitã de subtiori de pelican…
-Nu, nu subtiori, stiti, subtiorile…, axilele… cum sã spun… pe acolo se transpirã si… stiti, glandele sudoripale…
-Glandã ati spus? Vedeti? V-am spus eu de supa aia de glandã, dar dumneavoastrã nu si nu, faceti nazuri. Supa de glandã e extraordinarã. Sau poate mai bine vã ofeream o supã de ganglioni, mai usoarã ca ea nu existã… Supa de ganglioni sau cea de pleurã sunt cele mai…
-Mã rog, am inteles, in afarã de tibie ce s-ar mai gãsi?
-Avem un extraordinar sote de dinti. Dinti de lapte, dar si dinti maturi, molari, premolari, o frumusete, chiar si mãsele de minte. Incisivi nu, ãia au uneori carii si nu dau bine in farfurie, ne ferim de… Dar o portie de dinti e ceva fastuos, credeti-mã! Apoi ar mai fi un sufle de boturi de peste, boturi fragede, se topesc in gurã, nu alta, da, boturi cu mugure de bambus sau in sos de fragi. Mai avem creste marinate, o frumusetze de creste, creste vinete, creste mov-violaceu sau de culoarea visinei putrede, creasta e delicioasã, o sã vedeti, asa, apoi ar mai fiiiii… da, ar mai fi chiftelutele de organe de lãcustã sau cãrãbus. La alegere. Sau platou mixt. Cãrãbusul e dãla de mai, prima generatie, cum ar veni… Aaaa, si inegalabila fripturã de cocoasã de cãmilã. De cãmilã bãtrânã domnule, sacrificatã fix cu câteva ore inainte de moarte, stiti, se lasã cãmila la imbãtrânit pentru cã toatã lumea stie cã cãmila bãtrânã face…
-Nu era vorba de gãinã??
-Gãinã?? GAINA???? Domnule, terminati cu scârboseniile astea, vã rog sã vorbiti respectuos aici, ce naiba! Deci cãmilã, da? Impãnatã cu grãsime asa, osânza e un deliciu, cum sfârâie ea in tigaie, o nebunie rânza asta, zãu asa!
-Mai bine nu, stiti, are colesterol si doctorul mi-a zis sã mã feresc de grãsimile polisaturate
-Hai domnule, dati-l dracu de doctor, o viatã are omul, ce naiba. Tot de cãmilã mai avem cosuri in crustã, nerv spinal, mãduvã, ligament
-Cum ati spus? Cosuri? In crustã?
-Da, cosuri.
-Cosuri???? Pãi cãmila are acnee????
-Are domle, de ce sã n-aibã? Dar cosul ãsta trebuie pregãtit pânã nu dã in furuncul, cã atunci e putin amar si se duce dracu savoarea. Crusta e crocantã, te lingi pe degete nu alta! O portie? E mare, vã sãturati, ba incã mai si rãmâne. Domle, clientul tre sã fie multumit, intelegeti? Noi nu ne batem joc, aici nu ne facem munca in scârbã, cu silã, aici totul e pentru deliciul dumneavoastrã. Avem tot ce vã doriti: gâtitzã, cloacã, greabãn, spete, lobi, chishitzã, grumaz, shale, târtitzã, gheb, jitie, bojoci, fleicã, jupuialã, pântece, gârbitzã, pielitze, japitzã, cioturi, ciozvârte, maruntaie, totul ca dumneavoastrã sã fiti satisfãcut! Deci??
-Stiti, as prefera un senvish.
-Perfect!. De bãut?
-Pãi de bãut – un santal de portocale
-Santal?? De portocale???? Domle, esti nebun? Are E-uri, conservanti, emulgatori si amelioratori, vrei sã te imbolnãvesti??? Ce dracu, terminã cu porcãriile astea. Las’ cã stiu eu ce-ti aduc! Altceva? Desert?
-Nu multumesc, atât. E suficient. Incã o intrebare, vã rog. Cu ce e senvisu?
-Aaaa, o bunãtate de senvish, o sa mã pomeniti. Cu cearã de urechi. De strutz african!! Poftã bunã!

Ce dracu sã mai zici…

Da, iar am scris ca bou’ numa tâmpenii si scârboshenii. Abject, ce dracu… Am plecat de la carnaval si de la tapa sexo lu curvili alea si am ajuns la sindrofii culinare simandicoase cu punga pt vomat la picioru mesei. Pãcat, subiectu era frumos, carnavalu de la rio, veselie, culoare, viatã… Numa cã el, carnavalu, n-a fãcut atâta rating cât pizdele alea cu kilotii lor. Asta intereseazã publicu, o tzâtzã, un kilot-plasture pe labii, o omologare. Doar astea fac inconjoru lumii. Sau câte un atentat. Cât mai sângeros, dacã se poate. Sau cuvântarea lu papa de paste. Ciudat e omu mã, cum cautã el sã se regãseascã intre pizda, sânge si dumnezei. Catarsis. Ooo, ce cuvânt mi-a iesit… ia sã am grijã sã mai glãsuiesc cu vorbe dastea, sã vezi si ce stimã de sine o sã-mi creascã… si poa’ o sã mã fac si io om in toatã puterea cuvântului, om serios, destoinic. Devenire. Implinire? Om. Sã-mi implinesc destinu de om, da: acela de tub digestiv si organ sexual…
Cã veni vorba de zei si pãsãricã, nu trebe sã uit sã fac o trimitere la un blog. E blogu lu unu dintre cei mai buni pretini ai mei, liviu. Baiatu asta fain si destept are acolo o poveste frumoasã, cu pãsãrica la vedere si metafora ascunsã… mereti de cititi-l si puneti-i semn de carte ca merita, sper sã nu fie la fel de lenes ca mine in ale blogãrelii.
http://www.tolstoievski.blogspot.com/

Nah, cam asta… parcã m-a loat nitzel foamea. Sã invit pe careva la masã??? J)) Dacã si fut ceva, inseamnã cã deja incep sã-mi implinesc incet-incet destinu. Sunt pe calea cea buna. Ceea ce vã dorim si voo…

In rest – oameni, da? Rãmâne asa, da?

SURSA...............ABJECTUL

[Paul Atreides]

Nutzi, spaima Constituţii


Dacă ţara asta tot n-are ce face cu populaţia care se va naşte în următorii ani şi, prin vocile ei autorizate, cum e cea a preşedintelui, va îndemna, ca şi acum, pe viitorii excedentari români să-şi caute de lucru în altă parte, eu, una, mă mir că Guvernul n-a găsit o soluţie mai simplă decît aceea de a reduce durata concediului de maternitate. De ce, de pildă, nu s-ar da un concediu pentru avort? Cîte cetăţence carpato-danubiano-pontice, în faţa eventualităţii de a deveni mame cu jumătate de normă, ca să zic aşa, şi cu un viitor nesigur pentru odraslele lor, n-ar prefera, n-ar fi încîntate de-a dreptul să facă un avort urmat de concediu plătit de, să zicem, trei luni? Ar zumzăi România, ar zumzăi spitalele de-atîta belşug! Cu doar 500 RON pe lună pentru mamele avortoare, ginecologii şi asistentele lor n-ar mai pleca din patrie, alocaţiile pentru copii s-ar diminua substanţial, importurile costisitoare de prezervative, sterilete şi alte accesorii barbare s-ar apropia de zero, iar sloganul nostru ar putea deveni „Explore the Sexy Carpathian’s garden!“. Iar pentru a mulţumi şi UDMR-ul, femeile de limbă maghiară ar putea avea concediu de avort nu de trei, ci de şase luni, ca să nu se înmulţească bozgorii.

•••


Nu m-a bătut niciodată gîndul să rămîn în străinătate. Între ipostaza de a deveni partenera de dezmăţuri a lui Berlusconi şi ipostaza de consilieră la Cotroceni, am ales al treisprezecelea salariu, fiindcă între cele două ipostaze nu e nici o diferenţă: amîndoi sînt cam bătrîiori.

(va urma)

SURSA:ACADEMIACATAVENCU

[Paul Atreides]

UDMR îl modifică şi pe Caragiale
Barfa zilei

Ministrul Mediului şi Pădurilor, László Borbély, demonstrează că nu degeaba e UDMR la guvernare. Sub pretextul reducerii de personal, Borbély a trimis-o la plimbare pe doamna care se ocupa de salariile celor peste 400 de angajaţi ai ministerului.

Apoi, la recomandarea directoarei economice a ministerului, Speranţa Georgeta Munteanu, Borbély a dat salarizarea angajaţilor pe mîinile unei firme de scara blocului (SC Senior Accounting Service SRL Bucureşti) aparţinînd familiei Ramona şi Cătălin Pandelas. Toate bune şi frumoase, numai că Borbély şi protejata sa Speranţa Munteanu au decis că este mai corect să aloce lunar familiei Pandelas, pentru întocmirea salariilor, modesta sumă de 17.500 de lei, decît să-i mai dea unei amărîte de funcţionare un salariu de 1.200 de lei.

Astfel, ministrul Borbély a reuşit să adapteze pentru interesul său şi al Speranţei Munteanu o replică celebră din O scrisoare pierdută. Dacă în Caragiale se vorbea despre „Familie mare, renumeraţie mică, după buget“, vine Borbély şi spune „Familie mică, renumeraţie mare, după buget“!


Publicat in Academia Catavencu – 17 noiembrie 2010

[Paul Atreides]

Scrisoare deschisă, cu ochii în lacrimi, către Roberta Anastase
Contraeditorial
16 Noi 2010 de Simona Tache | 11056 vizualizari

Dragă Roberta,

Îţi scriu ca de la femeie la femeie, într-o ţară profund misogină, care încă discriminează masiv femeile, mai ales pe cele din politică şi, în special, pe cele foarte competente. Săptămâna trecută, preşedintele a ieşit la microfon şi a cerut Opoziţiei un armistiţiu. Un d-ăla, cum îi zice, că tu ştii mai bine, un… moratoriu. În loc să-i iasă în întâmpinare, eliberând bucuroşi deasupra ţării stoluri-stoluri de porumbei albi ai păcii şi agăţându-şi în balcoane şi de antenele maşinilor steaguri albe (tot ale păcii), bulangiii de PSD-işti şi de PNL-işti, că altfel nu pot să le zic, au pus o abominabilă condiţie: dacă PDL-ul vrea armistiţiu, atunci trebuie să dea, la schimb, capul tău. Cât cinism, cât dezinteres pentru soarta ţării în această cerere, Roberta!

Tu, care vorbeşti atât de des despre interesul naţional, ştii mai bine decât mine. Tu, care, de-atâtea nopţi tulburate de grijile ţării, vii cu ochii împăienjeniţi la serviciu, de vezi dublu cu ei şi nici nu mai eşti în stare, sărăcuţa de tine, să numeri, percepi – sunt convinsă! – mult mai dureros decât mine gestul neruşinat al Opoziţiei. Şi te perpeleşti, minut cu minut şi oră de oră, ca o martiră, ca o eroină ce eşti: „Oare ce să fac? Să mă sacrific pentru interesul naţional? Să-mi dau demisia, ca să se potolească ăştia şi să-nceapă să coopereze? Sau să rămân să-l slujesc (pe el, pe interesul naţional), până la moarte sau măcar până când o să urc statul român pe culmile modernităţii? Să stau sau să plec? De care dintre aceste două sacrificii ale mele are mai mare nevoie ţara mea iubită, care din ele l-ar ajuta mai mult pe poporul meu adorat?“. Sunt convinsă, Roberta, că te chinuieşti ca un câine de când ţi-au cerut nesimţiţii ăia capul. Se vede pe faţa ta că ai face oricând ce e mai bine pentru România, doar că pur şi simplu n-ai reuşit încă să te decizi ce e mai bine.


Dă-mi voie să-ţi spun ce cred eu că ar trebui să faci, ca de la om la om, ca de la femeie la femeie. Ţi-aş spune şi ca de la mamă la mamă, dar nici tu, nici eu n-avem copii, aşa că îţi spun doar ca de la viitoare mamă la viitoare mamă. Cel mai bine, Roberta, pentru copiii pe care o să-i avem amândouă (nu împreună, desigur), e să pleci. Să-l alegi, dintre cele două sacrificii, pe acela al demisiei. Nu ai cu cine să te-nţelegi, ăştia o vor ţine langa până-n pânzele albe şi nu vor ceda. Sunt bărbaţi, sunt încăpăţânaţi, sunt misogini şi nu au nici un pic de respect pentru ceea ce înseamnă o femeie politică de anvergura şi clasa ta. Cedează tu şi dă-ţi demisia!

Eu ştiu, la fel de bine ca şi tine, Roberta, că eşti un politician onest, că eşti un politician competent, că nimic nu contează pentru tine mai mult decât interesul naţional. Şi că, dacă de asta ar depinde, ţi-ai da şi viaţa, mâine, numai ca să aibă pensionarii două felii de parizer în plus, pe masa festivă de Crăciun. Ştiu şi că, într-o lume dreaptă şi onestă, ar fi mult mai bine, pentru România, dacă ai rămâne, dar, din păcate, nu trăim într-o lume dreaptă şi onestă. Şi trebuie să te sacrifici! Dă-ţi demisia! Fii tu mai înţeleaptă, între atâţia derbedei insolenţi şi cinici, şi deblochează această situaţie! Vei rămâne în inimile noastre ca o adevărată Ana lui Manole, ca o adevărată Ioana d’Arc, ca o adevărată Ecaterina Teodoroiu, ca o adevărată Maica Tereza! Poate chiar ca o adevărată Sfânta Parascheva, deşi parcă tu ai oasele mai mari! Te-mbrăţişez cu ochii în lacrimi, Roberta, şi-ţi mulţumesc anticipat, în numele unei părţi importante din popor!

Publicat in Academia Catavencu – 17 noiembrie 2010

[Paul Atreides]

Poa’ să ningă, poa’ să plouă, avem şi Preşedintă nouă
Fun
24 Noi 2010 de Simona Tache |



Vine iarna şi la noi, în blocul din Drumul Găzarului, unde sunt eu Preşedinte al Poporului de Scară, şi, de data asta, ţin neapărat să nu ne mai prindă nepregătiţi. Prin urmare, vom demara câteva investiţii urgente şi absolut necesare pentru ca locuitorii Scării să trăiască mai bine în următoarele câteva luni: un lac artificial cu lebede negre, lişiţe şi căluţi de mare – la etajul II, în jurul blocului – o grădină superbă cu portocali, flori-de-colţ, ursuleţi Panda şi albine, care să polenizeze şi să ne gâdile urechile într-un mod plăcut, cu zumzăitul lor, iar pe acoperiş – o piscină încălzită, cu apă termală.

N-avem bani, dar avem soluţia pentru ei: vom lua de la FMI un împrumut, pe care îl vom returna în maximum doi-trei ani, cu dobândă de 80%. Cum? Toţi locuitorii Scării vor fi obligaţi să se aboneze, la preţuri exorbitante, la noile baze de agrement. Nu poţi să trăieşti bine fără să plăteşti! Unde s-a mai văzut să te joci gratis cu Panda şi să-ţi zumzăie albina pe la ureche moca? Păi, unde suntem aici, la pomană?


De proiect se va ocupa Leni Crudea, că ea e specialistă în dezvoltare şi agrement. Face treabă bună, ieftină şi rapidă.

Apropo de Leni: tocmai a fost aleasă preşedintă a partidului nostru, cu unanimitate de voturi. A fost cel mai frumos congres la care am asistat vreodată. Toţi colegii au lăudat-o, au recitat versuri, compuse pe loc, de­spre frumuseţea, inteligenţa, senzualitatea şi competenţa ei şi i-au cerut, umili, permisiunea să-i sărute picioarele. Să fi văzut ce grămăjoară de colegi s-a format la picioarele lui Leni, când, generoasă, le-a întins la pupat, te apuca şi plânsul de emoţie. ­Câţi­va n-au reuşit să ajungă cu gura la cizmuliţele ei, aşa că i-au pupat urmele de noroi ale tălpiţelor (călcase, drăguţa de ea, într-o băltuţă, în drum spre congres), iar alţii, care n-au îndrăznit să se apropie prea tare, au sărutat pă­timaş scaunul cald pe care stătuse. Dulce, ca de obicei, Leni a primit toate aceste omagii cu o modestie fără margini.

La un moment dat, au avut loc şi două incidente neplăcute. Înghesuindu-se s-o omagieze, nişte colegi atinşi de un fel de isterie s-au călcat în picioare la propriu. Unul dintre ei a leşinat, fiind preluat rapid de Salvările de afară, iar altul, care avea bale şi ochii bulbucaţi, a încercat să smulgă fusta de pe ea, fiind imediat arestat. Congresul s-a încheiat cu un superb fragment din baletul Lacul lebedelor, interpretat, în cinstea lui Leni, de câţiva colegi, sub coordonarea ministrului de Externe.

(va urma)

Publicat in Academia Catavencu – 24 noiembrie 2010

[Paul Atreides]

Cu Băsescu, Geoană şi Guşă despre idioţi

Contraeditorial


de Mihai Radu



Două lucruri mi s-au părut de-o maximă importanţă în ce a spus ieri seară Traian Băsescu. Las la o parte afirmaţia cum că procurorii au făcut curat de Sărbători pe desktopul lui Ritzi şi că avizul din Parlament e o simplă formalitate. Preşedintele a spus despre Geoană că a pierdut alegerile “în mod penibil”. Nimic mai corect. E uimitor cum singurii care nu au înţeles asta au fost Geoană însuşi şi strategul său luminat, Cozmin Guşă. Să mă explic.

Pe Băsescu şi Geoană Dumnezeul alegerilor democratice i-a spus la aceeaşi caznă. Şi unuia şi celuilalt le-a fost dat să se lupte cu propria imagine: primului luptîndu-se cu un copil, celui de-al doilea luptaîndu-se cu uşa de la intrarea în casa lui Vântu. Alegerile au fost cîştigate, sau pierdute “penibil”, de reacţia lui Geoană în faţa pozei cu vizita la Vântu.

Dacă Băsescu recunoştea că a lovit copilul (ceea ce s-a cam întîmplat în studiou la Răzvan Dumitrescu), pierdea alegerile. Dacă Geoană “recunoştea” că nu a fost la Vântu, cîştiga.
Reacţia de acum a domnului Guşă care spune că nu a ştiut de pozele cu Geoană pe motiv că repeta cu acesta răspunsurile pentru confruntarea finală e o minciună. Nici un copil tîmpit nu o să creadă aşa ceva, domnule Guşă!


Apoi, şi dacă Maica Tereza ar fi fost strategul lui Geoană, tot l-ar fi învăţat să mintă! Iar dacă nu l-ar fi putut opri cu nici un chip pe verticalul Mircea Geoană să nu mintă, sînt convins că l-ar fi închis în casă pînă după alegeri. Hăhăitul de Băsescu a reuşit să-şi stoarcă pupilele înroşite de nesomn ca să stropească cîteva lăcrămi.

Mircea Geoană şi Cozmin Guşă au sărit din baie ca să spună că ei nu sînt mincinoşi, ci că sînt proşti. Am notat.

SURSA:ACADEMIACATAVENCU

[Paul Atreides]

Amintiri din Epoca de aer. Cum s-a iubit Băsescu cu poporul
Contraeditorial
de Mihai Radu |



Ultima strigare la finalul unui an de rahat şi tot unul de cînd s-a reales alesul poporului: solidaritate!

Zürück zu Popor! „De fiecare dată cînd voi avea ocazia, mă voi întoarce către popor“, a spus în toţi aceşti ani preşedintele nostru. E mîndria alesului, puterea lui, cuvîntul suprem aruncat în faţa numiţilor de tot felul. S-a întors triumfător, cîteodată, altădată rănit, plîngînd, nervos sau băut. Dar s-a întors, iar poporul nu l-a lăsat pînă acum să doarmă pe preş.

Solidaritate, aşadar! Cîte alte ţîpuri­turi nu s-au auzit! Au fost mogulii, pensionarii nesimţiţi, bugetarii de bani gata, Tăriceanu, creşterea economică nesănătoasă, deficitul, comuniştii, ruşii… Tot atîtea cuvinte şoptite de preşedintele Băsescu în urechea poporului în timpurile marii giugiuleli, tot atîtea sărutări reci care i-au făcut pielea de găină. O relaţie bazată pe încredere şi respect, ai fi zis, reciproc.


Ultimul stînga-mprejur spre popor nu a fost tocmai un love story, cît despre sexul de împăcare se pare că nici nu mai poate fi vorba. Băsescu şi-a dat seama că poporul nu munceşte, că este leneş, că e o putoare.

În timp ce el se ploconeşte, trage pe brînci ca să se împrumute şi-şi ia şuturi pe la summit-uri, poporul ce face? Stă acasă, se uită la seriale şi se vaită că n-are bani de rujuri şi vopsele, ba mai vrea să rămînă şi cu burta la gură ca s-o frece vreo doi ani de zile aiurea. Nu e în stare nici măcar să gătească o zeamă de varză ca să-şi întîmpine cum se cuvine alesul inimii cînd se întoarce de la cerşit. Din frigider îi zîmbeşte aceeaşi sleită rată pe varză.

Lăsăm la o parte halucinaţiile, invenţiile, interesele celor care spun că DNA-ul are comandă politică, că de la buget se scurg bani spre gîtlejurile pedeliste, că un incapabil e ţinut ostatic în funcţia de prim-ministru, că Serviciile transcriu de zor pentru fonoteca de aur a preşedintelui sau că Elena Udrea e ţinută în Guvern ca o sfidare. Astea sînt răutăţi, dezinformări, strîmbe, lovituri de stat.

Şi tot rămîne ceva. Rămîn mincinoasele promisiuni: criza nu ne va atinge, România, dragostea mea! Pensionarii să stea liniştiţi că nu se va umbla la pensiile lor! Nu vor fi pro­bleme cu salariile bugetarilor! Apoi, discursul de la Revelionul 2010, cînd a spus că anul 2010 va fi mai bun decît 2009. Din ce se vede, va fi mai bun decît 2011.
Tot atîtea minciuni. A venit el cu flori la popor să-şi ceară scuze? A dat cu aspiratorul? A dus gunoiul două săptămîni? Nu, nimic din toate acestea. Ce nepotrivire de caracter!

Nu m-aş mira ca, plecat la un summit, preşedintele să trimită poporului o scrisoare prin care să-l anunţe că nu se mai întoarce în ţară, că s-a săturat şi că vrea să-şi refacă viaţa de ales în altă parte. Solidaritate, că-i mai bună decît toate!

Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

O ţară de mame hoaţe şi bebeluşi fraudaţi
Moravuri grele
de Mihai Radu |


Ioan Botiş, ministrul Muncii: 5% din dosarele de indemnizaţie pentru creşterea copilului sînt fraudate.

Cum şi-a dat seama ministrul? S-au verificat dosarele. Mă-ntreb: dosarele astea nu ar fi trebuit verificate în momentul în care au fost depuse? Ori sîntem o ţară de mame şi bebeluşi, ori… m-am săturat de gluma asta ca de faţa mustind de grăsime a ministrului de care vorbim.

Botiş spune chestia asta cu dosarele de parcă actuala lege luptă împotriva fraudării dosarelor. Ca şi cum e o justificare pentru actuala lege. Genul de afirmaţie manipulatoare prin care se lasă de înţeles că mamele preferau vechea lege pentru faptul că puteau să fraudeze şi să ia bani de mumeritaţi.

Mai are să spună, acest domn Botiş, că multe dintre gravide nici măcar nu au făcut sex la viaţa lor ci doar bagă-n ele fasole ca să li se băşice burta şi să profite de statul român.

SURSA:ACADEMIACATAVENCU

[Paul Atreides]

În care se va vorbi despre handicapul locomotor al aleşilor neamului
Barfa zilei
16 Noi 2010 de Catavencu | 9899 vizualizari
|
Aleşii neamului suferă de handicap locomotor evolutiv. Ţara, adică eu şi tu, stimate cititor, le-a cumpărat vehicule cu care să se poată deplasa. Le-am luat Dacii, dar handicapul a evoluat, şi Daciile n-au mai putut face faţă complicaţiilor. Le-am luat limuzine Daewoo Leganza, dar handicapaţii dreaq’ au zis că nu fac faţă la problemele pe care le au.

Acum, damblagiţii neamului şi-au suplimentat din nou bugetul de maşini, atît Senatul, cît şi Camera. Parlamentarii de obşte au dreptul la transportoare Dacia Duster.

Şefii de grup politic, şefii de comisii parlamentare şi reprezentanţii conducerii celor două Camere, preşedinţii, secretarii generali sau chestorii au dreptul la BMW X5 ori VW Touareg. Chiar că rentează să fii damblagit în ţara asta, tăia-v-ar trenu’ fiţele de paralitici.


Publicat in Academia Catavencu – 17 noiembrie 2010

[Paul Atreides]

Cînta un corigent la proră
Cultura
10 Dec 2010 de Catavencu |


Cîte orgolii otrăvite de profesorii de română n-o fi vindecat romanul lui Minulescu, cel despre corigenţa lui la această materie! Cartea a avut succes la vremea ei, chiar dacă era anemică literar şi chiar dacă Minulescu, prudent, n-a vrut să facă din ea o poveste a adolescentului român revoltat. Corigent la lim­ba română nu sclipeşte nici prin limbaj, nici prin poveste şi nici prin imaginaţie. E aici o vorbărie pînă la un punct simpatică, dar care, treptat, devine plictisitoare şi care în final te dezamăgeşte. Adică pe măsură ce povestitorul se ia tot mai în serios, dar nu prea are pe ce se sprijini în seriozitatea cu care-şi dă cu părerea despre lume şi viaţă. De fapt, asta se întîmplă ori de cîte ori Minulescu devine grav şi o dă pe judecăţi fără rest: începe să sune a doagă.

Într-o lume în care poetul ştie că totul se aranjează, o corigenţă nu e o tragedie, ci doar un incident neplăcut. Adolescentul lui, care descoperă că Grigore Alexandrescu n-avea dreptate cu umbra Mănăstirii Cozia, nimereşte un profesor inept, care-l trînteşte la română din cauza asta. Cum să-l conteste un pîrlit de elev pe ditamai poetul clasic? Dacă tînărul corigent ar fi fost vreun idealist lovit în principii, ar fi putut transforma acest accident de parcurs într-un motiv de război cu cei care nu-l înţeleg. Dar mititelul a învăţat să se descurce şi chiar dacă pune la inimă întîmplarea, nici nu-şi face ca piţigoiul şi nici n-o apucă pe calea revoltei. Cu cinismul lui amabil, Minulescu îşi ratează personajul, fiindcă nu îndrăzneşte să facă din el tot un cinic căruia i se fîlfîie de nedreptăţile adulţilor şi de ciorba de potroace a valorilor lor.


Corigentul lui detestă inepţiile adulţilor numai pentru că-i e teamă că n-ar mai putea avea şi el o porţie din ciorba cazanului naţional, nu fiindcă şi-ar dori altceva. Aşa că dacă se îndatorează la o prostituată, prima chestie care-i trece prin cap nu e cum să cîştige un ban ca să scape de această datorie de onoare. Ar vrea nişte fonduri de acasă, în contul celor pe care le va primi la majorat, ca să-şi facă o situaţie.

Dacă Minulescu ar fi dat-o pe ideal şi pe revolta antisistem cu romanul lui, care oricum voia să fie altceva decît medelenismele lui Ionel Teodoreanu, ar fi ajuns, poate, idolul tinerilor nemulţumiţi interbelici, care nu prea ştiau de unde să înceapă. S-a mulţumit să rămînă la un caz de corigenţă cu care i-a uns şi îi unge la suflet pe toţi nedreptăţiţii reali sau închipuiţi ai învăţămîntului românesc. Şi, aşa, ca chestie, dacă un elev nu pricepe că într-o poezie umbra cade cum vrea poetul, nu cum zice la manualul de geografie, nu-i strică o corigenţă, ca să aibă timp să reflecteze la adevărul poeziei, care nu coincide totdeauna cu cel al geografiei.

Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

Ceata lui Litovoi face mare tărăboi
Cultura
10 Dec 2010 de Catavencu |


Un alt mare voievod român e Litovoi. Gurile rele spun că ar fi fost slav, dar acele guri şi-au pierdut care limba, care dinţii, care posibilitatea de a mai zice ceva cu beregata tăiată, fiindcă Litovoi, aşa cum ne zice cartea de istorie, ţinea să întemeieze poporul român, nu pe cel slav. Nimeni nu spune că Litovoi ăsta n-a fost celebru la vremea lui, dar pentru ca numele lui să răzbată prin şapte secole pînă la noi a fost nevoie de pana unui jurnalist maghiar, angajat cu drepturi de autor la curtea regelui Bela al IV-lea. Diploma Cavalerilor Ioaniţi, aşa se cheamă reportajul unde, printre moşii, fîneţe, vite, pescării şi stupi, încredinţate Ioaniţilor în zona Severinului, se remarcă şi suveranitatea lui Litovoi, care va deveni şi cauza morţii lui violente. Că veni vorba, Cavalerilor Ioaniţi li se mai zicea şi Ospitalieri, iar vorba asta a umblat aşa de mult prin Muntenia, încît au început să ne iasă vorbe cum c-am fi chiar noi ospitalieri.


Litovoi a domnit începînd cu 1242-44 pe undeva prin stînga Oltului. Marea invazie mongolă plecase, aşa că nu prea rămăsese mare lucru peste care să domneşti. Cu toate astea, Litovoi a domnit. A domnit vreo 30 de ani, destul cît să-l scoată din sărite pe Bela al IV-lea al Ungariei. Norocul voievodului român a fost, ca de obicei, frăţeasca lui legătură cu codrul, prin care nu puteau trece nici vieţuitoarele locului, darămite o ditamai armata de dincolo de munţi. Aşa că viteazul Litovoi s-a zbenguit fără griji în perimetrul împădurit-stîncos al ţării sale, chiar dacă, trebuie s-o spunem, nu-ţi trebuia multă minte ca să faci aşa ceva. Între timp, anii au trecut şi Bela a murit, aşa cum se murea în acele vremuri, fără să fi avut posibilitatea să scrie cu sînge pe pardoseală numele ucigaşului. În locul lui a venit şi a plecat dintre vii Ştefan al V-lea, iar după Ştefan, a venit în fruntea maghiarilor Ladislau al IV-lea Cumanul. Pe vremea aia, să tot fi fost anul 1277, Litovoi se obrăznicise de-a binelea, extinzîndu-şi dominaţia şi peste cîţiva codri nepătrunşi din Transilvania. Loţi l-a luat cu binişorul, dar degeaba. Al nostru voia să rămînă în istorie şi chiar a rămas, întins pe spate, cu abdomenul plin de săgeţi, cu ochii-i vultureşti privind fix şi încruntat la toporul înfipt între sprîncene şi cu una din mîini strînsă pe garda sabiei, la trei metri de trup.

Grigore într-o Ureche


Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

Copii, vreţi să-mi spuneţi o poveste, la o cafea? –
by Simona Tache

Unul dintre bancurile mele preferate e următorul: Părinţii trebuie să iasă în oraş şi n-au cu cine să-l lase pe cel mic. Aşa că îi pun un disc cu poveşti şi pleacă. Se întorc peste vreo două ore. Aud urlete, zbierete şi bubuituri încă de la intrarea în scară. Urcă repede şi intră în casă. Îl găsesc p-ăla mic cu spume la gură, dându-se cu capul de pereţi şi urlând “Daaaa, vreau! Daaa, vreau! Daaaaa, vreau!”. Şi discul: “Copii, vreţi să vă spun o poveste? Copii, vreţi să vă spun o poveste? Copii, vreţi să vă spun o poveste? Copii, vreţi să vă spun o poveste?”.

Ne plac poveştile când suntem mici (şi înnebunim când cineva ne promite c-o să ne spună una şi nu ne-o spune), dar ne plac, la fel de mult, şi când suntem mari. De la această certitudine a pornit şi Starbucks, când şi-a construit campania de Craciun sub genericul “Poveştile sunt daruri. Împarte-le!” şi tot de la asta voi porni şi eu, când vă voi lansa invitaţia de a-mi lăsa, într-un comentariu, o poveste pe care v-aţi dori să mi-o spuneţi şi pe viu. Despre voi, despre alţii, despre viaţă, lume şi univers, despre ce vreţi voi. Puteţi să-mi spuneţi şi Punguţa cu doi bani sau Capra cu trei iezi, nu contează, important e să fie spusă frumos şi să aibă happy-end, poate chiar şi haz.
Cele mai interesante 3 poveşti chiar vor avea ocazia să-mi fie împărtăşite şi LIVE de autorii lor, într-o întâlnire la Starbucks, pe data de 14 decembrie, seara. Câştigătorul va fi anunţat pe 13 decembrie.

Ce vă mai oferă Starbucks în perioada Crăciunului, în afară de poveşti şi o întâlnire cu mine? Băuturile speciale de sărbători, Toffee Nut Latte (în foto) și Mocha Praline, blendul special Starbucks® Christmas Blend, plus diverse obiecte (pahare, căni sau tumblere!) pe care le puteţi face cadou. Ce puteţi aduce voi la Starbucks, în perioada următoare, în afară de poveşti şi pe mine? O carte pentru copii. În orice cafenea Starbucks din ţară, puteţi dona cărţi, care vor fi apoi oferite organizaţiei SOS Satele Copiilor şi Civika.

Hai, spuneţi-mi o poveste, spuneţi-mi o poveste, da, vreau să-mi spuneţi o poveste, da, vreau, da, vreau, spuneţi-mi odată povestea, că deja nu mai pot de curiozitate!

[Paul Atreides]

Preşedinţi care-şi ies din minţi
Barfa zilei
de Catavencu | 1663 vizualizari

Vă povesteam altădată despre iepurele prezidenţiabil pe care PSD l-ar fi băgat în teste discret, acum un an. El se chema pe atunci Alexandru Athanasiu. Dacă vă interesează, el se cheamă la fel şi vorbeşte foarte articulat la cele două bancuri de probe, Realitatea şi Antena 3. La lansare, lui Athanasiu i-a fost stabilit un culoar de alergare, pe care el a ţopăit cuminte şi serios.

De la o vreme însă, aşa cum se întîmplă în patologia tv, dom’ profesor a căzut în propria admiraţie şi, la fel ca şi Crin, se vede preşedinte. Au fost nişte discuţii fierbinţi pe tema asta la partid. Discuţii foarte potrivite, de altfel, acum, cînd din penultimul mandat al lui Băsescu mai sînt patru ani.


Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010
2 răspunsuri la Preşedinţi care-şi ies din minţi


1.Emigranta decembrie 8, 2010 11:29 am
D-nul Athanasiu este unicul Domn care imi mai trezeste mandria amortita de a fii roman(ca).Mult prea rar…
In rest, gunoaie de politicieni, care nici macar discurs politic NU MAI AU…
Pacat de tarisoara noastra transformata intr-un ospiciu de schizofrenici !
SURSA:ACADEMIACATAVENCU

[Paul Atreides]

Partidul nu e…
Ministerul Părerii Naţionale
de Patrick Andre de Hillerin |



„Partidul nu este o gloată, partidul nu e o cloacă la care fiecare vine şi spune sau lângă care fiecare vine şi spune ce vrea“, a declarat suav Elena Udrea. Unde partidul este, evident, PDL, iar gloata şi cloaca nu e PDL.

Dar să vedem. Oare ce nu mai este partidul? Partidul nu e o organizaţie caritabilă, partidul nu e un oenge, partidul nu e creşă pentru creşterea infanţilor, partidul nu e sanatoriu, partidul nu e cimitir pentru elefanţi, partidul nu e platformă de lansare pentru cărţile unor intelectuali frustraţi, partidul nu e agregator de blog-uri ale eurodeputaţilor, partidul nu e pătura de vreme rea a miniştrilor care fură de Ziua Tineretului, partidul nu este puşculiţa noilor îmbogăţiţi, partidul nu este pavăza interlopilor, partidul nu este refugiul primarilor cu dosare, partidul nu e trambulina contractelor cu statul, partidul nu este garanţie bancară pentru credite de milioane, partidul nu este furnizor de energie ieftină, partidul nu e jucăria unui singur om, partidul nu e. Sau este toate acestea?


În mod cert, însă, doamnă, partidul nu e în nici un caz o blondă în faţa căreia alegătorii să cadă pe spate la o simplă fluturare de sprâncene. Şi vă veţi da seama de asta, doamnă, atunci când, sfârşindu-se noaptea de doi ani ce ne mai desparte de alegeri, alegătorii vor pleca fără să vă trezească şi, mai grav, fără să vă lase pe noptieră cuvenitul pourboire.

Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

Mai daţi-o-n buzdu mă-sii, băi băieţi!
Media
de Patrick Andre de Hillerin |

În fiecare luni dimineaţă ascult radioul în drum spre serviciu. Şi cum de-acasă până la redacţie fac vreo patru ore, am timp să aloc un spaţiu generos mai multor posturi. Lunea asta mi-au căzut urechile pe matinalul de la radio ZU. Muzică uşoară, din torpedoul lui Morar, glumiţe de matinal în ziua de luni, de, o emisiune de radio ca multe altele în provincie. Adică între Ţăndărei şi Fundulea, cât i-am ascultat eu, chiar s-ar putea să meargă. Poate chiar de aia se tăvălesc pe carosabil locuitorii din Ograda pe la opt şi ceva dimineaţa. De râs, iară nu de la alcoolul care se serveşte la non-stopul de peste drum de primărie.

Ei, şi cum ascultam eu matinalul cu pricina, evitând alţi ascultători fideli care mi se aruncau sub cauciucurile de iarnă în încercarea de a lipi nişte abţibilduri pe linia întreruptă, aud de-odată un link de pe blogul Simonei Tache şi nişte glume făcute în comentariile la acel link. Ciudat, dar la Simona povestea părea amuzantă, iar comentariile aveau umor, unele dintre ele. La matinalul de la ZU nu mai aveau farmec, dar mi-am spus să-i atrag atenţia Simonei ca data viitoare să caute nişte actori mai pricepuţi. Când să trec de casa memorială DJ Gojira, mai să-mi sară volanul din mână şi alta nu. Buzdugan citea o ştire trimisă chipurile de un ascultător, luată dintr-un tabloid, despre cea mai tânără dresoare de pume din Europa, Elvira H. Şi-au citit tot articolul apărut în suplimentul tabloid al Academiei Caţavencu, pretinzând că nu ştiu unde a apărut şi lăsând să se creadă că e o ştire reală. Fiind parte a pseudo-tabloidului, textul era mai low, cam pe înţelesul celor doi, cu un umor destul de grosier. Asta i-a incitat pe băieţi, de-şi plimbau puma dintr-o gură în alta şi nu păreau să se mai sature. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuia să citeze sursa, sau că aveau voie să fure textul fără nicio jenă. Bre Buzdu, domnu’ Morar, până la vârsta asta se presupunea că aţi învăţat că degeaba vă jucaţi cu pumele altora, pe motiv că-s mai mari şi mai frumoase. Dacă n-aveţi oaie, nu faceţi nicio brânză.


@padehillerin

Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

Letră uvert a son ecselans Nicolas Sarcozi, leo prezidan deo la republic Fransez
Ministerul Părerii Naţionale
23 Noi 2010 de Patrick Andre de Hillerin | 5139 vizualizari

Sarco, vieo pede,

Sa va, p’tit conard (car t’e p’tit, n’es pa)?
Jeo t’e viu a la tele il i a chelcheo jurs. T’ete a Lisbon, avec lezotră nap de l’OTAN, e vu samble serieo. Aparaman il s’agise deo l’avenir deo l’alians. Me, a an moman, j’e viu cheo t’a iu iun problem avec l’ivroniă chi condui la Rumani. Deo cua s’agise’t’il, Sarco? Dit nu, car tut leo pei veo leo savoar.

U, si tiu leo veo, les moa deovine. Il t’a rappele chi’l a beozoan de l’estilo cheo t’a vole pandan ta vizit an Rumani? Car tiu se, on e dan la criz jiusc’o cu, e l’opozision veo le fer peie pur l’estilo. S’ete pa sa? Alor? Il t’a raconte cheo son ministră pur leo tiurism peot s’aşter el mem pliuzieur sacoş de Lui Vuiton, pandan cheo toa, t’e oblije deo demande a jenu iun pur Carla? Chi’l e malan, le maran. Mentnan jeo peo comprandră purcoa t’e faşe. Il a atache ta şanteoz, e sa ne seo fe pa. Jame. T’a rian di siur se piut, donc il n’ave ochiun rezon d’ale si ba. Tu l’Eorop, la Frans compri, ete muet com iun signiă dan leo problem deo madam Anastas. Vu n’ave rian di ni siur la jestion de fond europeen, u l’otră proteje ne fe choe s’ch’elle veo. E lui? Che’s’ch’il a fe, espes deo biuveoz? Il a atante a l’oneor de madam Carla. Ntz, ntz, ntz.


Tiu peo pa leo tiue, sa s’e siur. E alor? Chel e la vanjans la pliu posiblă? Atand. Jeo se: si t’aret imediatman l’ecspor de jitan, si tu refiuz de lez anvoaie an Rumani, sa siurman va l’enerve. Donc, t’a compri? Si tiu refiuz de reotiurne le jitan, il va ecsplode, me il e completman bloche. Apel leo e dit lui (me soa ferm, Sarco) cheo s’il neo s’eschiuz pa, tu va ampeşer cet popiulas ecstraordiner de reoevnir dan leo pei. Si sa neo leo tiu pa, il neo rest cheo le Şivas. Me pur sa, on a bezoan d’an an, an sieclă, iun eternite.

Jeo t’ambras, nen, leo tian,

Patrick André de Hillerin







Publicat in Academia Catavencu – 24 noiembrie 2010

[Paul Atreides]

Dosul de palmă de la Sarkozy
Contraeditorial
23 Noi 2010 de Doru Buşcu | 4072 vizualizari
|
Ce să-i fi spus Sarkozy preşedintelui României la summit-ul NATO de la Lisabona? Judecînd după limbajul corpului, l-a cam pocnit peste bot cu dosul palmei, ca pe un copil băgăreţ care s-a apropiat prea mult de scena marii diplomaţii. Judecînd după limbajul disponibil al domnului Băsescu, Sarkozy chiar n-a avut alte opţiuni. În ce limbă să-i vorbească preşedintelui nostru, aşa încît nuanţele subtile ale unui reproş grav să poată fi mascate cu un zîmbet? Preşedintele Franţei a apelat, aşadar, la gesturi de forţă, ciobăneşti, la mişcări fără echivoc, din categoria celor care pot fi recunoscute de orice comandant de navă.

Un pic mai tîrziu, într-o franceză inaccesibilă preşedintelui Băsescu, Sarkozy a explicat, politicos şi rece, palma.

Palma asta plutea de mult în aer şi nu era destinată doar unui preşedinte, ci unui popor întreg de mitocani cu aere, leneşi, văicăreţi şi pomanagii, aşa cum ne-am obişnuit să fim după admiterea în UE. Cît de neruşinată trebuie să li se fi părut şefilor europeni insistenţa noastră de a da buzna în Schengen fără să fi îndeplinit nici una dintre cererile foarte rezonabile făcute de această lume civilizată? Cît de căscate să le fi rămas gurile cînd exporturile noastre în acest spaţiu de calm, curăţenie şi securitate sînt formate mai cu seamă din romi ale căror furturi sînt depăşite ca număr doar de numărul copiilor trimişi la cerşit? Cît de tare să le fi căzut faţa cînd Traian Băsescu a început să importe, de capul lui, în UE, cetăţeni din Republica Moldova? Cîtă răbdare să mai aibă liderii Europei cu un stat-problemă care îşi încalcă toate angajamentele luate, care nu-şi plăteşte datoriile faţă de companiile străine, care-i blochează pe investitori în folosul clientelei proprii şi care pretinde foloase necuvenite de la fiecare euro străin care s-ar aventura în jalnica lui economie? Situaţia e groasă şi nu are de-a face cu incapacitatea unui preşedinte de a gesticula într-o engleză corectă, ci cu o lipsă naţională de idei.


George Friedman, un băiat deştept cum rar ne e dat să ne calce teritoriul, a făcut praf iluzia în care se leagănă românii. ­George e fondatorul „Stratfor“ şi a publicat recent un studiu scurt şi exploziv dedicat geopoliticii din Carpaţi. Este, de fapt, cel mai lucid şi mai tăios discurs asupra lipsei noastre de minte. N-am citit ceva mai articulat în ultimii zece ani. N-am mai auzit pe nimeni să ne facă proşti cu argumente atît de bune.

România e, după Friedman, o ţară fără simţ şi fără sens istoric. Smulsă de sub turci cînd de ruşi, cînd de austrieci, s-a obişnuit să-şi dedice planurile de independenţă celui mai pe fază dintre stăpîni. Comunismul a fost ultimul tutore, iar la plecarea lui, România a fost derutată. A apărut atunci, la cîţiva ani după Revoluţie, prima şi singura idee politică a acestor două decenii: integrarea euroatlantică. N-a fost ideea noastră, fireşte, dar ea a formulat un drum şi a satisfăcut nevoia noastră de tutelă. Cîtă vreme UE şi NATO ne-au spus ce să facem, resemnarea noastră feudală şi-a regăsit echilibrul obişnuit. Ne-am culcat cu toţii pe seculara lipsă de idei, iar sforăitul destinului nostru s-a auzit de la Atlantic la Caucaz. După ce lumea s-a prăbuşit în 2008, România n-a înţeles nimic nici din recesiunea Occidentului şi nici din invadarea Georgiei. Încă năucă şi căscînd, ea s-a trezit iar fără conştiinţă de sine. Cu Europa reconfigurîndu-şi priorităţile şi cu NATO punîndu-şi în discuţie propriul concept, România e incapabilă să priceapă că a rămas pe dinafară. Că nimeni nu-i dispus să-i poarte de grijă, economic şi militar, unui stat fără economie, fără armată, fără planuri, fără aliaţi, unei ţări fără miză, fără viziune şi fără promisiuni. Dacă vreţi să vă bage cineva în seamă, încercaţi măcar să fiţi periculoşi, spune, deloc metaforic, Friedman. Faceţi-vă indispensabili, creaţi-vă alianţe logice, gîndiţi pe termen lung, munciţi fără oprire la proiectul naţional şi vindeţi-vă pielea scump atunci cînd cineva vrea să v-o ia. Numai aşa aveţi o şansă ca cineva, cîndva, peste mulţi, mulţi ani, să v-o dea înapoi.



Publicat in Academia Catavencu – 24 noiembrie 2010

[Paul Atreides]

Lucian Boia: „România e o ţară dereglată. Într-o lume care şi ea este dereglată“
Interviu
11 Dec 2010 de Eugen Istodor |

Pur şi simplu, Lucian Boia. De ce? Fiindcă e Lucian Boia. Spaimele mele în întrebări. Lucian Boia? „Trebuie să-mi petrec viaţa într-un anume fel şi eu fac ceea ce ştiu mai bine.“

Boia fără umbrelă
Lucian Boia: Cu ploaia trebuie să începeţi, cu ploaia. Sînt o persoană foarte plouată.

Reporter: Aţi scris despre meteorologie. Cum de niciodată nu purtaţi umbrelă ori pălărie?
L.B.: Mi-e imposibil să răspund la întrebarea asta. N-am apucat să port vreodată aşa ceva. Şi dacă eu nu apuc să port ceva, aşa merg înainte.

Rep.: Mie îmi dă angoase.
L.B.: Mie îmi place să mă plimb prin ploaie. Azi, poate a cam exagerat ploaia. Mă deranjează mai degrabă soarele prea arzător.

Rep.: Ploaia de astăzi are o istorie?
L.B.: Toate au o istorie.


Rep.: Catastrofele îmi par azi de „cămăşi albe“, cu mănuşi.
L.B.: O, cum aşa? Te termină. Nici potopul, care e arhetipul acestor cata­strofe, nu i-a terminat pe toţi. Logica sfîrşiturilor de lume lasă în urmă supravieţuitori care s-o ia de la capăt. Scenariile astea recente sînt inspirate de ştiinţă. Nu mai intervine divinitatea, omul este responsabil sau iresponsabil de ceea ce i se întîmplă. Scenariile abundă: războiul atomic, degradarea ecologică, poluarea, încălzirea globală, nici una nu e blîndă, vă contrazic. Ne aşteaptă o nebunie. Şi cu toate acestea, în ciuda catastrofelor de după 2100, există scenarii valorizante, omul va deveni tot mai rezistent, mai longeviv, speranţa de viaţă a crescut. La 1900, sub 50 de ani era speranţa de viaţă. Acum s-a ajuns la 80 de ani. Vă daţi sea­ma? Într-un secol omul a cîştigat 30 de ani. Concluzia este că 1900 e mai aproape de preistorie, prin cifra aceasta, ha-ha-ha, doar din punctul acesta de vedere.

„Despre viitor, vă spun eu, se spun numai prostii“

Rep.: Vă puteţi prevedea viitorul?
L.B.: Eu? Slavă Domnului, nu! Vă daţi seama, să ştii ce te aşteaptă, ce lucru cumplit! Viaţa n-ar mai avea rost să fie trăită. Din fericire, viitorul nu poate fi prevăzut. De acest lucru sînt absolut sigur. În fapt, noi ne imaginăm într-un spaţiu care nu există. În fapt, există doar ca potenţialitate, viitorul nu există. Dacă ar exista, ar fi prezent. Avem trecut şi prezent. De prin secolul al XVIII-lea, de pe vremea progresului tehnic, de atunci încep scenariile. Dacă te uiţi la ele, toate sînt de un comic extraordinar, nu ai cum să prevezi.

Rep.: Comici sînt şi Nostradamus, Baba Vanga?
L.B.: Ei bine, cei care credem în raţiune nu luăm aşa ceva în serios, dar priviţi futurologia, ştiinţa care are toate aparenţele unei ştiinţe. Despre viitor, vă spun eu, se spun numai prostii. Sigur, nu ne putem opri să nu ne gîndim la un viitor apropiat, să ne facem planuri pe cîţiva ani, dar cei care „văd“ în 2050, 2100 o fac ca să se afle în treabă, nimeni nu are nici cea mai mică idee ce-l aşteaptă.

„E un deficit de speranţă şi unul de credinţă“
Rep.: Ploaia, viitorul, catastrofa sînt numai din cauza omului. Nu vă e frică de singurătatea noastră pe pămînt, făr’ de Dumnezeu?
L.B.: E o mare problemă. E un deficit de speranţă şi unul de credinţă. Dumnezeu s-a erodat. În Europa Occidentală, în SUA a început de mult declinul providenţei. Omul trebuie să creadă în ceva, e o fiinţă disperată, s-a regăsit un timp în religiile secularizante, în naţiune, în patrie. S-a murit pentru fiecare dintre ele. Dar nu mai sînt nici ele ceea ce erau şi nici omul nu mai crede cu aceeaşi fervoare. Puţini îşi organizează viaţa în acest sens. Se crede tot mai puţin, acest lucru lasă un gol în sufletul oamenilor, societăţii. Vorbeam despre speranţa de viaţă, despre faptul că s-au cîştigat ani de zile de viaţă, dar s-a pierdut viaţa de Apoi, e adevărat, iluzorie poate, cea care îţi dădea alt fel de speranţă. Singura religie, secularizantă şi ea, este cea a sănătăţii perfecte: planeta curată, omul ferit de boli, planeta să se simtă cît mai bine. Ăsta e valul ecologist.

Rep.: Alerg şi sînt alergat. Nu vă e frică de goana asta a omului?
L.B.: Da, istoria se accelerează. Vorbeam despre conflicte între generaţii? Acum vorbim despre conflicte între sferturi de generaţii. Istoria merge tot mai repede ­înainte. Priviţi Internetul, telefonul mobil.

Rep.: Eu trăiesc această angoasă. Sînteţi depăşit?
L.B.: Eu personal? Da. Dar nu mă deranjează. Îmi scriu cărţile de mînă. Nu mă mai şcolarizez o dată. Fac ceea ce ştiu să fac. Am o sperietură metafizică, e ceva ce poate fi grav, nu ştim încotro mergem, dar altfel, „îmi cultiv grădina“, cum spunea Voltaire. Ştiu că ceea ce fac nu e mare lucru. Dar sînt ceea ce sînt. Asta contează pentru mine. Într-o istorie accelerată, vă daţi seama, într-un dezastru climatic, n-o să stea careva să-mi citească înscrisurile. Trebuie să-mi petrec viaţa într-un anume fel şi eu fac ceea ce ştiu mai bine.

„Ce dă asta? O situaţie românească“

Rep.: Istoria nu ne învaţă, istoria nu se repetă, dar cum de sîntem atît de tîmpiţi trăindu-ne viaţa noastră?
L.B.: Ce vreţi, să vorbim despre România? România e o ţară dereglată, cum să spun, într-o lume care şi ea este dereglată. Noi am avut neşansa să pierdem anii buni ai Occidentului şi am intrat şi noi în lume cînd aceasta era dereglată. Ce dă asta? O situaţie românească.

Rep.: Nu ne găsim pe noi înşine. Nu ne găsim drumul.
L.B.: Bine, România a fost mereu o ţară neorînduită. Dacă lipseşte ceva evident din România e spiritul de organizare. De aici admiraţia noastră pentru nemţi. Or, nu degeaba: revin în forţă acum. De unde era uitat Carol I, de unde primarul Sibiului nu era băgat în seamă, iată-i acum reveniţi în mentalul colectiv ori invocaţi pentru originile sale.

Rep.: Cum de ne plac dictatorii?
L.B.: Tendinţele paternaliste ale conducătorilor nu sînt contrabalansate de o conştiinţă civică a românului. Dacă românul îi permite conducătorului să fie dictator e chestie de tradiţie. Priviţi Franţa. Acolo Sarkozy vrea, dar imediat e contrat de zece mii de oameni, în stradă.

„Nici nemţii nu mai sînt ceea ce au fost altădată“

Rep.: Cum de s-a mişcat Germania, o Germanie ce trebuia să şteargă rănile lungii separări şi să scoată din comunism cealaltă Germanie?
L.B.: Încă nu s-au şters urmele trecutului. RDG-ul era vitrina comunismului, or cînd Germania a descoperit realitatea acestei Germanii comuniste nu i-a venit să crea­dă cît de rău era răul. Cea mai evoluată ţară comunistă era un dezastru. Nici nemţii nu mai sînt ceea ce au fost altădată.

Rep.: Ce-i mînă?
L.B.: Aşa i-a făcut istoria. Nici românii nu au fost mereu ca acum. Pînă la urmă, popoarele sînt construite de istorie. Şi Germania a avut faze diferite. Şi s-au speriat de nazismul născut. Şi au fost complexaţi de umbra aruncată peste toată istoria lor. Nu pot fi de acord că totul împingea Germania spre nazism. A fost o conjunctură istorică. Şi asta analizez în ultima mea carte. Pe la 1900, Germania era mai puţin antisemită decît Franţa ori Rusia. Acum ştim ce s-a întîmplat

Rep.: România n-ar fi fost în stare de fascism.
L.B.: O, da. Dar am fost în stare de un comunism într-una dintre cele mai sinistre ipostaze. Să nu credem în naţii predispuse la rău şi altele nu.

„UE este o imensă birocraţie“

Rep.: România a intrat într-o Uniune Europeană în destrămare.
L.B.: Nu cred că se destramă. Germania e mai eficientă în această zonă. Îi lipseşte Uniunii Europene o credinţă. UE este o ­imensă birocraţie.

Rep.: De ce îi e frică, de ce anume se apără UE prin birocraţie?
L.B.: Nu mă pricep. E mai multă birocraţie decît mitologie. Şi e nevoie de mitologie. Omul are nevoie de mitologie. Cînd s-a creat naţiunea, a existat o mitologie. Acum, UE nu are mitologie, nu are credinţă. UE creează o Europă în afara propriei istorii. Nu contează istoria, ci voinţa de a construi ceva împreună. Bun, dacă e aşa, de ce nu apelăm la Noua Zeelandă, nu? Noua Zeelandă s-ar potrivi acestui proiect mult mai bine decît România. Dacă nu ne interesează istoria.

Rep.: Franţa bălteşte. Un Sarkozy îmbătat de ruşi, depăşit de situaţie.
L.B.: Bun, Sarkozy are istoria lui. Dar să ştiţi că are puteri mult mai mari decît regii absoluţi. Franţa e o imensă birocraţie. E destul de greu să impui ceva în Franţa. Francezii sînt principala piedică în faţa reformelor. Şi vorbeam de admiraţie faţă de nemţi. Noi ar trebui să fim admirativi şi la adresa francezilor, au un spirit civic pe care noi nu-l egalăm. Se mobilizează exemplar. Ei ies în stradă una-două, se inflamează foarte repede şi protestează. Dar asta face dificilă reforma, repet.

„Rusia? Eh, China ne mănîncă!“

Rep.: Dar cum de Rusia îngenunchează Germania şi Franţa?
L.B.: Eu cred că toţi cedează Chinei, asta e teama mea.

Rep.: Mafia rusească e uitată. Gazul dictează.
L.B.: Da. Europa a inventat tehnologia, dar n-a putut inventa materiile prime. Europa e dependentă. Asta o face fragilă. Rusia are o tradiţie a jocului politic. Şi pe vremea ţarilor şi a Uniunii Sovietice. Cinism, pragmatism. Americanii sînt mult mai naivi. Altminteri, Rusia poate şantaja cu gazul, dar chestia e China. China a avut multe perioade de destrămări, dar, dacă mergem pe un scenariu al progresului şi se va ajunge la un pib pe cap de locuitor ca al Americii sau Japoniei, atunci China va fi de nestăpînit.

Rep.: Crimele, comunismul nu mai contează?
L.B.: Nu. Va fi un popor cu alte valori, cu altă morală. Drepturile omului au alt ecou în China faţă de Europa. Drepturile omului, democraţia, becul electric, toate astea sînt invenţii ale Occidentului european. Lumea în care trăim este creaţia exclusivă a Occidentului. Să nu uităm acest lucru. Pentru China altele ar putea fi valorile, înţelesul acestor lucruri.

Rep.: Dar presupune şi o redefinire a limbajului. Concepte precum drepturile omului, libertatea, democraţia ar putea fi definite şi prin compromis.
L.B.: Bine, dar compromisuri se fac. Indiferent de limbaj. Tocmai compromisul e ceea ce-i leagă pe toţi. Asta e. Lu­mea asta o gîndim în termeni occidentali şi e păcat s-o vezi înghesuită, performantă, dar pierzîndu-şi din dinamism.

„Demografia face puterea“

Rep.: E din cauza banilor?
L.B.: E din cauza demografiei. Occidentul a devenit tot mai mic. Franţa a prefigurat ceea ce se întîmplă cu Occidentul. Pe la 1800 era ţara cea mai mare de pe continent. Franţa şi-a pierdut, din motive demografice, întîietatea. Sîntem tot mai puţini, noi, europenii, faţă de restul lumii.

Rep.: Putem cere măcar tezaurul de la ruşi?
L.B.: Poţi cere, dar ruşii nu cred că ţi-l dau. Ruşii au de la nemţi cu mult mai multe. Dar ştiţi, pe această logică, grecii ar trebui să revendice jumătate din muzeele Europei, nu?

Boia

Rep.: Boia în politică?
L.B.: Nu mă pricep. Aş fi penibil. Nu mă interesează, fiindcă nu rezonez cu aceste lucruri. S-a tras de mine să fiu şef de catedră, decan. Or, am fugit de aşa ceva. Nu mă pricep. Eu am avut o poveste de dragoste cu istoria. Şi asta mi-am dorit să fac. E o glumă să spui că o persoană publică are şi doctorate, şi scrie, şi este profesor la două facultăţi particulare, şi e şi politician. E imposibil. Cum Dum­nezeu să faci atîtea?

Rep.: Ce vă ţine pe lume?
L.B.: A fost marea şansă a vieţii mele de a trăi după Revoluţie. Cum s-o ratez pe aceasta?

Rep.: Ce vă ţine în viaţă?
L.B.: Că m-am născut.

Rep.: De ce nu vă sinucideţi?
L.B.: Ce întrebare e asta? Niciodată! Nu mor de fericire că exist, dar odată ce am apucat să exist, e cazul să-mi găsesc rostul.

Rep.: Pierdeţi timpul?
L.B.: Cu plăcere. Am înclinare spre lenevie. Cel mai mult îmi place să stau să mă gîndesc.

Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

Dan Perjovschi: „România este şi aşa, şi aşa. Draculaland of choice“
Interviu
09 Dec 2010 de Eugen Istodor |


Nimic mai mişto decît să se bată MOMA New York cu Tate Modern Londra pe tine şi tu să fii dat afară din atelierul tău din Bucureşti? O, greşit! Mai mişto e să se bată MOMA New York cu Tate Modern Londra pe tine, tu să fii dat afară din atelierul tău din Bucureşti de către Universitatea de Artă pe motiv că sediul e şubred şi te omoară şi, culmea, la cîteva luni distanţă, să fii invitat la expoziţie în propriul tău atelier devenit spaţiu de expunere. Ha-ha-ha, dă-l dracului pe Perjo! E prea mare pentru javrele administrative autohtone. Săptămîna trecută şi-a mutat arhiva de artă contemporană la Sibiu, joi pleacă la Berlin să deseneze cum îi e felul pe pereţi. Dar marţea trecută a mai avut timp de România, şi şi-a lansat cartea 20/22. 20 de ani de texte. Texte scrise la 22 şi publicate de Cartea Românească. Artă, moravuri şi societate. Nimic mai mişto decît Perjo pe lumea asta! Zgîiţi-vă după el, oriunde ar fi, în carte sau pe pereţi.


Reporter: Cînd ai dat lovitura?
Dan Perjovschi: Cînd, dese­nînd tot ce-mi ieşea în cale, i-am convins pe părinţi să mă dea la Arte. Restul e istorie.

Rep.: Cînd ai fost prost ultima oară?
D.P.: Cînd am crezut că nu există oameni proşti.

Rep.: Ce e în capul tău?
D.P.: Artă, artă, artă. În această ordine.

Rep.: De ce eşti aşa cum eşti?
D.P.: Nu m-am gîndit de ce. Pur şi simplu sînt bine în pielea şi barba mea.

Rep.: Cum ai vrea să fii?
D.P.: Mai energic, mai profund. Să am o barbă mai deasă.

Rep.: Ţi-ai conturat o identitate ca om? Îţi foloseşte la ceva în lumea asta?
D.P.: Am identitate de artist care desenează lumea în care trăieşte. Şi uite aşa ajung să văd lumea: desenînd-o!

Rep.: Povesteşte-ţi, în trei rînduri, viaţa.
D.P.: M-am născut. Desenez. O să mor.

Rep.: Spune un rînd despre politică.
D.P.: „Noi muncim, nu gîndim.“

Rep.: Rezumă-ţi opera. În două rînduri.
D.P.: Proiecte temporare făcute cu markere permanente (na, c-am reuşit într-un rînd).

Rep.: Fă-mi istoria vieţii tale enumerînd plăcerile de toate zilele ce „te-au călărit“.
D.P.: Aici îmi trebuie 32 de pagini de ziar fără reclame. Îmi plac detaliile, mă bucur de orice fleac, dacă cade lumina nu ştiu cum pe ceaşca de cafea, dacă văd ceva aiurit pe stradă, dacă rîde Lia cînd spun o poantă bună, dacă, dacă…

Rep.: Cum scrii, de ce, cînd?
D.P.: După Revoluţie, din cînd în cînd, după 2000 constant. Scriu pentru că sînt lucruri care nu pot fi desenate.

Rep.: Cum e lumea din jur? Cum e România? Ce-ţi dă siguranţă?
D.P.: Ţi se umflă inima în piept cînd vezi de ce este omul în stare: pune un tub enorm în cerc ca să ciocnească între ei doi atomi (şi mai face şi poze la aşchii). Pe urmă, imediat dai în depresie citind că un miliard de oameni n-au acces la apă. Aşa e lumea. Unii se ciocnesc în piscine, alţii n-au apă. România este şi aşa, şi aşa. Draculaland of choice.

Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

Lucian Boia, interviu (prima parte): „Despre viitor, vă spun eu, se spun numai prostii”



Pur și simplu Lucian Boia. Fiindcă dintre istorici e întîiul ce-mi place și mă-nvață. Fiindcă-i sorb cărțile cu nesaț și le povestesc și le discut fără încetare.

Lucian Boia: cu ploaia trebuie să începeți, cu ploaia. Sînt o persoană foarte plouată.
Reporter: Ați scris despre meteorologie, cum de niciodată nu purtați umbrelă, ori pălărie?
L.B.: Mi-e imposibil să răspund la întrebarea asta. N-am apucat să port vreodată așa ceva. Și dacă eu nu apuc să port ceva, așa merg înainte.
Rep.: Mie îmi dă angoase.
L.B.: Mie îmi place să mă plimb prin ploaie. Azi, poate a cam exagerat ploaia. Mă deranjează mai degrabă soarele prea arzător.
Rep.: Ploaia de astăzi are o istorie?
L.B.: Toate au o istorie.
Rep.: Catastrofele îmi par azi de „cămăși albe”, cu mănuși.

L.B.: O, cum așa? Te termină. Nici potopul care e arhetipul acestor catastrofe nu i-a terminat pe toți. Logica sfîrșiturilor de lume lasă în urmă supraviețuitori care s-o ia de la capăt. Scenariile astea recente sînt inspirate de știință. Nu mai intervine divinitatea, omul este responsabil sau iresponsabil de ceea ce i se întîmplă. Scenariile abundă: războiul atomic, degradarea ecologică, poluarea, încălzirea globală, nici una nu e blîndă, vă contrazic. Ne așteaptă o nebunie. Și cu toate acestea în ciuda catastrofelor de după 2100, există scenarii valorizante, omul va deveni tot mai rezistent, mai longeviv, speranța de viață a crescut. La 1900, sub 50 de ani era speranța de viață. Acum s-a ajuns la 80 de ani. Vă dați seama? Într-un secol omul a cîștigat 30 de ani. Concluzia este că 1900 e mai aproape de preistorie, prin cifra aceasta, hahahaha, doar din punctul acesta de vedere.

Rep.: Vă puteți prevedea viitorul?
L.B.: Eu? Slavă Domnului, nu! Vă dați seama, să știi ce te așteaptă, ce lucru cumplit! Viața n-ar mai avea rost să fie trăită. Din fericire, viitorul nu poate fi prevăzut. De acest lucru sînt absolut sigur. În fapt, noi ne imaginăm într-un spațiu care nu există. În fapt, există doar ca potențialitate, viitorul nu există. Dacă ar exista, ar fi prezent. Avem trecut și prezent. De prin secolul 18, de pe vremea progresului tehnic, de atunci încep scenariile. Dacă te uiți la ele, toate sînt de un comic extraordinar, nu ai cum să prevezi.
Rep.: Comici sînt și Nostradamus, Baba Vanga.
L.B.: E, bine, cei care credem în rațiune, nu luăm așa ceva în serios, dar priviți futurologia, știința care are toate aparențele. Despre viitor, vă spun eu, se spun numai prostii. Sigur, nu ne putem opri să nu ne gîndim la un viitor apropiat, să ne facem planuri pe cîțiva ani, dar cei care „văd” în 2050, 2100 o fac ca să se afle în treabă, nimeni nu are nici cea mai mică idee de ce-l așteaptă.

SURSA:ISTODORCATAVENCU

[Paul Atreides]

Lucian Boia, interviu (PARTEA A DOUA): România a fost mereu o țară neorînduită



Lucian Boia si cartile sale:
“Tragedia Germaniei” şi “Franţa, hegemonie sau declin?”
AZI partea a doua a interviului.

„E un deficit de speranță și unul de credință”

Rep.: Ploaia, viitorul, catastrofa sînt numai din cauza omului. Nu vă e frică de singurătatea noastră pe pămînt, făr’ de Dumnezeu?
L.B.: E o mare problemă. E un deficit de speranță și unul de credință. Dumnezeu s-a erodat. În Europa Occidentală, în SUA a început demult declinul providenței. Omul trebuie să creadă în ceva, e o ființă disperată, s-a regăsit un timp în religiile secularizante, în națiune, în patrie. S-a murit pentru fiecare dintre ele. Dar nu mai sînt nici ele ceea ce erau și nici omul nu mai crede cu aceeași fervoare. Puțini își organizează viața în acest sens. Se crede tot mai puțin, acest lucru lasă un gol în sufletul oamenilor, societății. Vorbeam de speranța de viață, de faptul că s-au cîștigat ani de zile de viață, dar s-a pierdut viața de apoi, e adevărat, iluzorie poate, cea care îți dădea altfel de speranță. Singura religie, secularizantă și ea, este cea a sănătății perfectă: planeta curată, omul ferit de boli, planeta să se simtă cît mai bine. Ăsta e valul ecologist.
Rep.: Alerg și sînt alergat. Nu vă e frică de goana asta a omului?
L.B.: Da, istoria se accelerează. Vorbeam de conflicte între generații? Acum vorbim de conflicte între sfert de generații. Istoria merge tot mai repede înainte. Priviți, internetul, telefonul mobil.
Rep.: Eu trăiesc această angoasă. Sînteți depășit?
L.B.: Eu personal? Da. Dar nu mă deranjează. Îmi scriu cărțile de mînă. Nu mă mai școlarizez odată. Fac ceea ce știu să fac. Am o sperietură metafizică, e ceva ce poate fi grav, nu știm către unde mergem, dar altfel, „îmi cultiv grădina”, cum spunea Voltaire. Știu că ceea ce fac nu e mare lucru. Dar sînt ceea ce sînt. Asta contează pentru mine. Într-o istorie accelerată, vă dați seama, într-un dezastru climatic, n-o să stea careva să stea să-mi citească înscrisurile. Trebuie să-mi petrec viața într-un anume fel și eu fac ceea ce știu mai bine.

„Ce dă asta? O situație românească”

Rep.: Istoria nu ne învață, istoria nu se repetă, dar cum de sîntem atît de tîmpiți trăindu-ne viața noastră?
L.B.: Ce vreți, să vorbim despre România? România e o țară dereglată, cum să spun, într-o lume care și ea este dereglată. Noi am avut neșansa să pierdem anii buni ai Occidentului și am intrat și noi în lume cînd aceasta era dereglată. Ce dă asta? O situație românească.
Rep.: Nu ne găsim pe noi înșine. Nu ne găsim drumul.
L.B.: Bine, România a fost mereu o țară neorînduită. Dacă lipsește ceva evident în România e spiritul de organizare. De aici admirația noastră pentru nemți, ori nu degeaba: revin în forță acum. De unde era uitat Carol I, de unde primarul Sibiului nu era băgat în seamă, iată-i acum reveniți în mentalul colectiv ori invocați pentru originile sale.
Rep.: cum de noi putem fura și să fie țară fără fund.
L.B.: păi, e țară fără conștiință publică.
Rep.: Cum de ne plac dictatorii?
L.B.: Tendințe paternaliste ale conducătorilor nu sînt contrabalasate de o conștiință civică a românului. Dacă românul îi permite conducătorului să fie dictator e chestie de tradiție. priviți Franța. Acolo sarcoky vrea, dar imediat e contrat de zecemiide oameni în stradă.

SURSA:ISTODORCATAVENCU

[Paul Atreides]

Lucian Boia (FINAL): “Am înclinare spre lenevie. Cel mai mult îmi place să stau să mă gîndesc.”

„Ce dă asta? O situație românească”

Rep.: Istoria nu ne învață, istoria nu se repetă, dar cum de sîntem atît de tîmpiți trăindu-ne viața noastră?
L.B.: Ce vreți, să vorbim despre România? România e o țară dereglată, cum să spun, într-o lume care și ea este dereglată. Noi am avut neșansa să pierdem anii buni ai Occidentului și am intrat și noi în lume cînd aceasta era dereglată. Ce dă asta? O situație românească.
Rep.: Nu ne găsim pe noi înșine. Nu ne găsim drumul.
L.B.: Bine, România a fost mereu o țară neorînduită. Dacă lipsește ceva evident în România e spiritul de organizare. De aici admirația noastră pentru nemți, ori nu degeaba: revin în forță acum. De unde era uitat Carol I, de unde primarul Sibiului nu era băgat în seamă, iată-i acum reveniți în mentalul colectiv ori invocați pentru originile sale.
Rep.: cum de noi putem fura și să fie țară fără fund.
L.B.: păi, e țară fără conștiință publică.
Rep.: Cum de ne plac dictatorii?
L.B.: Tendințe paternaliste ale conducătorilor nu sînt contrabalasate de o conștiință civică a românului. Dacă românul îi permite conducătorului să fie dictator e chestie de tradiție. priviți Franța. Acolo sarcoky vrea, dar imediat e contrat de zecemiide oameni în stradă.

„Nici nemții nu mai sînt ceea ce au fost altădată”

Rep.: Cum de s-a mișcat Germania, o Germanie ce trebuia să șteargă rănile lungii separări și să scoată din comunism cealaltă Germanie?
L.B.: Încă nu s-au șters urmele trecutului. RDG-ul era vitrina comunismului, ori cînd Germania a descoperit realitatea acestei Germanii comuniste nu i-a venit să creadă cît de rău era răul. Cea mai evoluată țară comunistă era dezastru. Nici nemții nu mai sînt ceea ce au fost altădată.
Rep.: Ce-i mînă?
L.B.: Așa i-a făcut istoria. Nici românii nu au fost mereu ca acum. Pînă la urmă popoarele sînt construite de istorie. Și Germania a avut faze diferite. Și s-au și speriat de nazismul născut. Și au fost și complexați de umbra aruncată peste toată istoria lor. Nu pot fi de acord că totul împingea Germania spre nazism. A fost o conjunctură istorică. Și asta analizez în ultima mea carte. Pe la 1900 Germania era mai puțin antisemită decît franța, ori Rusia. Acum știm ce s-a întîmplat
Rep.: România n-ar fi fost în stare de fascism.
L.B.: O, da. Dar am fost în stare de un comunism într-una dintre cele mai sinistre ipostaze. Să nu credem în nații predispuse la rău și altele nu.

„UE este o imensă birocrație”

Rep.: România a intrat într-o Uniune Europeană în destrămare.
L.B.: Nu cred că se destramă. Germania e mai eficientă în această zonă. Îi lipsește Uniunii europene o credință. UE este o imensă birocrație.
Rep.: De ce îi e frică, de ce anume se apară UE prin birocrație?
L.B.: Nu mă pricep. E mai multă birocrație decît de o mitologie. Și e nevoie de mitologie. Omul are nevoie de mitologie. Cînd s-a creat națiunea, a existat o mitologie. Acum UE nu are mitologie, nu are credință. UE crează o Europă în afara propriei istorii. Nu contează istoria, ci voința de a construi ceva împreună. Bun, dacă e așa, de ce nu apelăm la Noua Zeelandă, nu? Noua Zeelandă s-ar potrivi acestui proiect mult mai bine decît România. Dacă nu ne interesează istoria.
Rep.: franța băltește. Un sarcozy îmbătat de ruși, depășit de situație.
L.B.: bun. Sarcozy are istoria lui. Dar să știți că are puteri mult mai mari decît regii absoluți. Franța e o imensă birocrație. E destul de greu să impui ceva în franța. Francezii sînt principala piedică în fața reformelor. Și vorbeam de admirație față de nemți, noi ar trebui să fim admirativi și la adresa francezilor, au un spirit civic pe care noi nu-l egalăm. Se mobilizează exemplar. Ei ies în stradă una-două, se inflamează foarte repede și protestează. Dar asta face dificilă reforma, repet.

Rusia? Eh, china ne mănîncă!

Rep.: dar cum de Rusia îngenunchează germania și franța.
L.B.: Eu cred că toți cedează chinei, asta e teama mea.
Rep.: Mafia rusească e uitată. Gazul dictează.
L.B.: Da. Europa a inventat tehnologia, dar n-a putut inventa materiile prime. Europa e dependentă. Asta o face fragilă. Rusia are o tradiție a jocului politic. Și pe vremea Țarilor și a Uniunii sovietice. Cinism, pragmatism. Americanii sînt mult mai naivi. Altminteri, Rusia poate șantaja cu gazul, dar chestia e china. China a vut multe perioade de destrămări, dar dacă mergem pe un scenariu al progresului și se va ajunge la pib pe cap de locuitor ca al americii sau japoniei, atunci china va fi de nestăpînit.
Rep.: Crimele, comunismul nu mai contează.
L.B.: Nu. va fi un popor cu alte valori, altă morală. Drepturile omului au alt ecou în china față de europa. Drepturile omului, democrația, becul electric toate astea sînt invenții ale occidentului european. Lumea în care trăim este creația exclusivă a occidentului. Să nu uităm acest lucru. Pentru china altele ar putea fi valorile, înțelesul acestor lucruri.
Rep.: Dar presupune și o redefinire a limbajului. Concepte precum drepturile omului, libertatea, democrația ar putea fi definite și prin compromis.
L.B.: Bine, dar compromisuri se fac. Indiferent de limbaj. Tocmai compromisul e ceea ce-i leagă pe toți. Asta e. Lumea asta o gîndim în termeni occidentali și e păcat s-o vezi înghesuită, performantă, dar pierzîndu-și din dinamism.

Demografia face puterea

Rep.: E din cauza banilor?
L.B.: E din cauza demografiei. Occidentul a devenit tot mai mic. Franța a previgurat ceea ce se întîmplă cu Occidentul. Pe la 1800 era țara cea mai mare de pe continent. Franța și-a pierdut din motive demografice întîietatea. Sîntem tot mai puțini, noi, europenii, față de restul lumii.
Rep.: Putem cere măcar tezaurul de la ruși?
L.B.: Poți cere, dar rușii nu cred că ți-i dau. Rușii au de la nemți cu mult mai multe. Dar știți, pe această logică, grecii ar trebui să revendice jumătate din muzeele europei, nu?

Boia

Rep.: Boia în politică?
L.B.: Nu mă pricep. Aș fi penibil. Nu mă interesează fiindcă nu rezonez cu aceste lucruri. S-a tras de mine să fiu șef de categdră, decan. Ori am fugit de așa ceva. Nu mă pricep. Eu am avut o poveste de dragoste cu istoria. Și asta mi-am dorit să fac. E o glumă să spui că o persoană publică are și doctorate, și scrie, și este profesor la două facultăți particulare, și e și politician. E imposibil. Cum Dumnezeu să faci atîtea?
Rep.: ce vă ține pe lume?
L.B.: A fost marea șansă a vieții mele de a trăi după revoluție. Cum s-o ratez pe aceasta?
Rep.: Ce vă ține în viață?
L.B.: Că m-am născut.
Rep.: De ce nu vă sinucideți?
L.B.: ce întrebare e asta? Niciodată! Nu mor de fericire că exist, dar odată ce am apucat să exist e cazul să-mi găsesc rostul.
Rep.: Pierdeți timpul?
L.B.: Cu plăcere. Am înclinare spre lenevie. Cel mai mult îmi place să stau să mă gîndesc.

SURSA;ISTODORCATAVENCU

[Paul Atreides]

Nutzi, spaima Constituţii




Dacă ţara asta tot n-are ce face cu populaţia care se va naşte în următorii ani şi, prin vocile ei autorizate, cum e cea a preşedintelui, va îndemna, ca şi acum, pe viitorii excedentari români să-şi caute de lucru în altă parte, eu, una, mă mir că Guvernul n-a găsit o soluţie mai simplă decît aceea de a reduce durata concediului de maternitate. De ce, de pildă, nu s-ar da un concediu pentru avort? Cîte cetăţence carpato-danubiano-pontice, în faţa eventualităţii de a deveni mame cu jumătate de normă, ca să zic aşa, şi cu un viitor nesigur pentru odraslele lor, n-ar prefera, n-ar fi încîntate de-a dreptul să facă un avort urmat de concediu plătit de, să zicem, trei luni? Ar zumzăi România, ar zumzăi spitalele de-atîta belşug! Cu doar 500 RON pe lună pentru mamele avortoare, ginecologii şi asistentele lor n-ar mai pleca din patrie, alocaţiile pentru copii s-ar diminua substanţial, importurile costisitoare de prezervative, sterilete şi alte accesorii barbare s-ar apropia de zero, iar sloganul nostru ar putea deveni „Explore the Sexy Carpathian’s garden!“. Iar pentru a mulţumi şi UDMR-ul, femeile de limbă maghiară ar putea avea concediu de avort nu de trei, ci de şase luni, ca să nu se înmulţească bozgorii.

•••


Nu m-a bătut niciodată gîndul să rămîn în străinătate. Între ipostaza de a deveni partenera de dezmăţuri a lui Berlusconi şi ipostaza de consilieră la Cotroceni, am ales al treisprezecelea salariu, fiindcă între cele două ipostaze nu e nici o diferenţă: amîndoi sînt cam bătrîiori.

(va urma)

Ars Amatoria

Publicat in Academia Catavencu – 8 decembrie 2010

[Paul Atreides]

Telefonul de la miezul foamei



Mi-era foame şi am sunat la chinezării, să-mi aducă la uşă. Nici n-am început eu să turui bine ce fel de vită vreau la orezul Tzo Mping că duduia de la telefon mi-a spus foarte calmă: „Ai sunat gre­şit. Restaurantul e cu 830 la sfîrşit, nu 330“.

Vă daţi seama cîte sute de fomişti incompetenţi au deranjat-o pe săraca femeie pînă cînd s-a împăcat cu situaţia şi a realizat că cel mai uşor pentru toată lumea ar fi să le explice fo­miştilor unde au greşit? Ei bine, dragă duduie, în numele tuturor celor ca mine, îţi cer scuze. De fapt, lasă că o fac verbal, data viitoare, cînd mai comand mîncare chinezească şi formez numărul în grabă.

Sun Shui


SURSA:ACADEMIACATAVENCU

[Paul Atreides]

decembrie 12, 2010 Există o diferenţă



La festivitatea de decernare a premiului Nobel, de la Oslo, Liu Xiaobo, premiatul de anul acesta, nu a putut participa. Se află în închisoare. Pentru că, nu-i aşa, în China drepturile omului, democraţia bla-bla. În acelaşi timp patronul Wikileaks e şi el în pârnaie. Pentru viol, chipurile. Ceea ce sună oarecum mai acceptabil, nu? Acum vedeţi diferenţa dintre democraţia de tip occidental şi comunismul chinezesc? Chinezilor le era chiar atât de greu să născocească o acuzaţie de pedofilie?

Nu m-ar mira ca statueta care însoţeşte nobelul să fi fost fabricată în China. De puşcăriaşi.

SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Securistan



N-am comentat în niciun fel transcrierea convorbirilor dintre Bogdan Chireac şi flăcăul ăla de la ANI. Aşa cum nu am comentat tot felul de stenograme scurse în mod curios din tot felul de dosare. Cum n-am să comentez nici înregistrările pe blat ale şobolanilor portocalii. Indiferent cât de scandalos este ceea ce transpare de acolo. E o chestiune de principiu. Mi-ar fi plăcut să pot adăuga că, în mod normal, instituţiile statului ar trebui să îşi facă datoria, iar vinovăţiile care pot fi probate cu acele interceptări/ înregistrări să fie sancţionate. Nu sunt atât de naiv, aşa că nu îmi fac niciun fel de iluzii.

Dacă e ceva încă mai îngrijorător decât ceea ce se pare că aflăm din tot felul de interceptări/înregistrări mai mult sau mai puţin legale, ei bine, este faptul că asta se întâmplă. Că la 20 de ani de la moartea lui Ceauşescu telefoanele se ascultă în draci, delaţiunea trece drept virtute, traficul de dosare şi dări în gât e mai intens ca niciodată. Ziariştii incomozi sunt “lucraţi informativ”. Telefoanele ni se comportă în mod tot mai suspect. ( Mi s-a întâmplat de câteva ori ca, încercând să apelez pe cineva, să ascult mai întâi secunde bune din convorbirea pe care o avusesem anterior).

Şi înregistrările/stenogramele/ transcripturile curg. Nu se mai opresc. Sigur, toate acestea sunt interesante, în felul lor. Pentru că probează ticăloşii individuale. Dar fenomenul ăsta tot mai acut, e supărător, îngrijorător, adevăratul motiv de îngrijorare. Pentru că ne arată în ce sistem trăim: un sistem ticălos! N-am cum să nu-mi amintesc că actualul preşedinte s-a suit pe ţară înjurând tocmai “sistemul ticăloşit”. Iar astăzi sistemul e mai ticălos ca niciodată.

Are sau nu vreo semnificaţie, vreo importanţă, în ce mă priveşte nu am să comentez nici acum înregistrările care au intrat în atenţia publică. Nici stenogramele despre care aflu că vor ieşi pe piaţă săptămâna viitoare.

E iarnă şi e frig.
SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Hai, Andreea!


Sâmbătă, constănțeanca mea, Andreea Olariu, cântă în finala concursului Io Canto, de pe Canale 5 Mediaset. De la ora 22:10, ora României. Nu știu unde și cum se poate vedea online transmisiunea Canale 5, dar s-o găsi vreun cititor să ne ajute cu un link. Și mai e o chestie, am putea vota și noi. De acasă sau din Italia. Hai, Andreeeeeeeea!

SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Da, dar într-o zi…
Bălălău se trezeşte aseară vorbind.

În ultima vreme, România nu mai are femei, are mămici. Nu mai are copii, are bebeluşi. Toată ţara a devenit o ţară plină de mămici şi bebeluşi.

Are dreptate Bălălău. Ai dracu’ români, ‘tu-le muma în cur cu jacuzzi-ul lor cu tot. Fac ce fac şi-şi lasă nevestele borţoase, că nu-s toate precaute ca stăpâna frunzei. Degeaba se străduieşte el să-i gonească din ţară, să-i flămânzească, să-i belească, să-i vadă pe toţi cu numele scris pe colivă. Lua-i-ar dracu’ de nesimţiţi, tot nu vor să crape şi să lase ţara populată doar de mecanisme portocalii.

Băi, pulchae, da, bă. România nu mai are femei, are mămici. Nu mai are copii, are bebeluşi. Toată ţara a devenit o ţară plină de mămici şi bebeluşi. - Dar într-o bună zi unul din bebeluşii ăştia o să se facă mare. Şi o să umble şi el beat mangă. Şi o să se pişe şi pe el un sarkoziu sau un berlusconea.


SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Măsurile de stimulare a economiei



Întâmplarea despre care vă povestesc este absolut autentică. Un amărât hotărăşte să-şi deschidă o mică afacere, în una din localităţile judeţului Constanţa. Îşi înfiinţează o asociaţie familială. Pe 22 noiembrie îi ies toate hârtiile. Pe 29 noiembrie îşi deschide o prăpădită de prăvălie, singura din satul ăla nenorocit. Pâine, biscuiţi, ulei, lumânări, zahăr, ulei şi alte câteva mărunţişuri de genul ăsta. Cam asta e afacerea lui. Dar visează. Că o să-i meargă. Îndeajuns de bine încât să-şi tină familia. Şi poate o pune ceva parale deoparte să deschidă un mic atelier de tâmplărie. Are el damblaua asta: să facă scaune ieftine, simple şi bune.

Pe 29 noiembrie deschide, cum am spus, prăvălia. Nu se descurajează. E doar prima zi. N-a vândut mare rahat, dar măcar pâinea s-a vândut toată. Pe 30, dimineaţa, pleacă să aducă pâine. Îi lasă nevestei -care e casieriţă, vânzătoare şi contabilă- 20 de lei, în hârtii de câte un leu, să nu rămână fără mărunţiş, de rest, ca ieri. Când se întoarce, prăvălia e închisă. Înăuntru… Garda financiară! Control, mare control! Că organili statului sunt vigilente şi evaziunea trebuie stârnită încă din faşă. Ăia de la gardă i-au trântit amenzi de 80 de milioane. Şi i-au suspendat activitatea pentru trei luni. Că avea în casă 20 de lei în plus. Explicaţia nu importă. E evaziune! Ai 20 de lei mai mult decât suma bonurilor din casa de marcat? E evaziune! Cele trei lăzi de pâine le mănânci tu cu nevastă-ta! Ţigări nu vinzi? Nici alcool? Nu contează! Amendă! Că faci evaziune la pâine. Şi biscuiţi. Şi lumânări. Şi cu asta basta.

Astea da măsuri de stimulare a economiei, de stârpire a evaziunii, încă din faşă.

La plecare, ăia de la gardă dau nasul cu două babe. Veniseră să ia pâine. Şi lumânări. Prin sat curentul cade mereu, aşa că lumânările sunt la mare căutare. Cu mândrie patriotică, unul din agenţii gărzi financiare le dă de veste babelor că prăvălia va sta închisă vreme de trei luni. Se urcă în maşină şi pleacă. Mai sunt sate de cercetat, mai sunt evazionişti de sancţionat, lumânări de numărat. Babele rămân bătând mărunt din buze. Pe un stâlp rânjeşte Băsescu, de pe un afiş portocaliu: De ce le e frică nu scapă. O babă îşi aşează broboada la gură, să nu intre aer rece. Proaspătul fost proaspăt întreprinzător iese în faţa prăvăliei:

- Ce ţi-a făcut ăştia, Aurele? Cu ce te-a prins? îl întreabă baba, mormăit, prin tricotul broboadei.

- Să-i ia toţi dracii!

- Nu ne dai lumânări? se interesează şi cealaltă babă.

- N-am voie! Trei luni n-am voie.

- Lasă, Aurele, mamă. Bine că nu te-a băgat la puşcărie.

-Pentru ce să mă bage? Pentru ce?

- Ei, pentru ce… Pentru ce! Aşa-i vremurile, mamă.

Aurel înjură. Sună telefonul. Răspunde. E frate-său. Îl felicită că şi-a deschis prăvălie. Întreabă cum a fost, după prima zi de activitate. Înjură şi închide. Pune lacătul la uşă şi pleacă spre casă. Pe drum trece pe lângă ăia de la gardă. Au pană. Îi ajută să schimbe roata. Ăia îi mulţumesc. Unul dintre ei, stânjenit, vrea să-i dea zece lei. Refuză. Ăla insistă:

- Nu iau, că n-am bon să vă dau, ‘tu-vă muma în cur cu bocu’ vostru!
SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Samba si


Mihaela Pană îmi atrage atenţia asupra unui apel care nu ar trebui să treacă neluat în seamă. Îl preiau şi mă alătur semnatarului, cu atât mai mult cu cât este de vorba de o importantă instituţie de cultură a Constanţei. E tot ce pot face. Ba mai pot face ceva. Să le bat obrazul lui Mazăre şi Nicuşor Constantinescu. Şi să îi anunţ, ca un contribuabil ce mă aflu, că interesul meu pentru samba şi palmieri e ZERO. Dar soarta bibliotecii mă interesează. Şi ar fi bine să n-o mai dea doar pe dobitocii de Boc şi Băsescu. Mai ţine şi de priorităţi. De ale administraţiei locale. Cururi de brazilience sau cărţi?

Îndrăznesc să îmi rog toţi cititorii: preluaţi acest apel. Pe bloguri, forumuri sau oriunde socotiţi că poate fi făcut public.

AJUTAŢI-NE!

Apel pentru susţinerea publică a Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa


În anul 2000, Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman” Constanţa primea din partea Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România premiul pentru cea mai bună bibliotecă publică din ţară. Astăzi, la doar un deceniu, este în pragul unei catastrofe. Iată câţiva dintre indicatorii dezastrului:

a.) În urma concedierilor din vara acestui an, instituţia, care avea 104 angajaţi, a rămas cu doar 50. Dintre aceştia numai 39 sunt bibliotecari, în condiţiile în care, conform legii, la o populaţie a judeţului Constanţa de 722.360 locuitori, grupul personalului de specialitate ar trebui să fie calibrat între 103 şi 144 de bibliotecari.

b.) Timp de o lună şi jumătate (15 iunie-1 august 2010) biblioteca a fost închisă, colecţiile ei fiind complet inaccesibile publicului, iar alte trei luni (1 mai-15 iunie şi 1 august-15 septembrie) numai jumătate din serviciile pentru utilizatori au putut fi accesate. Cauza? Toţi angajaţii au fost, pe rând, în şomaj tehnic, timp de 90 de zile.

c.) Practic nu există achiziţii de carte în 2010. În luna iunie a fost facturat un singur stoc de carte, în valoare de 2.379 lei, care nu a fost însă achitat. Zero în dreptul bugetului pentru cheltuielile de capital.

d.) De la 15 septembrie a.c. programul cu publicul al bibliotecii s-a redus la doar 39 de ore pe săptămână.

e.) De la 1 octombrie a.c. personalul bibliotecii nu a mai fost plătit, deşi activitatea în bibliotecă s-a desfăşurat normal. Speranţe de plată? Nule. Bugetul alocat pentru salarii a fost cheltuit, iar alţi bani pentru salarii, conform şefilor Direcţiei de Cultură a Consiliului Judeţean, nu sunt de găsit.

În opinia specialiştilor din Ministerul Culturii, aceste fapte dovedesc “interesul scăzut al autorităţilor publice pentru susţinerea lecturii publice”. Noi, cei care respirăm zilnic aerul viciat de acest “interes scăzut”, avem un alt termen pentru a descrie situaţia: sentinţă de condamnare la subdezvoltare culturală şi alterare a civilităţii Constanţei, la disoluţie a spiritului bibliotecii publice, la sărăcire atroce şi nimicire a demnităţii bibliotecarilor.

Mâhnirea mea profundă şi acest apel deznădăjduit la sprijin adresat dumneavoastră vin din faptul că, în faţa brutalului act de forţă impus de Consiliul Judeţean, conducerea bibliotecii a ales smerenia. Situaţia noastră reală nu e cunoscută. Nici măcar la nivelul asociaţiilor de bibliotecari, nu mai vorbesc de corpul social. Pentru că teama de represalii a fost şi este imensă. Rugăminţile mele şi ale altor colegi adresate direcţiunii bibliotecii pentru diseminarea de informaţii oficiale în mass-media locală şi centrală, pentru solicitarea de susţinere Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România şi Asociaţiei Bibliotecarilor din România, pentru apelul la liderii de opinie din judeţ şi din ţară au fost respinse de o argumentare construită în jurul neîncrederii în capacităţile acestor instanţe de a ajuta. Conştientizată sau nu, adevărata motivaţie este însă alta: frica. Iar această frică a generat confuzie, amânări, suspiciune şi, ca într-un cerc vicios, mai multă frică.

Tuturor ne e teamă pentru posturile noastre, pentru relaţia cu profesiunea pe care o iubim şi în care am investit nu puţin, pentru stabilitatea familiilor noastre. Şi toţi ştim că ceea ce se aşteaptă de la noi este să cedăm spaimei.

Eu aleg însă să nu încuviinţez la propria frică. Aleg să rostesc franc adevărul: situaţia Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa este critică, viitorul ei e în cumpănă, chiar desfiinţarea este o ipoteză plauzibilă, angajaţii ei sunt disperaţi, comunităţii locale i se îngrădeşte dreptul la informare.

Ajutaţi-ne! Comunitatea constănţeană are mare nevoie de o bibliotecă publică modernă, iar Biblioteca Judeţeană Constanţa a dovedit cu asupra de măsură că e dedicată publicului său. Cu ajutorul dumneavoastră de astăzi, într-o bună zi biblioteca noastră va oferi, sunt convins, motive solide pentru un nou premiu de excelenţă.

Vă mulţumesc! Ionel Alexe, bibliograf, Biblioteca Județeană ”Ioan N. Roman” Constanţa
E-mail: ionutalexe@yahoo.com

SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Scurte, dar groase



Când se suiau pe tron, fanarioţii nu zăboveau mult şi treceau iute la cele pe care le aveau de împlinit. Cu grăbire îşi puneau ţiitoarele în case bogate, cu puhoi de slugi să le fie la îndemână. Îşi pricopseau beizadelele şi îşi căftăneau slugile credincioase. Oropseau pe toţi cei care cutezau să le stea împotrivă. Cum ştiau că şederea pe tron e vremelnică, aveau grijă să fie îndestulătoare. Aşa că nu întârziau cu reducerea cheltuielilor publice şi cu mărirea până peste poate a birurilor. Spre îndestularea teşcherelei şi plata cămătarilor. Ăştia erau fanarioţii. Portocaliii sunt, desigur, cu totul altceva.

***

Mahalageala de la PSD pare să nu se mai încheie. Fostul preşedinte al partidului şi fost candidat la preşedinţie al aceluiaşi partid e luat la şuturi şi flegme de onor colegii. Adică de cei care până mai ieri se gudurau pe lângă el. Până la urmă e şi firesc ca Geoană să plătească pentru multele tâmpenii făcute în perioada în care a condus PSD. Şi mai sănătos ar fi fost, pentru pesedaci, să îşi spele chiloţii departe de ochii publicului. Dacă ei ţin să se ţigănească în public e problema lor. Personal sunt tentat să-l cred pe Geoană, la faza asta. Chiar cred că Ponta l-a “povăţuit” să mintă. E inutil să îmi argumentez această părere. Şi mai cred că amândoi, atât Geoană, cât şi Ponta au înţelegeri suspecte cu Băsescu. E mintea mea, cred ce vreau, nu?

Mai rămâne de discutat adevărata motivaţie a acestei păruieli. Ei?

***

M-a dat gata alăturarea de pe pagina web a Adevărului. Pleşu lângă Cartianu. Fără comentarii

SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Se mai întâmplă

Mă scremusem să scriu câteva cuvinte despre istoria lui Plăcintă jr. şi eram gata să îi dau drumul. Apoi am dat cu ochii peste articolul lui Marius Niţu, din Gândul. Şi am renunţat. Tot ce aş fi avut eu de spus era deja foarte bine spus acolo. Aşa că mă mulţumesc să vă dau link-ul, ca puturoşii.

SURSA: Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Plăcinta lui Ridzi
de Marius NIŢU |

Sorina Plăcintă şi Monica Ridzi sunt două femei care au foarte multe în comun. Amândouă sunt pedeliste, amândouă au deţinut funcţia de ministru, amândouă au fost ieri subiect de ştiri, dar, mai ales, amândouă folosesc perfect noul limbaj de lemn, tip politically correct, în situaţiile neplăcute.

22.06.2009. Monica Ridzi, în plin scandal al scândurii-scenă, pe care ministerul condus de ea a dat vreo 70.000 de euro: "Aştept să se finalizeze această anchetă prin care să se demonstreze nevinovăţia mea…".

publicitate 7.12.2010. Sorina Plăcintă, la scurt timp după ce fiul ei a fost reţinut, după ce şi-a bumbăcit iubita, i-a maltratat maşina, i-a confiscat telefonul şi a trecut cu autoturismul său peste un trecător: "Doar ancheta instituţiilor abilitate poate stabili dacă Andrei a acţionat în legitimă apărare sau a comis o greşeală." Până aici, totul e corect, eventualele comentarii sunt doar speculaţii răutăcioase, de genul "poate maşina iubitei a fost agresivă".

Dar fluxul de ştiri ale zilei de 7.12.2010 curge în continuare: membrii Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor au decis să respingă cererile de extindere a urmăririi penale şi de încuviinţare a percheziţiei informatice în cazul Monica Iacob Ridzi. Deci ancheta mai stă puţin, organele abilitate iau o pauză, iar fostul ministru al Tineretului şi Sportului primeşte în dar un ditamai cozonac juridic de sărbători. Totuşi, să nu ne pierdem speranţa în justiţie, rămâne doamna Plăcintă.

Dar şi aici apar două amănunte nu prea corecte. Sorina Plăcintă a venit la Poliţie, unde îi era reţinut fiul, cu maşina de serviciu. Adică exact cu un autoturism cu număr SEN, ca să înţeleagă mai repede procurorii cu cine au de-a face. Apoi, a fost citată ca martor. Martor la ce? Poate la cei şapte ani de acasă ai lui Plăcintă junior, că altceva despre incident nu putea să zică. Aici este o problemă. Andrei Plăcintă şi-a postat pe Facebook fotografii care îl prezintă urinând frumos pe o troiţă. Totuşi, staţi liniştiţi, ca şi "cearta între îndrăgostiţi", problema e minoră. Organele abilitate nu s-au pronunţat încă asupra acestui caz de incontinenţă urinară sau mintală. Şi ancheta asta continuă.

SURSA:GANDUL

[Paul Atreides]

Ponta, pe blog: Băsescu - Scaraoţchi; Sulfina, Turcan - pechineze; Udrea - Drăcuşoara preferată
Ştire

Preşedintele PSD îl acuză pe şeful statului, pe blogul personal, că se amestecă în viaţa Guvernului, a partidelor şi a opoziţiei, Victor Ponta numindu-l pe Traian Băsescu "Scaraoţchi" sau "Dracu", pe Sulfina Barbu şi Raluca Turcan - "pechineze", iar pe Elena Udrea - "Dracuşoara preferată".


Ponta mai susţine că punctul slab al liderul PNL Crin Antonescu nu este prostia sau ticăloşia, ci orgoliul, şi că acest lucru este ştiut de Traian Băsescu.

Liderul PSD mai afirmă că tinde să-i dea dreptate lui Traian Băsescu dacă acesta s-a referit la Cozmin Guşă când a vorbit despre mizeria din spatele lui Mircea Geoană.

Ponta scrie că "cel mai tare îşi bagă Dracu coada în PDL şi în Guvern" . "Modul în care îi conduce este intenţionat năucitor, bazat pe principiile dresajului ştiinţific «bate-i când nu se aşteaptă, dă-le de mâncare cât să nu moară, lăuda-i când simţi că o să muşte, distruge-le orice fărâmă de voinţa sau personalitate». Numerele cu Emil Boc sunt parcă desprinse din «Mihail câine de circ», cu menţiunea că bietul Emil nu mai obţine nici aplauze şi nici măcar mila publicului, doar din când în nişte zahărel de la stăpân, cât să mai schiaune un picuţ", susţine preşedintele PSD.

"Bătăiosul Voinescu, cel cu pedigree american, a încasat un şut în coaste când a lătrat mai tare şi s-a aşezat cuminte la picior. Fiorosul buldog Blaga s-a dus cuminte la Cotroceni să-i predea cuşca de la Interne pudelului Igaş, mai să-i lingă mâna Stăpânului că îl lasă să doarmă în ploaie, unde mârâitul se aude mai încet. Biata Ridzi, când făcea concerte şi afişe cu fiica Marinarului Mefisto era bună, acum bolnavă şi bătută mai trebuie să o ia hingherii de la DNA că să înţeleagă toţi că nu e bine să fii prins când furi oase", scrie Ponta.

El se referă şi la recentul subiect legat de indemnizaţia pentru mame: "Întâi au sărit pechinezele Sulfina, Turcan &Co că ele nu vor acceptă şi o să sfâşie tot dacă se întâmplă aşa ceva; a pocnit din bici Şefu şi au constatat imediat că e bine cu un singur an, încă o pleznitură şi Boc a făcut o tumbă cu dublă rasucire mortală. Cum a rămas până la urmă? Dracu mai ştie! Nu e cazul să vorbesc aici de faptul că există, normal, şi o favorită în Iad, cea mai frumoasă şi mai gătită din trupă, dar să nu intrăm în chestii personale, şi Dracu are o fărâmă de sentiment din vremea când era înger!".

Ponta declară că "Dracu şi-a băgat coada şi la PSD, dacă au ajuns domnii Oprea, Sârbu şi Diaconescu să realizeze brusc că au trăit în Infern atâţia ani până au primit lumina izbăvitoare taman de la Scaraoţchi!".

"Mă sperie însă numărul de dresaj cu comunicatele; că mă înjură mereu pe mine, că îmi atacă familia, ok - treaba lor, deja am reuşit să-i ignor; dar când am văzut acuzaţia că Adrian Năstase a lăsat în 2004 ţara în dezastru mi-a venit să-i sun să-i întreb «Gabi, Cristi, Marian, unde eraţi voi în 2004, că nu eraţi încă cu Dracu, ci în guvern cu noi toţi ceilalţi, chiar v-a luat minţile de tot?». Tot Dracu îi spune malefic lui Geoană la TVR 1 că are multă mizerie în spate (dacă se referă la Guşă, înclin să cred că ştie ce spune), că nu poate primi onorul militar dar că poate să conducă Senatul fără probleme, să nu-şi facă griji; dar nu pe degeaba vine sprijinul, ci condiţionat - să bage în continuare fitile în partidul care îl susţine, să ne reamintească prin autointerviuri momentele umilitoare de anul trecut, să saboteze colaborarea cu PNL prin tot felul de idei năstruşnice şi oricum să dea subiecte care să acopere discuţia publică despre ce face Băse (adică Dracu, pardon) cu bugetul, cu Educaţia, cu pensiile sau chiar cu cealaltă mizerie numită cazul Roberta. Şi se pare că reuşeşte!", mai scrie Ponta.

El menţionează că liderul PNL Crin Antonescu este lăudat de "oficioasele Dracului" de fiecare dată când liberalul critică PSD. "Sunt convins că tot coadă lui, în mod insinuos şi pervers folosită, are efecte asupra lui Crin. De câte ori Antonescu înţeapă PSD, imediat toate oficioasele Dracului încep să-l laude frenetic, «bravo Crin, eşti liderul opoziţiei, speranţa ţării de refacere a Dreptei care va opri Stânga comunistă!» Nefiind Crin nici ticălos nici prost, ca unii din cei menţionaţi mai sus, atunci coada apăsă exact la punctul slab - orgoliul, pe care presară tot felul de prafuri cu efect exaltant, totul ca să se întâmple ce spune doamne Udrea (Drăcuşoara preferată!) - «PNL şi PSD nu au soluţii, sunt doar două partide care se ceartă în continuu între ele, dar să le ţină Domnul aşa!» - nu putea să spună Dracu şi a spus Domnul!", scrie Ponta.

El aminteşte atacul "furibund" al lui Crin Antonescu din campania din 2009 la adresa lui Mircea Geoană: "Dacă tot se poartă memoriile din campania de anul trecut, îmi amintesc şi eu ce efect a avut atacul său furibund la Geoană, făcut cu gândul (calculat greşit, şi poate inspirat şi de voci băsiste) că doar aşa poate ajunge în turul doi. E foarte greu, când eşti candidat al unui partid de 20%, să baţi un rival, oricât de slab, dar susţinut de un partid de 35% , chiar dacă îl demolezi în dezbateri. Atacurile acelea cumplite l-au trimis pe Geoană în turul doi mult slăbit în confruntarea cu Dracu! Care a mai avut noroc şi cu ceva jacuzzi în cazanul cu smoală al Dlui. Vantu şi gata rezultatul".

"Ca să concluzionez, nimic nu-l sperie mai tare pe Băsescu Scaraoţchi decât ideea că se unesc împotriva lui cei pe care nu-i poate nici cumpăra nici aresta! Şi atunci îşi bagă coada! Ce are el în cap în continuare? Foarte simplu - îşi ţine coada băgată între toţi, ne încurcă de nu mai înţelegem nimic şi în 2012 împarte la toţi românii lihniţi de foame prescuri şi anafură (că numai el mai are aşa ceva) şi gata, îl votăm din nou, că trebuie să pară şi un pic democratic Iadul asta, aşa-i moda. O să mă întrebaţi dacă ieşim din situaţia asta cumplită cu slujbe sau ceva exorcizări; ei bine, nu! Cred că tebuie sa-l trimitem la... Dracu, normal; să nu-l mai ascultăm, orice ar spune, să-l pocnim pe unde îl prindem, să înţelegem că oricare dintre noi este oricum mai bun ca el. Şi să ne pregătim să reconstruim aici, la noi, o ţară care de 6 ani se duce sistematic, programat şi aproape conştient, direct la Dracu!", scrie Ponta.

SURSA:MEDIAFAX

[Paul Atreides]

Olguţa Vasilescu: Femeile sunt discriminate de actuala Lege a pensiilor, o vom ataca la CC



Senatorul PSD Olguţa Vasilescu a declarat, duminică, la Craiova, că femeile sunt discriminate de prevederile Legii pensiilor, în forma promulgată de Parlament, întrucât, deşi se vor pensiona la 63 ani, "vârsta legală" prevăzută prin actul normativ, vor beneficia de retribuţii mai mici decât bărbaţii.

Senatorul PSD Lia Olguţa Vasilescu a declarat, într-o conferinţă de presă, că social-democraţii vor ataca la Curtea Constituţională legea pensiilor, întrucât, în forma promulgată de Parlamentul României, sunt discriminate femeile.

"Este un aspect pe care îl vom ataca la Curtea Constituţională, respectiv s-a aprobat deja ca 63 de ani să fie vârsta de pensionare la femei şi 65 de ani la bărbaţi, însă nu s-a modificat şi stagiul de cotizare. Practic, femeile care vor ieşi la vârsta legală de pensionare de 63 de ani vor avea o pensie mult mai mică decât cea a bărbaţilor . Este vorba de o discriminare", a spus Olguţa Vasilescu.

Potrivit sursei citate, în forma promulgată femeile vor beneficia de pensii mai mici ca bărbaţii, deşi se vor pensiona la vârsta legală, stipulată în actul normativ.

"Am hotărât să facem o discriminare pozitivă în cazul femeilor pe considerentul că sunt mame şi că oricum muncesc de două ori mai mult decât bărbaţii, dar asta nu înseamnă să mergem şi pe o discriminare negativă care înseamnă că femeile, deşi ies la o vârstă de pensionare care este aproape similară cu cea a bărbaţilor, vor avea o pensie mai mică", a mai spus senatorul PSD, Lia Olguţa Vasilescu.

Legea pensiilor, reexaminată la solicitarea şefului statului, prin care se stabileşte vârsta standard de pensionare de 63 de ani la femei şi de 65 de ani la bărbaţi, a fost adoptată marţi, de plenul Camerei Deputaţilor. Legea a fost adoptată, prin apel nominal, cu 172 de voturi "pentru".

Singurul articol modificat, faţă de varianta iniţială adoptată, este cel referitor la vârsta de pensionare.

SURSA:MEDIAFAX

[Paul Atreides]

Declaraţiile ex-preşedintelui american Richard Nixon despre evrei, afroamericani, irlandezi şi italieni


Fostul preşedinte american Richard Nixon a făcut comentarii depreciative despre evrei, afroamericani, irlandezi şi italieni, potrivit unor înregistrări audio ale Casei Albe dezvăluite recent şi din care New York Times a publicat extrase sâmbătă.


"Evreii au anumite caracteristici", susţinea Nixon, care a fost preşedinte în perioada 1968-1974, în timpul unei discuţii cu un consilier în 1973. Această discuţie figurează în cele 265 de ore de înregistrări publicate online de Biblioteca prezidenţială Richard Nixon în California.

"Evreii au o personalitate foarte agresivă, corosivă şi respingătoare", declara preşedintele american din acea perioadă, făcând o distincţie între evreii israelieni - pe care îi admira - şi evreii americani.

"Irlandezii au anumite... De exemplu, irlandezii nu pot să bea alcool. Ceea ce trebuie să reţineţi întotdeauna în ceea ce îi priveşte pe irlandezi este că devin răi (când beau alcool, n.red.). Practic toţi irlandezii pe care i-am cunoscut se comportă urât când beau. În special irlandezii adevăraţi", susţinea Richard Nixon.

"Italienii, desigur, ei nu au capul bine fixat pe umeri. Sunt oameni minunaţi, dar...", a comentat preşedintele, fără să îşi termine fraza.

În legătură cu afro-americanii, Nixon s-a declarat în dezacord cu opiniile secretarului său de Stat, William Rogers. Potrivit acestuia, Rogers "are un fel de slăbiciune pentru problema negrilor". "El spune că aceştia sunt pe cale să facă progrese şi că, în definitiv, ei vor face ţara noastră mai puternică pentru că sunt puternici fizic şi că unii dintre ei sunt inteligenţi, şi aşa mai departe", potrivit lui Nixon.

"Eu cred că are dreptate dacă ne referim la o perioadă de 500 de ani. Dar cred că este fals dacă ne referim la 50 de ani", a adăugat el.

Nixon a continuat să facă afirmaţii oarecum confuze, sugerând că se pronunţă pentru o îmbunătăţire genetică a rasei negre printr-un amestec de rase. "Doar asta va funcţiona", susţinea el.

Henry Kissinger, în acea perioadă consilier pentru Securitate Naţională al lui Nixon, respinge în timpul unei conversaţii apelurile făcute Washingtonului de a cere autorităţilor sovietice să permită evreilor să emigreze pentru a scăpa de persecuţii.

"Emigrarea evreilor din Uniunea Sovietică nu este un obiectiv al politicii externe americane. Şi dacă ei îi trimit pe evrei în camere de gazare în Uniunea Sovietică, aceasta nu este o problemă americană. Poate că este o problemă umanitară", afirma Kissinger.

"Ştiu. Nu putem arunca lumea în aer pentru asta", a răspuns Nixon.

Ales în 1968, apoi reales în 1972, Richard Nixon a fost constrâns să demisioneze în 1974, din cauza scandalului de spionaj politic Watergate. El a murit în 1994.

SURSA:MEDIAFAX

[Paul Atreides]

AFP: Criza economică adânceşte dilema medicilor români, tentaţi să plece în străinătate
Ştire

Medicii români se confruntă, pe fondul crizei economice, cu dilema tot mai acută de a rămâne în ţară sau de a pleca în străinătate pentru salarii mai mari şi condiţii de lucru mai bune, relatează AFP, care a realizat un reportaj la Spitalul de copii Marie Curie din Bucureşti.


În camera 213 a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie Curie din Bucureşti, Florentina Fulga, al cărei fiu în vârstă de 14 ani, Sebastian, suferă de o boală osoasă gravă, se întreabă: "Dacă toţi medicii români pleacă în străinătate, cine se va ocupa de copiii noştri?".

Să plece sau să rămână? În serviciul de ortopedie pediatrică unde este tratat Sebastian pentru a putea merge din nou, toţi medicii şi asistentele şi-au pus această întrebare. Problema a devenit şi mai acută după ce ţara a intrat în criză, comentează AFP, într-un reportaj care face parte dintr-un dosar privind criza economică în Europa.

Constrânsă să recurgă la un împrumut de urgenţă de la Fondul Monetar Internaţional, România a luat măsuri de austeritate pentru a-şi reduce deficitul.

Deja foarte mici şi încurajând astfel practicile de corupţie, salariile personalului medical au fost reduse cu aproximativ 25 la sută începând din iulie, aşa cum a fost cazul întregului sector public.

Eugenia Udrea, de 25 de ani asistentă la Marie Curie, are un salariu lunar de 162 de euro, faţă de 255 de euro anterior. Salariul mediu în România este de 350 de euro.

"Mulţi dintre colegii noştri pleacă în Europa, pentru că salariul este mai bun", mărturiseşte ea.

În 2009 peste 8.000 de medici români lucrau în străinătate, adică unul din şapte, potrivit organizaţiilor profesionale.

Renumit specialist în ortopedie pediatrică, profesorul Gheorghe Burnei, în vârstă de 58 de ani, se luptă pentru a menţine acest serviciu, crucial pentru copiii care suferă de malformaţii şi tumori osoase. Dar şi el s-a gândit să plece.

I s-a propus un salariu incomparabil mai mare faţă de cel câştigat în România, dar mai ales condiţii de lucru lipsite de grijile cotidiene cu care se confruntă la spitalul Marie Curie.

"Masa pe care este operat acest tânăr pentru a i se reface piciorul este prea veche şi nu este adaptată la ortopedia pediatrică", spune Burnei.

"Staţia centrală de sterilizare ar fi trebuit schimbată de 16 ani. Ea este reparată, dar ne este teamă de infecţii", adaugă el.

Echipamentul din sala de operaţii provine dintr-o donaţie. Şi aspectul primitor al serviciului - pereţii zugrăviţi impecabili, mobilierul curat - nu se datorează decât sponsorilor şi unei fundaţii caritabile.

Serviciul funcţionează cu doar doi medici şi din cauza lipsei resurselor, pacienţii trebuie să plătească pentru anumite implanturi.

"Este ca şi cum cu un morcov şi cu o ceapă ar trebui să faceţi o supă bună pentru mulţi invitaţi", a rezumat un coleg al lui Burnei, Constantin Ciobanu, referindu-se la activitatea zilnică a medicilor români. El îşi sfătuieşte fiul, care studiază tot medicina, să plece în străinătate.

"În acest ritm, riscăm să ne întoarcem cu 20 de ani în urmă, după ce am ajuns la un nivel performant în ortopedia pediatrică", spune Burnei.

El a decis să rămână în ţară pentru "a duce la bun sfârşit proiecte aflate în curs", printre care îmbunătăţirea sistemului de depistare precoce a cazurilor de scolioză şi formarea de specialişti în întreaga ţară.

"În prezent, aproape toate cazurile ajung la noi, chiar şi cele care ar putea fi tratate în provincie. Avem o listă de aşteptare de doi ani. Nu mai avem timp pentru cercetare, deoarece trebuie să continuăm tratamentele", afirmă el.

În principal, cei care l-au convins să rămână în ţară au fost zecile de pacienţi şi familiile lor, care îşi pun toate speranţele în competenţele sale.

România alocă puţini bani sănătăţii, mai puţin de 4 la sută din produsul intern brut, faţă de alte ţări europene, cum ar fi Franţa, cu 11 la sută.

"Un număr redus de persoane cotizează la sistemul de asigurări de sănătate, dar toată lumea vrea să primească îngrijiri medicale", afirmă Radu Tabacaru, directorul medical al spitalului, comparând sistemul de sănătate românesc "injust şi anacronic" cu un vapor aflat "pe punctul de a se scufunda".

Guvernul de la Bucureşti a extins recent la noi categorii de persoane plata contribuţiilor la Fondul asigurărilor de sănătate, în condiţiile în care doar 6,7 milioane de români din 21,5 de milioane erau anterior obligaţi să le plătească.

SURSA:MEDIAFAX

[Paul Atreides]

Plantaţie de canabis descoperită în Capitală. Doi tineri au fost reţinuţi
Ştire

Poliţiştii antidrog din Capitală au descoperit, la o adresă din Bucureşti, o plantaţie "indoor" de 17 plante de canabis, ce depăşeau doi metri înălţime, doi tineri fiind reţinuţi de procurorii DIICOT, cu propunere de arestare preventivă.


Plantaţie de canabis descoperită în Capitală. Doi tineri au fost reţinuţi
Poliţiştii antidrog de la Direcţia de Combatere a Crimei Organizate, sub coordonarea procurorilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au descoperit plantele în timpul unei percheziţii făcute joi, la o adresă din Bucureşti, informează, vineri, Poliţia Română.

Plantele au fost cultivate de Andrei C. (21 de ani) şi Andreea T. (26 de ani), ambii din Bucureşti, care se ocupau cu vânzarea drogurilor.

Plantaţia era formată din 17 plante mature de canabis, ce depăşeau doi metri înălţime, încăperea în care acestea erau ţinute fiind dotată cu aparate şi instrumente specifice, respectiv lămpi cu intensitate mare, termometre, hidrometre şi sistem de ventilaţie.

Autorităţile au stabilit că cei doi au cumpărat seminţele de canabis din Canada, prin internet, iniţial cultura fiind formată din aproximativ 50 de plante.

Tinerii au fost audiaţi de DIICOT, procurorii dispunând reţinerea lor pentru 24 de ore. Ei urmează să fie prezentaţi Tribunalului Bucureşti, vineri, cu propunere de arestare preventivă.

Cercetările sunt continuate pentru stabilirea întregii activităţi infracţionale.

SURSA:MEDIAFAX

[Paul Atreides]

În Labirint


De multă vreme trăiesc senzaţia că oraşul seamănă tot mai mult cu Labirintul. Şi hoarde de minotauri nevrotici aleargă necontenit printre zidurile lui. Ciocnindu-se între ei. Sau zdrobind sub copite orice trecător. În Labirint nu mai e loc pentru destine, nu mai încap biografii, oameni şi voci. Doar fălci aşteptând să fie troznite, sudalme gata să fie rostite şi pumni repeziţi în neştire. Dialogul nu mai există, pentru că în Labirint grohăitul rătăciţilor e suficient.Şi mugetul fiarei. E tot ce mai răzbate peste urletul constant- fundalul sonor pe care plutesc zidurile gri, stropite când şi când cu lumina cleioasă din neonul reclamelor, ale oraşului. Ici şi colo câte o baltă de sânge, smocuri de păr, câte o claviculă ruptă, o mandibulă zdrobită. Semne ale întâlnirii rătăciţilor cu minotaurii.

Iar minotaurii nu au nimic din măreţia şi forţa implacabilă a făpturii mitologice. Doar o fără saţ sete de sânge. Tot astfel cum nici rătăciţii nu sunt eroi plecaţi în căutarea propriei măreţii, ci triste spectre căutând supravieţuirea, ieşirea din Labirint. De fapt nici Labirintul nu e un adevărat labirint, ci doar o grotă năpădită de beznă, un spaţiu al descompunerii. Iar firul Ariadnei e doar un fir de sârmă ghimpată, care duce spre ieşirea din acest labirint şi intrarea în următorul.

Clerc, un mai vechi cititor, îmi povesteşte, în comentariul la un articol, o întâmplare a sa. Sau, dacă vreţi, despre trecerea sa prin Labirint. Vă propun să o comentăm împreună. Şi, dincolo de căutarea de vinovăţii, să vedem ce e de învăţat din ea.

[...] Nesiguranta pe strada si in trafic a crescut exponential de cind acest nemernic antisocial e seful statului. El ofera modelul maxim, el da liber la violenta, el cautioneaza, prin comportament, derapajele fizice si verbale.
Patania mea. Vineri seara, pe 19, eram in masina cu fetita, de 5 anisori, care avea burtica umflata si plingea isteric. Ne grabeam la spital, cu luminile de avarie aprinse si claxonind sa ni se faca loc. Era o situatie de urgenta. Un nemernic cu Logan si numar de Brasov (80 AIR, ca sa va feriti si voi, ca e primejdios) n-a vrut si pace sa se dea la o parte, cale de vreo 2-3 km, prin Bucuresti. Avea o problema cu noi, si pe stinga, si pe dreapta. Politie, ioc. Aproape de Maica Domnului, la semafor, furios si revoltat, m-am dat joc, injurindu-l si urlindu-i ca era o situatie de urgenta, ca fetita etc. Avea in dreapta o pitipoanca. Probabil ca era baiat de firma sau student, ceva. Nu vreun mafiot sau smecher. S-a dat joc, avea peste doi metri, si mi-a carat trei pumni in cap, promitindu-mi ca ma omoara. Eu sint doctor in filosofie, nu luptator de k1, si n-am mai mult de 1,65 m. S-a adunat lume, un taximetrist, niste femei. Asa am scapat cu viata. A disparut fara probleme. Taximetristul m-a sfatuit sa nu chem politia, ca se poate lasa cu urmari si mai rele. Eu nu cedez usor, dar am priceput ca omul avea dreptate. Asta e tara lui Basescu, luptatorul anticomunist si reformatorul institutiilor. Asta e tara condusa de “elita” clujeana a Ardealului.
Care e morala? N-avem nici o sansa in fata unor asasini ca pitecantropul din Brasov – si a replicilor lui din PD. Aceleasi trasaturi caracteriale: tupeu, cinism, lipsa de compasiune, nici un cod moral, nici urma de solidaritate cu cei amariti, credinta paranoica de a fi singuri pe lume, certitudinea ca orice ar face, nu li se va intimpla nimic rau.
Invatati de la mine si nu rispostati in trafic. Mai ales daca aveti copii si mititeii sint cu voi. Nu merita riscul. E o tara de descreierati, condusa de descreierati. Aveti de grija.
Scuze, Rabbi, pentru lungimea postarii. Doar ca inca nu m-am trezit din pumnii “marelui ardelean”. Ce dracu o sa fac miine, daca situatia se repeta? Armele nu sint o solutie, tot eu intru la mititica daca trag cu glont de cauciuc in animalul care e de doua ori cit mine…

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Viaţa ca o curvă



Florin are o nebunie frumoasă. Care nici nu e doar a lui. Cred că nebunia asta despre care vorbim îmi e la fel de prietenă, adeseori. Şi nici măcar nu e nebunie. Don Quijote poate depune mărturie. Suntem doar întâmplător prieteni. Absolut întâmplător. Iar asta nu mă face mai puţin cinstit atunci când vă spun că ultimul lui album “Autistul /Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi” merită toate paralele. Şi se poate lesne comanda aici.

Iar videoclipul piesei “Viaţa ca o curvă” e chiar pe gustul meu.Şi nu doar datorită frumoasei Maria Dinulescu. Dar mai ales.

Faină, lucrare, megastare!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Eu zic să nu aştepte până în 2012



Rândurile astea le scriu cu lacrimi în ochi, într-o stare de adâncă tulburare. Îmi e greu să-mi revin. Sunt adânc marcat de vestea că madam Tatoiu vrea să se cărăbănească din ţară. Uite de-aia n-are prazul frunză palmată, ce să zic! Da’ pe urmă mi-am mai revenit. Că cică nu pleacă acu’-acu’, ci mai încolo. Prin 2012. Aha.

Ca să fiu cinstit, existenţa cucoanei îmi e perfect indiferentă. Prezenţa ei publică, însă, e repugnantă. Şi descrie o anume tipologie. Făptura are o nevoie fără saţ de expunere. Vrea să fie văzută, să fie auzită. Se piarizează (sic!) cu osârdie. Nu pare să realizeze că este o prezenţă antipatică şi ţine să fie mereu vizibilă, vocală, cu orice preţ. Vrea să plece? Ducă-se! Să plece diseară! N-are bani de avion? O împrumutăm. Dar nu asta e şmecheria. Că ea vrea să plece prin 2012. Dacă o pleca, deocamdată vrea să facă valuri. Şi-o închipui că ne rupe jalea la auzul veştii.

Făptura reprezintă o anume tipologie, ăsta e singurul motiv pentru care o bag în seamă. E şi ea o formă de definire a tupeului. Să vedem:

Întrebată de gândul ce o poate face să se răzgândească în privinţa plecării, Monica Tatoiu răspunde rapid: “Schimbarea climatului politic. Asta m-ar face să mă răzgândesc”

“Nu vreau să mai trăiesc într-o ţară în care nu mai ai siguranţă pe stradă, nu vreau să trăiesc într-o ţară fără moralitate, în care agresivitatea şi promiscuitatea sunt la tot pasul”, declară Monica Tatoiu pentru gândul

La ce mama dracului s-o referi? O deranjează mitocănia, agresivitatea, promiscuitatea, dar se laudă că l-a votat pe Băsescu şi gaşca. Şi nu ratează nicio ocazie să lipească nişte buze de curul lui Bălălău. Îi e scârbă de actualul “climat politic”, dar se făleşte cu opţiunea ei pro- Bălălău. E ca şi cum te pişi pe covorul din sufragerie, te caci pe canapea şi pe urmă te vaiţi că nu mai stai acolo pen’ că pute urât.

Ca să nu rateze ocazia de a mai fi o dată tâmpită, madam adaugă:

Până când va pleca din ţară, Tatoiu are planuri mari – vrea să creeze o reţea cu românii din diasporă împotriva celor din ţară, care, susţine ea, nu fac nimic. “Cei din străinătate iubesc mai mult România şi sunt mult mai responsabili decât cei de aici”, declară ea.

Hai sictir! Împotriva românilor din ţară, madam? Adică electoratul de la Ambasada de la Paris, nu? Asta e problema. Că tâmpiţii de genul ăsta pot şi vor vota şi după ce vor fi plecat de aici ( dacă va fi cazul!). Adică vor livra colete cu rahatul şi pişatul lor. Cu destinaţia : canapeaua şi covorul ălora din ţară. Şi vor continua să zbiere, de la distanţă, că aici pute.

Am băgat-o în seamă pe făptură. Mai mult decât era cazul. Încă un “sictir” şi am încheiat discuţia.

P.S. Am mulţi buni prieteni plecaţi din ţară. Oameni care nu au încetat să se socotească români ( mă calcă pe nervi sintagma “buni români”). Cu bune şi rele. Oameni cărora le pasă. Oameni care, atunci când vorbesc despre România, spun “acasă”. Cunosc şi dintre cei care spun “la voi, în România, e aşa şi pe dincolo, pe când la noi, în Căpşunezia”… Aceştia sunt dintre cei care, chiar dacă vorbesc rău limba ţării de adopţie, ţin cu orice preţ ca atunci când vorbesc româneşte să îşi confecţioneze un accent bizar. Unii continuă să se socotească români, alţii nu s-au socotit niciodată. Să mă ierte şi unii şi alţii dacă voi spune că român întreg( cu bune şi rele) poţi fi doar trăind aici. Pentru că relaţia dintre român şi ţara lui, am credinţa asta, este relaţia lui Anteu cu pământul matern.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Care stat? Care drept?



Isprava de ieri, de la tropăiala organizată cu ocazia zilei naționale, e doar încă un episod din serialul de mare succes: “Hai să facem țara poștă!”. Pe scurt, la defilarea/țopăiala/aglomerația militară organizată pentru sărbătorirea zilei naționale, șeful statului ar fi trebuit să primească onorul din partea gărzii, care și ea era tot de onoare. În lipsa lui Băsescu, despre care știm cu toții că era, este și rămâne dus, cel care ar fi trebuit să primească onorul, după toate regulile, ar fi trebuit să fie șeful Senatului. Cum suntem în România și pe aici ne doare la fix 3 centimetri de la intarea în cur de orice fel de reguli, bun simț etc., nu era să ratăm ocazia ca tocmai de ziua națională să ne mai facem puțin de rahat. Așa că garda a prezentat onorul lu’ băiatu’ ăla mic, tâmpit și repezit care își imaginează că e prim ministru. Schimbare intervenită cu 10 minute înainte de începerea manifestării, la solicitarea lui Băsescu- dacă e să ne luăm după Boc. În mod firesc, pe Geoană l-au apucat dracii. Asta e istoria.

Bun. Personal n-am habar de ce i s-a aprins lui Geoană fitilul. Poate e doar un bâzdâc personal și s-a simțit din nou lovit în ambâțul propriu și personal de flacăra mov. Nici nu are importanță. Un lucru e clar. Ordinea de precădere, în căcatul ăsta pe care absolut fără niciun rost ne încăpățânăm să-l mai numim “statul” român, e stabilită de constituție. Există, pe lângă asta, niște prevederi foarte clare, în rânduielile militare, care stabilesc de asemenea cine și în ce ordine poate primi onorul din partea gărzii. Iar aici lucrurile sunt clare: după președinte, urmează președintele Senatului. Punct. Aici nu e loc de “vrea/ nu vrea pula mea”, îmi place/nu-mi place mecla lui Geoană. Mie nu-mi place nici muianul, nici apucăturile, nici familia lui Băsescu. Dar regula spune că el e primul la primit dedicații de la fanfară. Aceeași regulă spune că, după ce o fi el suspendat și demis – eu sper că iute!- urmează președintele Senatului. Care se întâmplă să fie Geoană. Apoi președintele Camerei Deputaților, care se întâmplă să fie o infractoare care ar fi trebuit să fie la pârnaie.

Toată povestea asta ar putea părea lipsită de importanță, în balamucul care se numește România. Nu e deloc așa. Pentru că istoria asta este simptomatică. Arată halul în care a ajuns statul român, importanța pe care o are ordinea de drept. Dar mai ales nesimțirea fără limite a derbedeilor care alcătuiesc actuala putere.

Mai întâi mi se pare de o nesimțire scandaloasă absența lui Bălălău. Care dă cu flit zilei naționale, pen’ că voia să bea o cinzeacă și să tragă aghioase la reuniunea sulii de la Astana. Reuniune care ne interesează fix cât ne interesează ce cârlig folosește Mirel Buduhală când dă la răpitor. Și la care reuniune tot ce a putut face a fost să deranjeze lumea cu sforăitul și bășinile lui.

Apoi, în lipsa lui, există un text constituțional, o ordine de drept, care stabilește cine și ce face cu trompeta. Sau ar trebui să existe, dacă am fi un popor sănătos la cap și am da de pământ cu derbedeii ăștia. Pentru că este inadmisibil ca, atunci când pleacă el la futut, la somn sau la biliard, să aibă impresia că stabilește, cariciul lui în locul legii, cine ce să facă. În mintea lui puțină și complet distrusă de alcool, România e proprietatea lui personală, în care el face orice îi străbate lui neuronul. Pentru povestea de ieri ar trebui suspendat. Și-a făcut fiica subdezvoltată intelectual europarlamentar. Și noi plătim. Și-a pus putoarea personală ministresă, funcție din care rupe banul public la greu. Și noi plătim. Pe la reuniunile importante ia, în numele nostru, flegme în ochi. Și noi plătim. Împreună cu gașca de derbedei a dus țara în haos, a făcut economia ferfeniță. Și noi plătim. A venit vremea să plătească și el.

Repet, episodul de ieri poate părea lipsit de importanță pe lângă avalanșa de porcării care se revarsă peste țară. Dar descrie perfect nivelul sub-bananier la care am ajuns.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Partidul popo-pardon-lar



Dacă îi recunosc vreun merit lui Dan Diaconescu, atunci acel merit e că omu’ a priceput că cea mai bună investiţie e în prostie. Aşa că şi-a făcut partid. Partidul cretinilor poporului. Cum ar veni… partidul s-a născut dintr-o necesitate istorică, nu? Nici nu ştiu ce naiba să scriu despre panarama asta. Să îl iei în serios e lipsit de sens. Să faci caterincă de însăşi caterinca, iar n-are sens. Pe bune. Uite, demonstrez:

“A doua zi dupa ce vin la putere vreau sa eliminam subventia pe care partidele o primesc”, a mai spus Diaconescu.

Asta zice caracalianul. De altfel ăsta pare a fi un punct esenţial din “programul partidului”. Acu’ mergem la statutul “partidului”:

Articolul 57
(1) Sursele de finantare ale partidului sunt :
a) cotizatii ale membrilor de partid;
b) donatii si legate;
c) venituri provenite din activitati proprii;
d) subventii de la bugetul de stat acordate in conditiile legii.

Bun aşa. Cu punctul “c” e clar, că pentru asta dă cu subsemnatul pe la DNA. Da’ ce vedem noi la punctul “d”? Mare şmecher, dom’le. Mare pişicher. ( Mulţi cretini pe lume!)

Oricum, o vizită pe site-ul partidului e mereu instructivă. Pe lângă tradiţionalul “Toul (sic!) pentru România!” mai poţi cumpăra o canadiană, o pufoaică. Bine, din imagine eu n-am priceput… “Toul pentru România”… adică bărci de cauciuc, melitari sau inundaţii?

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Ete cum câştigă Adevărul teren în faţa celor de la New York Times



Recunosc, nu sunt mare expert în socoteli. La politică îmi mai dau cu părerea- ca tot românul. La agricultură şi fotbal mai puţin. Dar, în general, am pretenţia că sunt zdravăn la cap. După ce am văzut materialul de mai jos, în Adevărul, pe prima pagină a ediţiei online, m-am întrebat dacă nu cumva mi s-a stricat ceva la cutiuţă. Să vedeţi:



Bun. Deci eu sunt pe mai departe zdravăn la cap, dar nu garantez pentru autorul articolului cu pricina. Prin redacţii mai există ceea ce se numea cândva “cap-limpede”? Eu ştiu că, desigur, comuniştii sunt de căcat, iar comuniştii moldoveni sunt şi mai de căcat, că e cu musai să arătăm ce frumos s-au copt bananele la Feteşti şi câtai ananasul creşte pe terasamentul căii ferate de la Făurei, dar chiar aşa? Adică… în pizda mă-sii, pe principiul ăsta şi partidul lui Nahorniac începe să câştige teren în faţa pesediştilor, iar în SUA partidul consumatorilor de bere fără alcool câştigă teren puternic în faţa republicanilor.

Hai, cu tata, trăi-v-ar mogulu’. Hai, băieţii de la Adevărul, că deja începeţi să câştigaţi teren în faţa celor de la New York Times. Aţi dat dracului cu toţii în mintea lu’ Gregoar?

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Lecţia şampaniei



Observ că tot mai mulţi sunt cei care sunt convinşi că, în 2012, PDL va avea soarta PNTCD ( eu încă aştept ca ţărăniştii să redevină o forţă importantă). Cei mai îngăduitori sunt dispuşi să admită că partidul prezidenţial va reuşi să depăşească pragul necesar intrării în Parlament, dar că scorul său electoral se va situa undeva în jurul a 10 %. Argumentele ţin de scăderea din sondaje, motivată de măsurile impopulare şi neîncetatul şir de prostii al actualei puteri.

Sunt de acord că guvernul Boc este cel mai prost guvern pe care l-am avut în ultimii 20 de ani. Deşi ades invocat de către guvernanţi, interesul naţional a fost de multe ori subordonat interesului de gaşcă. Prostiile şi actele de corupţie par să nu se mai termine. Practic, avem un guvern care are menirea exclusivă de a-l face fericit pe preşedintele Băsescu. Costurile acestei fericiri nu par să intereseze. Iar sondajele de la acest moment reflectă în mod corect această stare de lucruri.

Am stat, în ultima vreme, de vorbă cu mulţi oameni politici din zona opoziţiei. Partidele de opoziţie par la acest moment narcotizate, năucite de o prematură şi ilogică juisare, şi extrem de ocupate cu împărţirea procentelor virtuale scăpate din cioc de portocalii. Ba, ca şi cum asta nu ar fi fost îndeajuns, în ultima perioadă exersează şi o foarte întărâtată scărmăneală reciprocă, tocmindu-se ca nişte precupeţe pe ipotetice funcţii de premier sau preşedinte.

Partidele de opoziţie nu au niciun merit cu care să îşi poată argumenta pretenţiile. Aşa cum se tot întâmplă de 20 de ani, se joacă la greşeala adversarului. Iar prostia şi ticăloşia actualei puteri, se speră, vor împinge suficiente procente în trăistuţele opoziţiei. Aşa că încăierarea e pe împărţeala acestor ipotetice procente.

Personal cred că cei din opoziţie fac o greşeală majoră socotind PDL un partid terminat. Este o greşeală, mai întâi, să sub-apreciezi forţa PDL, apoi să supra-apreciezi înţelepciunea electoratului român. Căruia trebuie să-i furnizezi şi argumentele propriei valori, pe lângă demonstraţia inepţiei celorlalţi. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni dacă, începând din toamna lui 2011, vom asista la o avalanşă de măsuri populiste, venind dinspre actuala putere. Majorări de pensii, de salarii şi un întreg şir de pomeni electorale vor face rapid uitate măsurile de austeritate de acum. Iar resursele cu care să poată fi susţinute aceste măsuri se pot găsi şi se vor găsi. Trebuie doar un ochi ager şi acestea pot fi de pe acum anticipate.

Chiar dacă acum pare în cădere, PDL are încă structuri puternice în teritoriu. Iar aceste structuri sunt în mod constant alimentate cu resurse. Nu fustele scurte ale Elenei Udrea vor conta în campania electorală, ci pomenile lui Pinalti sau Flutur. Iar acestea vor pica unde şi când trebuie. Atât PDL cât şi Băsescu au resursele cu care să revină undeva în jurul a 30 de procente. Şi sunt toate şansele ca acest lucru să se întâmple.

Fiţele şi ifosele celor din opoziţie nu ţin loc de program politic. Exerciţiile de narcisism nu ţin loc de proiecte. Iar ideea că “trebuie să ne votaţi nu pentru că suntem buni, ci pentru că vreţi să scăpaţi de ăştia” nu are cum fi şi nu va fi un argument suficient. Până în acest moment cei din opoziţie nu au demonstrat capacitatea de a ocupa agenda publică. Iar atunci când au făcut-o (vezi moţiunea de cenzură, lupta pentru demiterea Robertei Anastase) au eşuat în ridicol.

Se pare că nimeni n-a socoti necesar să înveţe din lecţia şampaniei desfăcute prea devreme de Mircea Geoană. Iar azi, dinspre opoziţie, se aude prea mult zgomot de dopuri ţâşnind din sticle şi mai deloc zvon de muncă serioasă.

P.S. După alegerile din SUA, librăriile americane au fost pline de lucrări dedicate episodului Florida. Astăzi, la un an de la alegerile noastre prezidenţiale, nu am găsit nici măcar o culegere coerentă de articole dedicată episoadelor stranii de la aceste alegeri. Şi ar fi fost multe de cercetat şi scris. E şi ăsta un simptom.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Nea Stere şi geografia



Între nea Stere şi Monarhistu era o râcă veche. De pe vremea când Monarhistu se voia şef de scară şi candidase împotriva lui nea Stere. Ba mai şi câştigase. Aşa ceva nu se iartă. Monarhistu umpluse scara de afişe în care îşi prezenta “planul în cinci puncte de redresare şi ajungere la zi cu datoriile la apă caldă”. Başca, la intrarea în scară, un fel de afiş, o coală mare de hârtie pe care lipise o poză cu el în faţa turnului Eiffel, sub care scrisese cu carioca : “Votează pentru viitorul scării B!”

Alegerile trecuseră, “ajungerea la zi cu datoriile la apă caldă” se blocase “datorită la criză”. Iar nea Stere nu-l iertase. Acum erau în casa scării şi se hârâiau. Ciuruiseră pereţii cu bormaşina şi se certau din cauza noului avizier. Monarhistu îl voia pus pe peretele din stânga, la intrare. Nea Stere o ţinea morţiş că trebuie pus pe peretele din dreapta.

- Ca să nu te-ntreb eu, monarhiste, cât a costat avizeru’ şi de ce l-ai făcut la cumnat’tu la firmă! se aprinsese nea Stere. Iar nea Mătreaţă înţepenise cu bormaşina în mână şi chiştocul în colţul gurii.

Am salutat şi am încercat să mă strecor printre ei. Mereu încerc. Şi niciodată nu-mi iese. Nea Stere m-a agăţat subtil de mâneca jachetei:

- Hop’aşa, vecinu’, că avem dezbatere aici!

- Mă grăbesc, nea Stere!

- Lasă… uite, vecinu’, că lu’ Monarhistu i s-a urcat la cap şi are aroganţe cu noi.

Monarhistu mustăceşte şi mormăie:

- Bă, Stere, bă… incult ai rămas, bă…

- Ce face, mă ? sare nea Stere ca ars. Nea Mătreaţă tresare şi scapă chiştocul din gură.

- Mai pune, mă Stere, mâna pe o carte. Mai citeşte, mă…

- Ce face, mă? îşi clonează nea Stere perplexitatea.

- Lasă, mă, că îţi dau eu cărţi, că tu dai banii pe băutură! îl persiflează Monarhistu. Treci diseară pe la mine şi îţi dau eu cartea lu’ Coruţ ca să vezi, bă, că…

- ‘v-aş în paş’ mamili voastre pe tine şi pe coruţu’ tău! se ambalează nea Stere văzând cu ochii.

Nea Mătreaţă încearcă să joace rolul Chinei în conflictul coreean:

- Bă, monarhiste, te zgârmă-n cur…

Dar Monarhistu să nu tacă:

- Lasă, bă Stere. Tu încă citeşti poveşti şi legende.

Nea Stere atât a aşteptat:

- Îhî. Să-ţi zic ce-am citit, bă?

- Ia zi!

- Uite, am citit o carte care se cheamă “Amintiri in fundul pizdei” şi alta care se cheamă “Legenda cariciului trist”. Vrei să ţi-o povestesc?

- Nu – se grăbeşte Monarhistu.

- Ba ţi-o zic, bă – insistă nea Stere. A fost odată un carici. Ia să-mi sugi tu pixu, monarhiste! Acu’ vrei să ţi-o povestesc şi p-ailaltă? Că acu te fac de rahat la vecinu’. Auzi, vecinu’, ce teorii are monarhistu! Că cică vrea să bage la şcoli o materie nouă. Geografie patriotică. Că adică să nu mai fie d-aia cum am învăţat noi…

- Ai învăţat pe dracu’- bodogăne Monarhistu.

- Hai sictir! Da, vecinu -urmează nea Stere- că cică toată geografia să fie patriotică, să ne bage pe noi în buricul universului. La Spania să nu-i mai zică Spania, ci: Căpşunari. Ia zi, bă…

Monarhistu bate mărunt din buze, dar nu rezistă tentaţiei. Dă năvală să-şi expună teoria:

- Dom’le, americanii de ce-s patrioţi? Ei nu ne zice nouă : Rumenia? Păi, ce? Aşa se cheamă. Da’ ei zice cum le convine, pe patriotismu’ lor. Nu ne zice: Bucarest? Păi aşa se cheamă? Şi toţi face la fel. Franţujii ne zice: Rumani. Ia să facem şi noi la fel. Şi le zicem după interesu nostru, pă specificu nostru. Uite, la americani le zicem Femeişti, tu-i în cur cu femeiu’ lor. La spanioli le zicem Căpşunaria, că e ai noştri acolo, la căpşuni…

Când se enervează, Monarhistu pierde acordul dintre subiect şi predicat.

-…În Italia e ai noştri la spălat babe la cur şi violat babe? Le zicem Băbeşti! În Anglia e ai noştri la cerşit? Le zicem Nabănuţu. Şi tot aşa.

- Şi la ruşi cum le zice, bre? se interesează Mătreaţă.

- Taiegazu!

- Hehehe! hlizesc nea Stere şi nea Mătreaţă. Nea Stere întreabă:

- Da’, ia să vedem… la muntele ăla, Kilimandjaru cum îi zici, mă? Andreea Marin?

- E o idee. Da’, nu. Îi zicem româneşte: Chilu Magearu.

Nea Stere şi Mătreaţă râd să căpieze. N-am de lucru şi întreb şi eu:

- Şi Himalaya?

- Himălăieşti! Mai întreabă-mă !

- Şi la Gibraltar? chicoteşte nea Stere.

- Gil Brăţară!

Nu mă mai pot abţine şi izbucnesc în râs.

- În loc de Volga zicem Logan, în loc de Marea Baltică zicem Marea Băltoacă…

Le fac cu mâna şi plec. În urma mea Monarhistu îşi urmează demonstraţia. Îl mai aud pe nea Stere somându-l:

- Acu’, pune ăla pe peretele din dreapta că dacă nu îţi zic “Povestea căcatului uitat pe preşul de la uşă şi mânerul de la clanţă”.

- … la olandezi le zicem Etnobotania, la Frankfurt îi zicem Furăfrancu’….

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Georgia on my mind




Am găsit ştirea în Adevărul, ziarul patronat de Dinu Patriciu*. Iniţial m-a traversat o lejeră perplexitate. Apoi m-am amuzat. Pentru ca, la scurtă vreme, să mă las cercetat din nou de perplexitate, iar apoi să mă amuz din nou. Şi tot aşa.

Pe scurt, în ştire e vorba despre delegaţia georgiană, prezentă la summitul NATO, de la Lisabona. Neiniţiaţi în protocoalele flăcării violet şi necunoscători ai principiului licuriciului în politica externă, georgienii au troznit, la hotelul unde erau cazaţi, un chef de pomină, la care au mobilizat nu mai puţin de 80 de curve.

NATO, ne-NATO, integrare, ne-integrare, Oseţia, belele, bucluc cu muscalii… toate astea pot fi luate în seamă la vremea potrivită. Până una-alta, gruzinii s-au trezit în postura lui Ivan Turbincă la poarta raiului: -Cazacioc este? Da’ vodcă? Femei? Şi cum NATO ăsta n-a fost în stare să le furnizeze răspunsul potrivit, s-au organizat logistic şi singurei şi au comandat 80 de bucăţi păsărici vesele. Ca să fie treaba serioasă i-au mobilizat la guliai şi pe amicii din Armenia. Panarama, spune ştirea, a fost atât de mare că Sarkozy s-a plâns la recepţie că nu poate dormi.

Nefiind cetăţean georgian ( mulţumesc cerului!) mă pot declara amuzat de ştire. Şi încântat de nesimţirea georgienilor care, pare-se, au înţeles rapid care e treaba cu NATO: ori fuţi, ori eşti futut.

Nu ştiu cât de jenaţi se vor fi simţind georgienii de rând la auzul acestei ştiri, dar mă gândesc la noi. Şi la deja atât de celebrele scene în care apărea bezmeticul nostru, cerşind carici de licurici şi fiind tratat cu sictir. Parcă ipostaza georgienilor mi se pare mai onorabilă. Dacă se poate vorbi de onorabilitate in contextul dat. Până la urmă sunt de înţeles:

- Ne primiţi, bă, în NATO?

- Dom’le, să mai vedem, să mai vorbim…

- Bine, pa. Hai, frăţioare să futem şi noi ceva, dă-i în pizda mă-sii cu NATO-ul lor! Băi, Armenia, frigem ceva diseară?

Pe de altă parte noi cică am fi membri în gaşca asta. Avem nişte cadavre, sosite în sicriu de plumb, din Afganistan, care dovedesc asta. Iar când Bulă al nostru se gudură pe lângă vreun licurici mediu ( că la marii licurici nu mai vede de mult fermoarul!) cerşind : mister, şenghen, pliz! tot ce primim e cam ce au primit şi georgienii vis-a-vis de NATO. Diferenţa e că debedeul nostru se întoarce să se răzbune pe concetăţenii lui. Măcar de l-ar fi chemat şi pe el georgienii la chiulaba. Sau dacă o lua pe Udrea în delegaţie…

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

FMI ÎNCALCĂ ACORDUL CU ROMÂNIA


de Moise Guran

Întotdeauna am avut impresia secretă că Dominique Strauss Khan e puţin plecat de acasă. Am înţeles că e un politruc uşor senil şi l-am lăsat în pacea lui. Ultima lui declaraţie m-a scos din sărite pentru simplu motiv că ea frizează absurdul.

Despre România se pot spune multe lucruri. E o ţară naşpa, de acord. Văzută din măreţia turnului de aur de la FMI, România e un muşuroi de furnici proaste. Văzută din aroganţa coteţului de galinacee graseiate în care se înfoaie politrucii francezi, România e o escală accidentală între “taiitii şi aiitii”.

Şi totuşi o ţară cu un PIB de 128 mld care stă pe o rezervă de 35 mld pur şi simplu nu poate intra în încetare de plăţi, decât după şi numai dacă rămâne fără cele 35 de miliarde.

Declaraţia lui Strauss Khan ăsta încalcă pur şi simplu acordul României cu FMI. Sensul acestui acord este asigurarea credibilităţii României pentru ca aceasta să se poată finanţa fără probleme de pe pieţe. Ea a fost făcută cu o zi înainte de rostogolirea unui împrumut de 1 mld euro şi cu o săptămână înainte de o emisiune externă de bonduri care ar trebui să aducă României până la 7 mld de euro. Acum FMI-ul este responsabil pentru o decredibilizare, făcută cu rea credinţă şi ar trebui să suporte consecinţe financiare. Eu unul aş da în judecată FMI-ul.

SURSA:BIZIDAY

[Paul Atreides]

Sticluţa



Acum vreun an, prietenul Crivăţ îmi cerea un text, un “guest-post”. Aşa a apărut… sticluţa. Azi mi-am amintit de ea. Pur şi simplu mi-am amintit.

Pe 24 februarie legea era adoptată. Cu unanimitate de voturi. Astfel, începând cu data publicării în Monitorul Oficial, înjurătura devenea ilegală. De mamă, tată, mătuşa sau cumnat de frate. Simplu, scurt şi clar. În republică, orice înjurătura devenise ilicită. Pomeneai de ce stă o palmă sub buric- mergeai frumuşel la pijamale în dungi. Erai recidivist? Legea era neîndurătoare: descopereai mişcarea electronilor din poziţia aşezat pe scaun. Iar scaunul avea un design special şi nu era gândit după principii ecologiste.

Existaseră obiecţii legate de asprimea pedepselor, dar cu toţii căzuseră de acord că situaţia era dramatică şi impunea acţiuni pe măsură. Aşa că pe 24 februarie legea a fost adopatată.

A doua zi a fost publicată în Monitorul Oficial şi a putut intra în vigoare. Efectele s-au simţit instantaneu. Limbajul folosit, chiar şi în păturile cele mai de jos ale societăţii, chiar şi în situaţiile cele mai tensionate, era unul de un puritanism surprinzător şi, să recunoaştem, plicticos.

Oamenii care aveau ceva de împărţit renunţaseră la obişnuitele invitaţii la revizitarea maternităţii, mulţumindu-se să îşi declare, scrâşnind din dinţi: te urăsc! Te detest! Eşti naşpa! Iar asta era nu doar plicticos, ci de-a dreptul stupid.

După doar o lună de la intrarea în vigoare a legii, înjurătura fusese eradicată. Crescuse în schimb, într-un mod îngrijorător, numărul infracţiunilor săvârşite cu violenţă. Specialiştii reputaţi consultaţi au indicat cu certitudine că , în ciuda unor păreri care susţineau contrariul, între creşterea numărului acestor infracţiuni şi legea care interzicea înjurătura si limbajul considerat obscen nu avea cum fi nicio legătură.

Se spune că prima dată s-ar fi întâmplat pe 6 mai. Doi şoferi au avut un incident în trafic. Conform cutumei, ar fi coborât din maşină pentru a recurge la cuvenitul şi strămoşesc schimb de adrese materne şi invitaţii la sex oral. Din fericire, legea adoptată pe 24 februarie i-a împiedicat pe cei doi cocoşi să purceadă la îndeplinirea ritualului naţional, protejând sensibilele urechi ale martorilor ( doi şoferi de taxi, un aurolac şi o curvă aflată în orele de program) de acele scandaloase ( şi acum ilicite) elaborări orale.

Unul dintre cei doi implicaţi în accident ar fi scos o sticluţă de tărie- susţine mitul urban- şi , scrâşnind din dinţi, cu o expresie încărcată de sinceră şi devotată ură a arătat-o adversarului său de ocazie. Apoi a tras cuvenita duşcă. De acolo se presupune că ar fi pornit totul.

Ulterior gestul arătării sticluţei în trafic a devenit unul extrem de comun. Cu certitudine, sticluţa nu avea un aspect de natură să ultragieze morala publică. Iar cuvântul „sticluţă” nu avea nimic obscen în sine.

La scurt timp, arătarea sticluţei devenise un gest comun, întâlnit pretutindeni, mult mai frecvent chiar decât plicticosul „bună ziua”. Cum sticluţa nu era întotdeauna la îndemână, iar situaţia impunea invocarea ei, cineva a simţit că, în lipsa sticluţei, un simplu strigăt „Sticluţă, băăă!” era suficient. Începând din acea zi, „sticluţă” a devenit cuvântul cel mai folosit în limba naţiei. Cu variaţiunile sale: sticloi, sticlă, sticloanţă etc.

Vecini care de ani de zile nu se înghiţeau se salutau cu:

-Sticla, bă!

-Ba sticloi ţie, bă!

În trafic cuvântul „sticluţă” era mai des folosit decât „semafor”, „prioritate” şi „trecere de pietoni” luate la un loc. Polemicile de presă se încheiau, inevitabil, cu invitarea preopinentului la sticluţa. În politică, presupun că e limpede, sticluţa devenise argumentul decisiv, cel mai frecvent invocat.

Căderea semnalului la cablu, în timpul disputării derbiurilor din campionatul naţional năştea strigăte uriaşe de „Sticluţa, băăă!” din apartamentele blocurilor patriei. În cuvinte puţine „sticluţă” devenise un cuvânt atât de des folosit (şi în atâtea ocazii) că se ajunsese la saturaţie. Un negustor hotârăse să schimbe etichetele produselor, protejând astfel ochii minorilor de vederea acelui cuvânt atât de scandalos. Încest fel, pudibonzii puteau cere la magazin „coniac, la recipient de mici dimensiuni”.

Situaţia devenise insuportabilă. Pe plan internaţional prestigiul ţării avea de suferit, iar locuitorii săi erau porecliţi „sticlarii”, tot astfel cum, de exemplu, italieni sunt numiţi, de către cei cu prejudecăţi lipsite de fundament, „macaronari”

Îngrijorat de această situaţie, într-una din seri, şeful statului şi-a întrebat consilierii:

-Cum sticluţă s-a ajuns, bă, aici?

-Eu de unde sticloiul meu să ştiu, dom’ preşedinte? a răspuns şeful aparatului de consilieri.

-Aşa a votat parlamentul, în sticla mea! a mormăit un alt consilier.

- Da-le-aş sticla în bot… – a mârâit şi consilierul de politică externă.

Preşedintele a avut deîndată consultări cu partidele politice. Obişnuit de o viaţă cu lucrul la sticlă, era cumva confuzat de noua situaţie. Opinia unanimă a fost că:

„S-a ajuns prea departe, dă-o în sticluţă de treabă !”.

Reunit de urgenţă parlamentul a amendat legea votată anterior, pe 24 februarie. Efectiv imediat, cuvântul „Sticlă” (şi orice formă derivată) a fost scos în afara legii. Preşedintele, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, primul ministru, preşedintele Curţii Consituţionale, patriarhul şi alte personalităţi au ieşit în balconul Palatului Parlamentului, de unde au anunţat, cu mândrie şi bucurie, noua măsură, poporului strâns în piaţă.

Preşedintele a citit cu voce tremurând de emoţie noua formă a legii. Au urmat câteva secunde de tăcere mormântală. Apoi din piepturile celor strânşi în piaţă, din pieptul enorm al poporului s-a auzit un strigăt care a cutremurat blocurile, buticurile şi Palatul Parlamentului:

-Sugi pula !

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Cum se spune “principii” în maghiară?



Marko Bella cere demiterea lui Mircea Geoană. Motivaţia cererii lui Bella e aiuritoare: în calitate de Preşedinte al Senatului, Geoană le-a dat voie celor din comisia de învăţământ să mucească şi în week end! Foarte tare! Mă rog, explicaţia furnizată de el e ceva mai întortocheată, dar ideea e cam aceeaşi.

Îl suspectez pe Bella că, în cazul de faţă, zbiară pentru o cauză care nu e a lui. Schimbarea lui Mircea Geoană este o prioritate a lui Traian Băsescu. Acesta şi-ar dori ca numărul doi în stat să fie, dacă se poate, unul dintre cei pe a căror obedienţă poate conta. Mai ales în condiţiile în care problemele sale de sănătate sunt tot mai serioase şi ar putea impune, pe viitor, transmiterea temporară a prerogativelor prezidenţiale către numărul doi. Nu vreau să alimentez varii teorii ale conspiraţiei, aşa că nu insist.

În cazul legii educaţiei, evident, există şi un interes punctual al UDMR. Asta ar merita o discuţie separată. Şi cred că, plecând, de la asta o să avem o astfel de discuţie. Oricum, în susţinerea demersului său, Marko Bella invocă aspecte de legalitate, moralitate, se declar scandalizat de nu ştiu ce ipotetice abuzuri etc. Cum a reacţionat UDMR şi Bella în cazul fraudei evidente de la Camera deputaţilor? Unde era reacţia lui Bella în cazul scandalos al Robertei Anastase? Întrebările sunt, cred că este evident, retorice.

UDMR a devenit partenerul de nădejde al oricui se află la putere. De ani buni liderii udemerişti stau lipiţi de halvaua puterii şi nimic nu pare să-i mişte de acolo. Aud chiar că liderii opoziţiei, evocând teza unei posibile noi majorităţi, nu uită să includă aceeaşi formaţiune în structura ipoteticei noi majorităţi. Personal sunt şi rămân un adept al votului canci, dar mă arăt dispus la a vota acea formaţiune ( alta decât PRM!) care mă poate convinge că nu va accepta o alianţă cu UDMR. Punct.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Patriotism?



M-am trezit, cu ceva timp în urmă, înfipt într-o discuţie complicată. Pe lângă tot felul de savantlâcuri inutile şi inevitabilele profeţii despre evoluţia politichiei – întotdeauna rostite cu prea plin de sine- oamenii dimpreună cu care declinam, conjugam şi expiram au lovit uşor cu bara de protecţie şi subiectul patriotismului. Aici discuţia a devenit mai puţin savantă, iar enunţurile au cunoscut o subită simplificare. Taberele s-au rânduit iute şi limpede: unii care socoteau, cu îndeajuns de certitudine, că patriotismul este şi trebuie să rămână o parte obligatorie a oricărui sistem de referinţă. În tabăra cealaltă băga flotări convingerea că simpla idee de patriotism dă rău lângă 4×4 şi ţoalele de firmă. Pentru rigoare, mă simt obligat să spun că niciuna dintre tabere nu a confundat patriotismul cu naţionalismul zgomotos, cu neaoşismul năduşit.

Argumentele se succedau cu egală măsură, de o parte şi de cealaltă. Invocarea valorilor tradiţionale şi a nevoii de apartenenţă la un sistem de valori era contrapusă unui cosmopolitanism uşor exagerat -după gustul meu. Inevitabil, parte a demonstraţiei era exemplul american şi mânuţa dusă la inimă atunci când fâlfâie drapelul cu dungi şi stele. ( Personal nu am ezitări în a mărturisi că tipul ăsta de patriotism mi se pare perfect comparabil cu manifestările de credinţă ale lui Gigi Becali – ostentaţie indecentă şi superstiţie prostească).

Despre asta propun să discutăm astăzi: patriotismul mai are vreo relevanţă în ziua de azi? Cum definim patriotismul? Suntem patrioţi pentru că ţinem cu naţionala de fotbal sau cu … selecţionata internaţională de la CFR Cluj? Pentru că ne propunem să consumăm doar produse româneşti? Pentru că ne ruşinăm când aflăm că un concetăţean de al nostru ne face de baftă comiţând cine ştie ce fărădelegi prin străinătăţuri?

Haideţi să discutăm despre asta. Şi dacă observaţi că moderarea comentariilor se petrece ceva mai lent… e cu tâlc.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Pe cine?


Cum era jocul ăla nărod, din copilărie? Ţară, ţară, vrem ostaşi! Pe cine?

Vă pun o întrebare simplă şi cum nu se poate mai serioasă: dacă mâine, peste o lună, peste un an ori patru, aţi avea de ales un nou preşedinte, pe cine vi l-aţi dori? Sau pe cine aţi dori-o? În general nu contează ce sau pe cine ne-am dori, regula e că sistemul fată nişte nume, împăiază nişte personaje, iar nouă ni se cere să spunem: care din ăştia pe care vă dăm noi voie să-i alegeţi? Ei, bine, eu vă cer să ieşiţi din logica asta. Să uităm de Ponta, Antonescu, eternul Vadim şi Udrea/Baconschi/Eba sau cine mai ştie ce minunăţie. Deci, cine v-aţi dori să vă fie preşedinte?

Personal am câteva nume în minte. Iar primul pe care l-aş rosti, limitându-mi alegerea tot la potecile bătute ale politicii, ar fi cel al profesorului Alexandru Athanasiu. Deci… pe cine?

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Portocaliul e noul maro



N-o să vorbim despre boul de la Alba Iulia care, dacă a văzut că el are dungă în buletin, a gândit ca merge şi-o dungă portocalie pe tricolor. Îl băgăm scurt în pizda doamnei mă-sa şi aşteptăm să vedem dacă serveşte pârnaie ca şi Anastase.

E deranjant să vezi cum toţi tendențioșii descâlcesc în cheia mistică limba în cur trasă de Roberta Anastase în curul încăpător al Elenei Udrea.

“Există o singură explicaţie pentru care astăzi suntem la Bucureşti, dragi colegi, am venit să luăm lumină.”

De unde mama dracului concluzia pripită că asta e o afirmaţie cu freză mistică? Ce v-a dat impresia că pedelicii au vreun Dumnezeu? A nu se confunda bulibaşa cu Ăl de Sus, oricât de mult aţi fi consumat. În simplitatea ei, Anastase-cumperi-un-vot-primeşti-unul-gratis a zis bine ce a zis. Că la ea în bloc “lumina” e curentul electric. Iar Udrea şi Cocoş poa’ să facă rost de lumină pe contract direct. Da’ nu în biroul ăla meschin. Aia e. Şi ruşii de la ALRO, pravoslavnici, vezi bine, tot de la ea au luat lumină. Clar?

Să mai terminăm naibii cu misticismul!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Analiza video



Secvenţa în care Neguţătorul de blugi e trimis la dat cu grebla de către Sarkozy a fost comentată şi răs-comentată. Oameni răi, monşer, care nu vor să vadă ce frumos i se aşează biluţele de muci pe bărbia lui de coaxial. Dacă în planul politicii externe institutele de sondaj i-au identificat pe cei câţiva pacienţi care încă se mai salută de sub coiful confecţionat din ziar, care îi face să se creadă napoleoni rudotelieni, cu “să trăiţi bine!” şi i-au adunat pe toţi într-o cameră, în planul politicii externe e şi mai dixtractiv. Că te plictiseşti să tot auzi de Anastase, Chilat, Mararu şi şpăgarii de la afaceri şi interne.

Bosumflat că Obama îl tratează cu maro-ul de la chiloţi ( las’ că şi el i-a tras-o când nu s-a dus să bea la ziua Americii) Bulache s-a îndreptat şi el spre singurele personaje de acolo care suferă de aceleaşi tulburări ca şi el: Sarkozy şi Berlusconi. Rezultatul se ştie. Bre, când nici ceilalţi rezidenţi în cuibul de cuci nu mai vor să aibă de a face cu tine e semn că ai o problemă. În stilul cunoscut, aspru, dar sever, Sarkozy i-a transmis un prietenesc “pa şi la gară!”. Iar Berlusconi i-a explicat cum funcţionează bormaşina.

Acum, revăzând secvenţele cu pricina, se pot face următoarele comentarii:

1) Filmul e trucat. Dovadă e pixelul albastru. Iar un colectiv de caraghioşi conduşi de Bulă Funeriu calculează deja viteza mâinii lui Sarkozy şi unghiul la care sfredeleşte degetul lui Berlusconea.

2) În imagini nu era Băsescu, ci un admirator al lui.

3) Ceilalţi şefi de stat s-au simţit complexaţi de fluenţa lui Băsescu, în limba engleză.

4) Judecând după mersul uşor aplecat, cu mâna în buzunar, derutat, hainele care stăteau pe el precum preşul pe gard, faţa boţită şi limbajul rudimentar, oamenii ăia l-au luat drept un boschetar venit la furat fursecuri.

5) Băsescu se tot ducea la ăştia şi repeta: Şenghen, mister, şenghen. Iar ăia credeau că e un bulache care voia viză.

6) În ciuda aspectului de “cumpăr-mărci-dolari” , oamenii ăia au dat mâna cu el. Ceea ce mulţi români n-ar face. Ăsta e un succes!

7) Incidentul are ca principală cauză lipsa lui Aleodor Manolea şi a flăcării mov.

8 ) Elena Udrea şi viermişorii portocalii au decis că e timpul să se întoarcă la “politica de tip Traian Băsescu”. Ok…

9) Baconschi n-a fost în stare să-i organizeze şi lui nişte bilaterale la cort, că era ocupat cu duşurile reci, ca să scape de tentaţia Nuţicii.

10) Şi uite aşa, pe când toţi fraierii aveau bilaterale pe acolo, Bulache a fost singurul care a pus-o de-o trilaterală. Adică o stângă, lateral, de la Sarkozy şi o dreaptă, razant, dar tot lateral, de la Berlusconi.

Mie mi-a plăcut, din comentariul care însoţeşte imaginile, cum îi pronunţă tanti aia numele lu’ Bulache.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Scrie cronicarul



Pe la curtea regilor Franţei exista o sumă de obiceiuri curioase. Nu mă refer la spaima de apă şi săpun care a dus la inventarea unor sofisticate instrumente de scărpinat, nici la enciclopedia micozelor care înflorea sub perucile bine pudrate, dimpreună cu viguroase culturi de păduchi. Dacă aveai oareşce pricină de rezolvat, ori pur şi simplu te trecea nevoia de a te pune bine cu regele, era musai să-i pupi în cur favorita. Pe regină puteai s-o tratezi cu sictir, că nu deranja. Dar cu metresa regală n-aveai voie să cauţi sfadă. Dacă lingeai cu îndeajuns osârdie dimprejurul maro al sfincterului favoritei, o scoteai la capăt.

Sigur, în aceeaşi perioadă, boborul cel franţuzescu se lupta cu râia, păduchii şi mizeria. În vremea iasta, păduchioşii cu peruci pudrate zideau la şatouri şi se dădeau galanţi în epistole şi pizdelnici în năravuri. În comun cu poporul aveau doar păduchii. Cam aşa şi pe la noi, azi.

La isprava de ieri a pedelicului s-a petrecut fără de samăn întâmplare încât încă ochiului îi e de mirare şi urechii îi dă galben de scârbă. Că s-au strâns portocalii de Bucureşti, mai cu Plăcintă, mai cu Canacheu, să-şi aleagă ispravnic pe măsură. Şi cum la portocalii lucrurile nu se petrec ca la oamenii zdraveni, căci portocaliii sunt uşurei la fire, nededaţi reului obicei al giudecăţii, necum fiind obicinuiţi cu prea multa gândire şi fiind ei iute de smintit din creierii lor, ca să le fie giudeţul lesnicios şi fără stricare la maţul creierului au avut de ales dintre… un singur candidat. Căci altfel de prea multă zăpăceală şi acru de încurcătură se stricau minţii şi deveneau încă mai bicisnici decât îs. Şi cum favorita bulibaşei era singura pe care o aveau dânşii de ales, au şi ales-o, după aplecată şi fără sfială lingere dindărăt. Dar despre stricăciunea năravurilor şi urâtele apucături ale portocaliilor încă s-a mai scris şi n-o să risipim vremea cetitoriului cu acestea.

Dară văzându-se ochioasa lui vodă potrivită la beilic pe măsură dumnealui curului dumneai, încă şi mai sus a râvnit lingurica ei şi a grăitu că peste tot târgul Bucurescilor încă se vrea isprăvniceasă şi nu doară pe dimpregiurul portocalicesc. Şi au chiuit şi au făcut zarvă multă toţi ai ei şi au zis că întocmai.

Că încă toată visteria stă să-i umple pohta ei dară. Şi încă din sculele cele de preţ şi giuvaierurile domniei să va mai vinde şi preface în bani peşin ca să împlinească ea nevoia de zahar şi untdelemn cea de voturi aducătoare…

Şi abia apoi să vedeţi voi parcări în Bucureşti. Eheeei!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Viata si faptele lui Carloss Ghiocel Frangulea si ale tovarasului sau Ciocate



Cum ma aflu in deplasare si scriu de pe un computer strain, azi o sa iertati lipsa diacriticelor. Si asa e o cazna sa inghesui destele pe tastatura asta. Asa ca azi citim impreuna un text mai vechi pe care m-am hotarat sa-l reiau si caruia trebuie sa-i dau si cuvenita continuare.

Carloss Ghiocel Frangulea s-a nascut prematur, in iulie. Pentru ca iulie e luna a saptea, toti ai lui au fost convinsi ca s-a nascut prematur.

Carloss s-a nascut dintr-o familie oarecare: mama curva si ta’su lautar. Pana la varsta de sapte ani nu a scos niciun cuvant, ai lui fiind ferm convinsi ca Frangulea jr. s-a nascut fara harul vorbirii. Asta nu i-a provocat prea mare mahnire parintelui sau care s-a consolat repede: “Nu e toti guristi, trebe si instrumentisti”.
Totusi la varsta de sapte ani Carloss a rostit primele sale cuvinte: “Praleooo! Nu mai e hartie, dati dracu’ un zear, ceva , ca daca nu ma sterg pa pareti.” Vestea ca fiul sau vorbeste l-a bucurat enorm pe parintele sau car,e intr-un exagerat acces de entuziasm, si-a luat familia pe sus si au pornit spre Madrid. Frangulea numarandu-se astfe,l in 1990, printre primii colonisti din Toflea porniti in cucerirea Iberiei.
Intors din diaspora la varsta frageda de 14 ani, pentru a se insura, Carloss are sansa de a-l cunoaste in autocarul ce-l transporta spre patrie pe cel care avea sa ii devina mentor si prieten: Cionel Ciocate.

Cionel era cu cinci ani mai varstnic decat Carloss. In autocarul fara aer conditionat, dar cu video si televizor la care se dadeau filme cu Jackie Chan, Cionel iesea reped in evidenta datorita fumului gros de tigara pe care il expulza cu forta pe cele doua ( doar doua) nari frematand de energia tineretii. Carloss s-a asezat pe scaunul liber din dreapta lui Ciocate si a inceput deindata sa bata impreuna cu acest darabana pe spatarul scaunului din fata, perfect sincronizati ritmic, acompaniand cantarea vocala a lui Ciocate: “Ma uraste toti dusmanii/ ca la mine trage banii”. Carloss il contrazicea astfel pe tatal sau, reusind sa fie atat instrumentist cat si gurist. Astfel a inceput totul.
Intalnirea cu Ciocate i-a deschis lui Carloss noi orizonturi. Relatia lor nu ar putea fi descrisa ca o simpla relatie maestru- discipol. Erau prieteni, tovarasi, frati si – strict juridic- complici. De la Ciocate a invatat Carloss cu usurinta tainele tambalului la patru ciocane ( usurinta cu care a deprins acest mestesug se datora nu doar dibaciei maestrului, ci si inzestrarii genetice a ucenicului). Dupa doar o saptamana, Carloss putea canta la tambal cu patru ciocane, precum odinioara legendarul Melu Ciumbale. Mai greu i-a fost sa deprinda tainele cititului si scrierii. Dar dupa doua luni invatase toate cele zece litere pe care le stia si maestrul sau. Dupa cele doua luni Carloss putea scrie la fel de bine ca si Ciocate, cu majuscule doar, e drept: ARTCODPENAL.

Aceasta invatatura i-a fost de mare folos la scurta vreme dupa ce o intalnise pe cea care avea sa-i devina sotie si Dulcinee: Felatia. Felatia Amigdalia era fiica cea mica a lui Bemveu Burdulea. Carloss si Amigdalia fusesera logoditi vreme de sapte ani, iar acum cand Felatia implinise varsta de opt ani, venise timpul ca logodna sa ia sfarsit si cei doi tineri sa inceapa o frumoasa si fertila casnicie, iar amorul lor sa cunoasca o naturala implinire carnala.
Planurile de casatorie au suferit o usoara amanare. Asta datorita internarii lui Carloss Ghiocel in internatul Scolii de corectie din Caracal. Felul in care Carloss a ajuns acolo este invaluit de mister. Multe legende incearca sa lamureasca acest episod. Carloss insusi avand sa marturiseasca mai tarziu ca: a fost “saltat de gabori pentru rapire”. Rapirea radiocasetofonului nu a fost inteleasa de catre autoritatile acelei vremi ca un gest profund politic, asa cum fusese, fiind interpretata abuziv ca “spargere auto”. Mesajul profund parea sa le scape autoritatilor, asa cum le scapase si Ciocate; inzestrat cu calitati de sprinter, acesta reusise sa se sustraga persecutiilor statului, continuand si in absenta lui Carloss desavarsirea operei lor socio-politice.
In scoala de corectie Carloss a cunoscut si alti detinuti politic, ca si el, de la care a avut numai de invatat. Din pacate multe din cunostinte s-au pierdut datorita bolii care l-a rapus la pat pentru o vreme. Luni bune Carloss a suferit datorita unei hepatite la cap.

Perioada petrecuta in scoala din Caracal i-a prilejuit si ocazia debutului in viata sexuala. Dezgustat de gustul spermei, dar si datorita unei dureri rectale persistente, Carloss a jurat ca la incheierea stagiului in scoala de corectie sa opteze pentru abstinenta sexuala. Juramantul de castitate a fost rostit in toaleta de langa atelierul de tamplarie in vreme ce se masturba.
Oricum, scoala de corectie sau nu, scoala era scoala. Iar pentru Carloss scoala era locul unde educatia sa avea sa se implineasca. Intuind ca, odata cu trecerea anilor, sansele de a se intretine din cariera de victima a pedofililor aveau sa scada considerabil, Carloss a studiat perspectivele de a deveni el insusi pedofil. Ofiterul pedagog Pelica Porcu i-a explicat ca e prea tanar pentru aceasta indeletnicire. Apoi i-a dat o tigare si i-a amintit ca nu are voie sa spuna nimanui despre intalnirile si dezbaterile lor in intimitatea magaziei.
Aprins de setea de invatatura, Carloss a studiat cu pasiune, acumuland pretioase informatii despre meseria de “stergator de parbrize in interesctie”. A investit o parte considerabila din economii in o sticla de plastic goala si o carpa, hotarat sa economiseasca pentru a completa investitia si cu un flacon de detergen lichid. In paralel urma cursurile de operator alba-neagra. Nu inceta, in tot acest timp, sa exerseze cantatul cu patru ciocane la tambal. Cum in institutia in care se sedentarizase nu exista tambal, necum ciocane, Carloss folosea patru linguri cu care exersa pe grilajul de la ferestre. Devotamentul sau pentru tambal l-a facut extrem de popular printre colegii de promotie, care l-au ajutat sa obtina numeroase scutiri medicale si zile de repaos, la infirmierie. Precum si nenumarate intalniri cu Pelica.
-va urma-

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Leaves Of Grass


Un film pe care vi-l recomand. Edward Norton într-un dublu rol, mai bun ca niciodată. O poveste bine scrisă. Comedie, acţiune şi dramă dozate impecabil, într-un amestec perfect. Unul din cele mai bune filme ale anului, în opinia mea.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Loc de dat cu presupusu’



La NASA are loc diseară ( seară la noi) o conferinţă de presă anunţată cu surle şi trâmbiţe. Din anunţ reiese că oamenii ăia au făcut o descoperire excepţională. Ei aşa îi zic. Pe scurt, se promite un anunţ legat de descoperirea unui obiect “excepţional” în “vecinătatea noastră cosmică”. Acum nu-mi e clar ce înseamnă vecinătate cosmică.

Deja teoriile conspiraţiei au umplut netul. De la Nibiru la Nemesis sau rămăşiţele unei nave extraterestre colosale, tot felul de ipoteze sunt vânturate. E de notat că la conferinţa de presă vor participa trei astrofizicieni. Aşa că nu m-aş aştepta la descoperiri legate de ceasul de mână al lui E.T.

Ne dăm cu presupusul? Hai să vedem nişte ipoteze. Dar fără să devenim prea serioşi, că nu ne stă în obicei.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

NASA Announces Televised Chandra News Conference


WASHINGTON -- NASA will hold a news conference at 12:30 p.m. EST on Monday, Nov. 15, to discuss the Chandra X-ray Observatory's discovery of an exceptional object in our cosmic neighborhood.

The news conference will originate from NASA Headquarters' television studio, 300 E St. SW in Washington and carried live on NASA TV.

Media representatives may attend the conference, join by phone or ask questions from participating NASA locations. To RSVP or obtain dial-in information, journalists must send their name, affiliation and telephone number to Trent Perrotto at: trent.j.perrotto@nasa.gov by 10 a.m. EST on Nov. 15. Reporters wishing to attend the conference in-person must have a valid press credential for access. Non-U.S. media also must bring passports.

Scientists involved in the research will be available to answer questions. Panelists providing analysis of the research include:
- Jon Morse, director, Astrophysics Division, NASA Headquarters in Washington
- Kimberly Weaver, astrophysicist, NASA's Goddard Space Flight Center, Greenbelt, Md.
- Alex Filippenko, astrophysicist, University of California, Berkeley

For NASA TV streaming video, downlink and further information, visit:

http://www.nasa.gov/ntv


For more information about NASA's Chandra X-ray Observatory, visit:

http://www.nasa.gov/chandra



http://chandra.harvard.edu


- end -


--------------------------------------------------------------------------------

text-only version of this release

SURSA:NASA

[Paul Atreides]

F


Text adresat persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani. Şi recomandat celor care n-au împlinit-o. Poate le va fi de folos.

Nu am înţeles niciodată de ce orice discuţie despre sex trece drept o mare grozăvie. Orice referire la sex şi cele legate de el e infamantă. Despre orice alte funcţii fiziologice vorbim, atunci când e cazul, fără mare stânjeneală. Nutriţia e un subiect mai mult decât valabil, e un adevărat ritual social. Cina romantică implică – hai s-o lăsăm dracului de ipocrizie!- atât procedura masticaţiei, înghiţitului şi (dacă totul merge bine!) a digestiei, dar şi funcţia cealaltă, chestia odioasă, numită sex. Pentru că dacă nu intervine şi coţăiala de rigoare, nu mai e cină romantică, e doar haleala de seară. Iar conceptul de romantism e de fapt perdeaua roz în spatele căreia se ascunde futaiul.

Pot înţelege nevoia de pudoare a societăţii, luată ca grămadă. Nu o mai înţeleg atunci când e vorba de raporturi individuale. Pot pricepe nevoia inconturnabilă de a născoci lucruri frumoase cu care să împodobim futaiul, e admirabil chiar. Mi-e mai greu să pricep de ce simţim nevoia să negăm că asta am face. Marea literatură a lumii n-a fost scrisă de castraţi. Şi am îndoieli că vreun scapete a născocit vreodată o sonată de geniu. Până la urmă care credeţi că era şmecheria cu sonetele tovarăşului Shakespeare? Eu pun pariu că voia s-o fută pe bruneta aia. Ba sunt convins că i-a şi ieşit.

Ia să vedem, pâna aici, câţi şi mai ales câte scandalizate am recoltat? Că, n-am îndoieli, sigur se vor găsi madone cu naturelul simţitor care să aibă bufeuri de la indignare. Să găsească obscenă vorbirea pe acest subiect. Şi mai ales de o obscenitate fără de margini folosirea de cuvinte “neîngăduite”. Adică “futut”! De ce o fi obscen cuvântul ăsta? Care o fi litera vinovată? Ori o fi o silabă? Neah, te pomeneşti că tocmai noţiunea descrisă e ruşinoasă, infamă, mizerabilă! Ete, pula (alt cuvânt ticălos, din care – suprizăăă! – ne tragem cu toţii!)! Şi atunci admitem că ne-am născut cum? Şi că părinţii noştri făceau chestii ruşinoase, infame, mizerabile, nu? Obscenă, zic eu, e edulcorarea greţoasă a unui lucru firesc. Obscene până la dezgustătoare mi se par pernuţele în formă de inimioară şi felicitările ridicole de Sân Valentin. Şi, admit, exhibarea cu ostentaţie a intimităţii poate fi la fel de obscenă. Sau măcar ridicolă.

Dacă-i spui uneia că vrei s-o fuţi există riscul să te alegi cu capul spart sau măcar tratat cu spumă de flegmă. Dacă-i spui că e frumoasă ( eventual confecţionezi şi nişte rime) şi că o iubeşti, e ok. Ai respectat ritualul. Ai respectat convenţia. Tu ştii că vrei s-o fuţi. Ea ştie că vrei s-o fuţi. E posibil să vrea şi ea. Dar i-ai livrat pula în ambalajul socialmente acceptabil. Aşa că veţi conveni că “faceţi dragoste” şi nu vă futeţi. Şi e ok. Comitetul de bloc n-are nimic împotrivă, iar coţăiala e validă.

Nu contest nevoia de romantism, dar resping pudibobderia tâmpită.

La un capăt al ţevii îi avem, deci, pe pudibonzii tâmpiţi, romanţioşii scremuţi şi ipocriţi. La celălalt capăt îi avem pe tulburaţi. Adepţii sexului malign. Ăia care au înţeles că totul se învârte în jurul pulii. Doar cum funcţionează treaba n-au înţeles. Să exemplific:

- te-a scos din sărit un bou, în trafic? Îi transmiţi sonor şi bine articulat intenţia de a o fute pe mă-sa. Mă-sa e o octogenară care îşi toacă juma din pensie pe vopsea de păr şi rujuri, iar cealaltă jumătate pe abonamentul la “Private Spice”. Totuşi, ăla ar trebui să se simtă insultat. Că tu asta îţi doreşti. Adică dacă o fuţi pe mă-sa îi faci un mare rău? E o chestie ofensatoare?

- te-ai pricopsit cu un virus şi te-ai trezit cu computerul devenit obiect decorativ. Aşa că raportezi cu draci: mi s-a futut computerul. Adică e stricat, defect, virusat. Deci futut. De unde rezultă cu fututul e o acţiune răuvoitoare şi profund nocivă.

- te calcă unul pe nervi. Aşa că îţi ieşi din pepeni şi te răsteşti la el: Nu, mă mai fute, bă ! De obicei există şi o specificitate bine precizată a futaiului: la creieri, la icre, la nervi, la melodie. De unde rezultă că fututul e o chestie enervantă.

- dacă unul e prea curios, are o problemă: îl fute grija. Deci fututul e o indiscreţie. Pardon.

- nu întotdeauna ai şansa fututului. Aşa că dacă te plictiseşti, dacă ai rămas pe drumuri, dacă ţi-ai pierdut slujba… o freci. Eventual într-un anume regim termic. Nici asta nu e bine. Nici sexul solitar nu e, în cazul ăsta, o ipostază fericită.

- dacă te-a ambalat unul/una peste măsură, îl previi: să vezi ce te fut eu pe tine! Admiţând ipostaza hetero, e de dedus că sexul cu tine e ceva nasol, scârbos, o adevărată pedeapsă. Cine pe cine a insultat aici?

- există şi ipostaza paradoxal fertilă. În care “te fute o lene”.

- în fine, ţi se poate întâmpla să ai o zi de rahat. Să fii morocănos, ţâfnos. Atunci, pentru toţi cei din jur e evident că eşti nefutut/nefutută. Ceea ce iar nu e bine. Şi executând o inferenţă rapidă, considerând că ipostazele anterioare reprezintă nişte premize, sare concluzia că e rău să nu fie rău. Dracu’ mai înţelege!

Cu toţii ne găsim, la un moment sau altul, la un capăt sau altul al ţevii.

Ar mai fi de discutat despre felul în care părţile anatomice responsabile cu fututul participă la interacţiunea socială. Ce faci când ajungi la concluzia că X e o pulă. Sau că din ce ţi-ai propus ai realizat o pulă. etc. Dar despre asta altădată. Că şi aşa v-am futut duminica.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Sefeu dă politică externă, în parcare, la o ciorbă



Data stelară care-o fi ea, numele meu e Stere Picardu, nea Stere pentru ăştia. Astea-i voiajili lu’ nava hai să-i zicem cosmică Entepraizu’ de Basarabi. Misiunea ei îi să facă noi pocinoage şi să caute noi zăpăciţi. Să să ducă unde nici dracu’ nu s-a dus, băga-mi-aş picioarele în ea de navă!

Ieri androidu’ s-a băgat la politici externe în holodecu’ dă la parter. Până negociază ce le dă la francezienii ăia care-i mai răi ca ferenghii, ca să ne lase dracu’ să parcăm nava în spaţiu dă şenghen, că suntem şi noi băieţi buni şi membri în federaţie, androidu’ a băgat la holodec programu’ cu parcarea de la cârciumă, unde să întâlnea el cu şăfu de la mambosirieni ca să bea un şpriţ şi să halească o ciorbă de extrădare pă tratat care să nu-l extrădeze pe hayssanian. Chestii d-astea. Pizda mă-sii, nu-ş’ ce-a făcut ăştia în holodec, da’ puţea acolo a usturoi şi ţuică ca la Mătreaţă în vestiar. Am băgat eu femeia dă servici să dea cu mopu’ pân holodec, da’ degeaba. Îi era şi frică săraca, că zicea că dacă o răpeşte ca pă ziarişti.

Cât a stat androidu în parcare şi pă urmă în holodec cu mambosirianu, amărâţii ăştialalţi din echipaj s-a luptat cu găurili negre. Bine, s-a mai încăierat ei şi între ei. Adică ofiţerii. Că cringonianu’ să tot ia de viaţa lu’ ferengu ăla mic, V’iktoraş, pe urmă s-au împăcat şi au zis că ei n-o mai vor pă Roberta Troy, paranormala, şefă la popotă. P-ormă iar s-au certat şi iar l-a înjurat cringonianu’ pă ferengu’ ăla mic. Între timp creştea găuroiu’ ăla negru, să ne ia dracu’ pe toţi. Da’ androidu să dixtra la holodec.

Acu’, pă alte entepraize, androizii e ca alde Deita ăla. E dăştepţi şi face treabă, al nostru o arde cu mambosirienii şi e panaramă. Da’ ne râdem. Că când vine gaura neagră stăm şi facem bancuri şi caterincă şi ne pizdim la mogulieni, la hoha, să derutăm gaura neagră. Şi ne râdem cu androidu. Că zice: bă! am ieşit din gaura neagră. Stăm noi, ne bucurăm, pe urmă vine androidu şi zice: a fost banc,bă, ce-aţi pus botu’, hăhăhă. Mai tăiem din porţiile dă la replicatoare. Şi cel mai tare ne râdem când să joacă ăştia cu teleportarea şi îl aduce pă androidu’ ăla mai micu’, pă Bhok, că mereu zice băieţii din echipaj: bă, androide, pă tine iar nu te-a teleportat ăia tot? Sau zice alţii: bă, s-a stricat teleporteaua, că ete, n-a venit dăcât juma de dobitoc. Bancuri d-astea. Da’ e doar bancuri. Că el e android model d-ăla micu’, e din fabrică, nu e ca androidu’ ăla mare. Că şi la ăla, e modelu’ defect, că consumă beutură de a băgat toate replicatoarele în revizie şi e şi chiompaliu.

Aia a fost ieri. Le-am zis la băieţi: hai, bă, că e bine. Am rezolvat o chestie tare cu mambosirienii. Da locotenentu Mătreaţă să nu tacă? Zice:

-Bă, Picarde, Sterică, bă, da’ cu gaura neagră ce facem, bă?

‘tu-l în cur de dobitoc. P-ăsta îl mut în stargate, că aici bagă strâmbe. Aia e. Băgăm şi clip. A consemnat Stere Picardu.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Prada, curul şi ştirea



O ştiţi p-aia cu “viaţa bate filmul”? Da’ ce-l bate, bre! Îi rupe dinţii, îi dă picioare în cap, genunchi în coaie. Săracu’ film. Aia cu “gura bate curu’ ” e mai subţire, nici nu se compară.

Fără alte comentarii, hai să citim împreună o “ştire”. Dincolo de substanţa “ştirii”, care e… destul de maro, felul în care e redactată ştirea mi se pare absolut adorabil. Asta e sursa. Sublinierile îmi aparţin. La fel şi comentariile din paranteze.

O constănţeancă care a tâlhărit un bătrân a ascuns prada în fund. Jaful a avut loc într-un tren, pe traseul Lehliu- Ciulniţa. Poliţiştii au reuşit să ducă la bun sfârşit ancheta după clisme şi ecografii.
Bărbatul jefuit, în vârstă de 80 de ani, se întorcea din Ardeal cu 5.000 de lei pe care îi primise ca avans pentru o casă. Când femeia s-a urcat în tren, bătrânul i-a dat ceva de mâncare şi 10 lei. (Există o prevedere legală care îi obligă pe toţi cei care se întorc din Ardeal cu avansul pentru o casă să dea ceva de mâncare şi 10 lei femeilor care se urcă în tren) Constănţeanca nu s-a mulţumit însă doar cu atât, i-a furat bătrânului toţi banii. La percheziţie, nici urmă de bancnote într-o primă fază.( Bun, dar bancnote în ce fază au fost găsite? Câte faze străbat bancnotele?)


“În timp ce se îmbrăca i-au căzut din fund trei bancnote de 100 de lei. ( Ăsta e comentariul poliţistului. Vă puteţi imagina peisajul, respectiv bancnotele căzând alene. În prima fază poliţistul a fost convins că toate problemele României sunt rezolvate: Iat-o pe aia care se cacă bani!- şi-a spus el.) I-am întocmit Ordonanţă de efectuare a unei percheziţii la spitalul oraşului Lehliu- Gară”, a spus agentul şef principal, Viorel Spânu.

O ecografie a devenit, astfel, probă în dosar. “Pe radiografie se observă mai clar vederea în detaliu a corpului străin, respectiv în zona rectului. Am stat de vorbă cu suspecta. A vrut să se convingă. I-am prezentat mai în detaliu radiografia“, a completat acesta.

Constănţeanca se află acum la spitalul penitenciar Jilava unde elimină banii.( Totuşi… Dacă… totuşi nu i-a furat şi ea ne e nădejdea? De ce la puşcărie şi nu la BNR să ne scape de FMI?) Femeia a primit mandat de arestare pentru 29 de zile. Din prada de 5.000 de lei, poliţiştii mai au de recuperat 900 de lei.( Ia poliţistul lucrează deja la teza sa de doctorat: “Rolul alimentaţiei bogate în fibre în cadrul anchetei judiciare” )

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Test

Se pun următoarele întrebări:

a) Cum se va finaliza dosarul de urmărire penală a lui SOV?

b) Cât de subit se va produce schimbarea de ton şi atitudine la Realitatea TV?

c) Care este numele noului patron al Realitatea -Caţavencu?

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Oajdea


Băsescu! Pe loc repaus! Azi nu am timp de tine! Dar până diseară nu se ştie… Că eşti tare vrednic şi sigur mai comiţi vreo minunată.

Oajdea! Nu ştiu cum mama dracului a ajuns zevzecul ăsta un personaj atât de important încât, de dimineaţa până seara, tre’ să-i îndurăm panseurile de Gâgă epuizat. Omu’ are păreri despre orice. Oricând. Şi nu le poate lăsa înghesuite între cei unşpe neuroni care joacă super-Mario în cutiuţa lui craniană. Învăţământ? Oajdea are o părere. Politică externă? Hopa, ui’ că are şi Oajdea o părere. Economie? Păi să nu zică şi el ceva? Nicio problemă, în ţara asta părerile sunt ca gaura curului. Toţi au câte una. Şi toate put.

Fiziceşte Oajdea seamănă cu un pui de găină violat de un dihor. Intelectual seamănă cu unsoarea pentru lanţul de bicicletă. Doar viteza cu care îşi debitează prostiile poate impresiona mai mult decât dimensiunea prostiilor vânturate. Dar nimic din toatea astea nu contează. Ceea ce, în închipuirea victimei dihorului, contează este vâna morală. Şi Oajdea e convins că are aşa ceva. Aşa că îl vezi mereu dându-şi nădragii în vine, lăsându-şi chiloţii să atârne peste nădragi şi arătând onor poporului cum pulsează vâna aia mică la el. Omu’ a trădat şi trădarea, ori ăsta e mare semn de moralitate, crede el.

Acum, să fim cinstit, nu e Oajdea primul trădător din politica noastră. Nici singurul idiot. Dar excesul de mediatizare parcă devine supărător. Chiar suntem conştienţi că ţinem în bodega parlamentului, pe banii noştri, jde tulburaţi, chiar nu e nevoie să ni-i aduci de cinşpe ori pe zi la teveu ca să ne prindem de asta.

Oajdea are şi site. Cum altfel? Păi să stea dabăliudabăliudabăliu-ul fără secreţiile neuronului său? Nu se face. Iar site-ul e ca omul. Adică tâmpit şi cu minim de resurse. Dar îşi publică CV-ul. Cu foile matricole ataşate (!!!). Şi ne informează că are experienţă. A fost director la sereleul lui. Ceea ce e o chestie. A început din 2004 un stagiu de doctorand. Din 2004. L-a început. Păi, da. Şi a fost ( sau este) membru în consiliul de administraţie la “Casa de Cultură a studenţilor Iaşi”. Păi, cine se mai poate lăuda cu aşa realizări?

Vă puteţi distra şi singuri cu “site-ul” lu’ Oajdea. Dar nu rataţi credo-ul lui politic. Care nu mai îngăduie niciun fel de comentariu. Nici nu poate fi rezumat. Trebuie luat ca atare. Pentru că e minunat. Cu oameni că ăsta în Parlament ( şi mai sunt mulţi) destinul României e rezolvat.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

S-a plătit?


Să zicem că scrii ceva pe blog. Hai să admitem că ceea ce scrii e oarecum interesant. Mergem mai departe cu presupunerea că, în ceea ce ai scris, există afirmaţii pe care unii le socotesc curajoase, alţii le consideră riscante. Apar imediat reacţiile. Adică întrebările. Şi astea funcţionează cam aşa:

- Cărcotaşul: cine-l plăteşte pe ăsta să scrie asta?

- Curiosul, insinuant: cu cât îl plăteşte ?

- Indignatul: de ce-l plăteşte?

- Omu’ de la fisc: când îl plăteşte?

- Expertul: cum îl plăteşte?

- Adeptul teoriei conspiraţiei: unde îl plăteşte?

- Neîncrezătorul: chiar îl plăteşte?

- Neatentul: cine pe cine plăteşte?

- Disperatul: pe mine de ce nu mă plăteşte nimeni?

… în fine… radicalul mereu revoltat: te plăteşte degeaba!

P.S. N-am fost plătit pentru acest post.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Pot să dau jos centura?
Domnu’ Băsescu… Şefu’… Bre…

Am înţeles că acordul ăla cu FMI e o centură de siguranţă. Şi dacă nea şoferu’ a zis să punem centura… am pus-o. Centura. Adică am pus-o! Eu n-am priceput de la început de ce mama dracului luăm o centură de siguranţă aşa scumpă dacă tot umblăm cu un hârb prăpădit. Mai bine schimbam cauciucurile, că vine iarna. Sau duceam rabla la spălătorie, că pute de-ţi rupe nasul. Sau schimbam măcar ştergătoarele de parbriz, că abia mai vezi în faţă de găinaţ. Da’ dacă ai zis centură…centură să fie.

Acu’… ţi-am făcut damblaua. Am stat cu centura aia ca fraierii. Da’ cred că a ajuns. Putem, bre, da centura jos? Că şi-aşa stăm pe loc. Şi dacă maşina se mai mişcă e doar pentru că alunecă uşurel îndărăt, la vale, pen’ că nici frâna de mână nu mai ţine. Hai, bre s-o dăm dracu’ de centură! Că e rău montată şi ne strânge la gât de dracu’ ne-a luat.

Şi mai bine luăm un ambreiaj. Şi o pornim uşurel, în a întâia. Poate ne mai urnim şi noi. Eu aşa zic. S-o dăm dracu’ de centură. Dacă nu… atunci vedem, ne gândim… Poate schimbăm şoferul.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Brandu’
Doar cităm din Mediafax.

Mediafax – Joi, 4 noiembrie 2010 ora 12:07
www.mediafax.ro
Identitatea vizuala a brandului turistic al României a fost prezentata, miercuri, la New York, în cadrul unui eveneniment care a reunit profesionisti din industria turismului si jurnalisti americani, transmite corespondentul MEDIAFAX.
Diversitatea geografica, relieful cu atractiile naturale, cultura si traditiile populare înca active, vinurile românesti, originea latina si nu în ultimul rând mitul Dracula, au fost punctele mentionate în cadrul prezentarii facute de Simion Alb, directorul Biroului National de Turism al României de la New York. “Suntem înca o tara foarte rurala, dar acesta poate fi un atu”, a subliniat el. Reprezentantul român a explicat cu aceasta ocazie si semnificatia noului logo touristic al României, care va fi o componentaimportanta a campaniilor de promovare turistica în viitor:

“Scrisul de mâna doreste sa exprime autenticitate, ospitalitate si veselie, forma literelor doreste sa simbolizeze relieful muntos-deluros, frunza verde semnifica rezervatiile naturale, iar linia albastra este pentru Dunare si râurile cu care România este binecuvântata. Iar accentul de pe litera «a» vrea sa exprime unicitatea si sa faca trimitere la litoralul Marii Negre”, a spus Simion Alb.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Pseudonimul



Aproape de ora prânzului. Sună telefonul. Mobil. Aţi vrea să ştiţi ce fel sună mobilul meu, nu? Hai, recunoaşteţi! Mai ales după ce am făcut mişto, acum două zile, de cânticelile pe care şi le aleg unii ca sunet de apel. Ei, dacă tot sunteţi atât de curioşi, hai să vă spun: n-o să aflaţi!

Deci sună telefonul. Nu recunosc numărul. Adică e un număr care nu se află în agenda telefonului, că eu nu îmi ştiu nici propriul număr. Mă holbez stăruitor, totuşi, la numărul respectiv, sperând la naiba ştie ce revelaţie. Pula revelaţie! Aşa că, plin de lehamite răspund:

- Alo!

- Bună ziua! Sunt x-uleasca de la radio cutare şi am dori să vă solicităm, pentru ascultătorii noştri, opinia în legătură cu bla-bla, dacă sunteţi de acord să intraţi în direct. Domnul Mordechai, da?

- Nu, doamnă. Domnişoară… Mordechai este pseudonimul meu.

- A, îmi cer scuze. Eu numărul acesta îl aveam. Mi-l puteţi da pe dânsul la telefon, vă rog?

- !!!

***

- Nu intru, bă, pe neturi. Da’ dacă zici că ai scris acolo dă ăştia mă uit şi eu. Cum ai zici că-i spune la netul tău?

- Nu e netul meu. Dai căutare la Google.

- Şi ce-l întreb?

- Simplu. Moshe Mordechai Blog.

- Aha… cine-s ăştia?

- Păi, Mordechai aş fi eu. E un pseudonim, un alter ego… cum să-ţi explic.

- M-am prins. Şi Moshe e numele dă familie?

- Nu. Moshe e colegul meu, care scrie mai rar.

- Aaaa. Aşa zi! Şi Blog cine e?

……

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Am voie să mă apuce dracii?



Nu că aş avea nevoie de îngăduinţă de la cineva sau că starea asta nu mi-ar fi, oarecum familiară. M-am plictisit să aud mereu repetate aceleaşi prostii, devenite loc comun, pe care cam toată lumea le repetă stereotip, fără a mai osteni la o minimă cercetare. Fac parte din categoria marilor adevăruri a căror valabilitate, se prezumă, nu mai necesită demonstraţie. Din categoria afirmaţiilor de tipul: zăpada e albă! O fi, da’ de zăpadă galbenă n-aţi auzit? Puţină prudenţă.

1) Mugur Isărescu e competent. Cel mai competent. Singurul care poate conduce BNR. Pentru că fără el ne aşteaptă… ce?

Păi nu Mugur Isărescu era guvernator al BNR pe când plezneau marile ţepe bancare Columna, BIR, Dacia Felix etc. Sau când Bancorexul făcea clăbuci? Nu era BNR autoritatea de reglementare şi supraveghere? 20 de miliarde ne costă acum competenţa lui. Fix 20 de miliarde. Ne împrumutăm şi plătim biruri grele ca să pară el competent. Nivelul de trai se duce dracului. Iar acum, prin purtătorul său de cuvânt, suntem informaţi şi că pufuleţii nu ne fac bine.

Şi ăsta e ăla de neînlocuit. Super-competentul. Mă întreb… cu un incompetent nu ieşim , poate, mai ieftin?

2) Ţara e bogată, dar e prost condusă.

Fals. Ţara a fost cândva bogată. Ar fi putut fi bogată. Acum bogaţi sunt cei care au pus mâna pe ceea ce putea constitui sursă a bogăţiei naţionale. Ruşii, austriecii, kazacii, franţujii.

Că ţara e prost condusă pot fi de acord. Că trecerea din mâna statului în mână privată a marilor intreprinderi şi a resurselor generatoare de bogăţie e un lucru înţelept şi profitabil, pot fi de acord. Dar noi am dat bogăţia care aparţinea statului nostru altora. Statului austriac, francez sau grec. Am favorizat capitaliştii străini, iar pe cei români i-am călcat în picioare. Pentru a-i îmbogăţi pe ruşii de la ALRO, s-a pus în mişcare toată mafia puterii. Când a fost vorba de capitalistul român am urlat: Voiculescu vrea sarea! Patriciu e bandit! Ţiriac omoară mistreţi !

3) Românii au o abilitate aparte pentru învăţarea de limbi străine.

Mit. Căpşuneza nu e limbă străină. Italiana de azil de bătrâni nu validează informaţia. Nici engleza băsesciană. Pentru cei mai mulţi români însăşi limba română e o mare provocare. Dar e drept, nu de ieri de azi, suntem mimetici. Dispreţuim ce e românesc şi suntem gata să ne împopoţonăm prosteşte cu tot ce e străin. Aşa a apărut bonjurismul. Aşa trăim acum epoca în care toţi se cred fluenţi în limba lui Chuck Norris. Că aia a lui Shakespeare e mai complicată.

4) Trebuie votat omul, nu partidul.

Altă prostie. Nevoia naţională de a ne agăţa de chipuri, de personaje, de a spera la venirea lu’ mesia ăla mic, călare pe ştampilă. Adică dacă… echivalentul contemporan al lui Maniu, ar candida pe listele PNG, ar fi valid? Că votăm omul, nu partidul? Simplul fapt că nu ştiu ce om de valoare se găseşte în acelaşi partid cu Dan Diaconescu nu indică deja o problemă?

5) “Hai să nu ne căcăm pe noi, adevărul e că la un chef, mai spre ziuă, toţi ascultăm manele”

Am auzit de atâtea ori afirmaţia asta. Formulată exact cum aţi văzut. Adică, dacă te-ai încins destul, dacă ai băgat destul alcool în metabolism, gustul de căcat poate fi chiar plăcut. Asta mi se spune?

Ei bine, nu! Suntem mulţi care nu ajungem în starea aia. Ideea că orice român e un manelist potenţial, deşi enunţată de chiar şeful statului, e o tâmpenie. O scuză pe care şi-o oferă maneliştii autentici, care încearcă să treacă, în lume, drept oameni cu criterii estetice serioase.

Gata.

P.S. Când a făcut evreul ăla britanic un film (Borat) în care râdea de cazaci, în vreme ce-i batjocorea pe americani, a filmat la noi. Secvenţele alea naşpa. Ghici de ce!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Ce mama dracului
se întâmplă în ţara asta?

Băsescu o dă pe ingliş şi se bagă în tocmeala cu nişte cămătari de la FMI; ministrul învăţământului, zevzecul ăla de Funeriu, îşi dă cu părerea despre modernitatea lui Eminescu (şi nu mă refer la trombonisme!); purtătorul de cuvânt al Băncii Naţionale, altfel om cu aparenţa înţelepciunii, se lasă străbătut de grija pentru … pufuleţi! Migurile cad; pe şosele maneliştii patriei îşi fac de cap cu rable înmatriculate în Bulgaria; nişte puleţi de funcţionari de la FMI hotărăsc ce avem şi ce n-avem voie ( şi, de regulă, avem voie să fim săraci. atât!); Camera Deputaţilor este paralizată din cauza menţinerii la conducerea ei a unei infractoare. Puterea e condusă de nişte dobitoci, iar opoziţia de un Venturiano cu ambiţii de pilot de raliu şi un chiulău.

Iar lucrul cel mai rău e că, după ce terminaţi de citit toată înşiruirea de mai sus, nici nu găsiţi ceva cu adevărat scandalos în toate cele pomenite. Pentru că ne-am obişnuit cu ele.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Şcoala de balet şi maniere elegante



Când eram pici – asta era cu mulţi ani în urmă – o convorbire telefonică era un eveniment. În Năvodari-ul natal telefon acasă aveau doar câţiva şmecheri. Pentru toţi ceilalţi exista oficiul PTTR. Un telefon la bunici era o mare poveste. Trebuia să mergem la orificiul PTTR, să facem comandă, să ne aşezăm cuminţi pe băncuţă şi apoi să aşteptăm ca vocea aia nazală să ne strige cabina în care să ne vârâm pentru o conversaţie care nu putea dura mai mult decât numărul de minute dinainte convenite. Într-un alt capăt de ţară, bunicii aşteptau în propriul lor oficiu PTTR să fie poftiţi, de o altă voce nazală, într-o altă cabină. Singura chestie pe care nu mi-o amintesc era: cum naiba reuşeam să ne anunţăm, în absenţa telefonului, când trebuie să ne găsim, fiecare în cabina lui, în capătul lui de ţară?

Pe urmă ne-am mutat în Constanţa. La scurt timp a venit şi telefonul. Cuplajul nostru – voi, cei mai tineri, nu aveţi de unde şti ce era asta! eheeeei, pe vremea aia să vedeţi cuplare pe neve!- era un personaj extrem de solicitat. Lunea seara, când n-aveam chef să mă uit la Poldark, stăteam şi ascultam cum vorbea el cu frati-su’ şi stabileau cu cât să vândă biletele la “Războiul stelelor”. În condiţii normale un bilet la cinema costa 4 lei. Noi nu trăiam în condiţii normale, aşa că luam biletul cu 25 de lei de la bişniţari. Fix 6 sticle de un litru şi un borcan de 800 ml. Ăsta era preţul. Pentru că, înainte de a ajunge să-mi cumpăr biletul trebuia să ajung pe la ICVA, de unde să fac rost de capitalul respectiv. Dar asta e deja altă poveste. Ziua în care am primit dreptul la telefon fără cuplaj a fost o mare ispravă.

Apariţia telefonului mobil a fost o mare şmecherie. Până la GSM existau dihăniile alea voluminoase şi dificil de folosit. Maşina pe care o foloseam – maşină de firmă- era dotată cu o asemenea chestie. Era o mare figură să stai la semafor cu dulăpiorul ăla la ureche şi să îi vezi pe ceilalţi şoferi cum se ofticau.

Pe urmă a apărut GSM-ul. Ce a urmat se ştie. Telefon mobil la tot cartierul. Odată cu apariţia telefoanelor mobile am devenit brusc accesibili oricând, oricui. Lucru nu foarte convenabil. Sunăm şi suntem sunaţi în cele mai tâmpite momente. Primim şi trimitem mesaje tâmpite şi în general inutile. De când tehnologia ne permite să comunicăm tot mai mult şi tot mai uşor, am început să comunicăm. Tot mai prost şi tot mai superficial.

Suficientă introducerea, trecem la subiect. Existenţa telefonului mobil impune nişte reguli. Despre care s-a tot vorbit, dar degeaba. Despre care o să vorbesc şi eu. Tot degeaba. N-am să explic de ce e de bun simţ să pui telefonul pe “silenţios” dacă eşti la teatru, cinema sau într-o şedinţă. E inutil. Mi se întâmplă să mai văd câte un dobitoc ori câte o mahalagioaică zbierând în telefon în timp ce trece printre rafturile prăvăliei. Pentru ăştia vorbitul la telefon e un demers public. Oamenii zbiară pentru a fi siguri că sunt auziţi. Daca pică semnalul ei zbiară îndeajuns de tare ca răspunsul să ajungă până la Piteşti, unde e cel cu care vorbesc ei. “Dă pe speaker!” le spun uneori. Iar la expresia bovină cu care mă privesc le răspund: “Păi să aud ce zice şi ăla cu care vorbeşti, altfel nu se înţelege prea bine şi degeaba ne faci părtaşi la conversaţia ta despre zgarda câinelui”.

1) Soneria.

Soneriile polifonice îţi permit să te remarci. Aşa că e esenţial să ai o sonerie care să spună ceva despre tine, să te individualizeze. Nimic de mirare că Guţă şi Salam sunt prezenţi la mare concurenţă cu nechezatul de cal ( e pleonastic, nu?) şi răpăitul de mitralieră. E o încântare să vezi cum piţipoanca, înainte de a răspunde la telefon, unduie puţin din şolduri, scutură lejer din buric ascultând deliciile muzicale. Iar atunci când în fine răspunde, e deja în starea potrivită.

2) Salutul.

Îi ador pe cei care încep conversaţia cu: “Bună! Poţi vorbi?”

Dacă am răspuns, asta nu e de la sine înţeles?

Sunt apoi “originalii”. Cei care nu pot spune simplu: “Alo, bună ziua! “sau “salut!”. Ei au formule complicate, dinainte elaborate, cu care te salută. Astfel că, până se ajunge la conversaţia propriu-zisă, eşti deja scos din sărite. Am un amic pentru care: “Bună ziua!” e o chestie plicticoasă. Aşa că la el primul minut ( cred că are înţelegere cu compania telefonică) e rezervat salutului: ” Salutăm cu adâncă plecăciune, din frumoasa şi dulcea Bucovină a pădurilor de foioase şi etc. etc. etc.”.

O alta categorie e reprezentată de pragmatici. Ăştia n-au timp să salute. Intră direct în problemă: “Bă, ce pula mea ştii despre….”.

În fine. Mai sunt chatiştii. La ăştia, după salutul mai simplu sau mai complicat urmează invariabil: “Ce faci?” . Uneori mă cac. Mă întreb dacă trebuie să le comunic asta.

3) Apel respins.

Aici există o regulă. Dacă nu te afli în plină discuţie, mediind negocierile dintre Putin şi Obama, care pot împiedica un război nuclear, nu ai nicio scuză pentru a îi respinge apelul celui care te sună.

Dacă te afli într-o întâlnire importantă şi nu ai avut prevederea/bunul simţ de a închide telefonul sau de a-l trece pe “silenţios” nu-l sancţiona pe cel care te sună pentru lipsa ta de prevedere. Pentru că, oricum o dai, gestul ăsta e insultător. E un fel de: “eşti un rahat, iar eu sunt un ciumete care acum stă de vorbă cu alt ciumete”. E mai de bun simţ să răspunzi şi să îl previi iute pe cel care te sună: “Scuze, te sun eu. Nu pot vorbi.” Apoi închizi telefonul sau îl treci în regim silenţios.

4. Hands free.

Dispozitivul ăsta îţi permite să arăţi ca un roboţel şi să urli în telefon în vreme ce te plimbi prin supermarket şi împingi la coş. Extrem de util, te ajută să te concentrezi pe şofatul căruciorului şi să eviţi tamponările cu alte cărucioare, care e posibil să nu aibă RCA. Dar te face şi ridicol. Oricât de scump e blutufu’, oricât de şmecher e ceasul şi oricât de ciumete te crezi. Dar e posibil ca ridicolul să fie o postură care te avantajează, care e, oricum, un nivel superior celui în care te zbaţi de obicei. Aşa că… dă-i bătaie!

5. Apel pierdut.

O chestie de bun simţ e ca atunci când ai un apel pierdut să îl suni înapoi pe cel căruia nu i-ai răspuns. Dacă numărul nu îţi e familiar, începi prin a te prezenta. Replica rostită cu ţandăra sărită “Cine eşti şi ce vrei?” nu te ajută. Nici nu e esenţial să descrii cu lux de amănunte de ce nu ai putut răspunde.

Dacă ai prea multe apeluri pierdute şi îţi e imposibil să-i iei la rând pe toţi apelanţii … asta e. Rămâi cu obligaţia de a-ţi cere scuze dacă ţi se va reproşa asta.

6. Apel scurt.

Asta e categoria cea mai simpatică. Ăia care îţi dau apel şi închid îndată. Aşteptând să-i suni tu. Pentru categoria asta este admisă excepţia de la regula 5. E chiar recomandată. Sunt meschinii. Au chef de vorbă, au o problemă, dar telefonul lor costă bani. Al tau nu. Iar pentru că ai privilegiul de a figura în memoria telefonului lor, e de la sine înţeles că ai obligaţia de a plăti orice posibilă convorbire cu ei. E drept, uneori se pot arăta generoşi. Şi te vor răsplăti. Astfel, când îi suni tu îţi vor răspunde grăbit: “Lasă, dragă, închide , că-s la birou şi te sun eu de pe fixul de la serviciu, că nu costă! “. Surprinzător, dar şi apelul “de pe fixul de la birou” costă. Dar nu-l platesc ei.

Ne oprim aici. Azi m-am întins prea mult, dar o să revenim.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Mântuirea din parbriz



De ce râdeam noi, acum câteva zile, de întreprinzătorul care negustorea odorizante auto pictate cu imagini care reproduceau nişte icoane? Omul ştia el ce ştia. Că de aia e el întreprinzător şi noi traficanţi de vorbe. Simţea el ce vrea piaţa. Mirosise nişa. Noi hlizeam ca nărozii ( şi de oftică!), ori ţâţâiam din buze, cu relaxată indignare, socotind credinţa ceva mai mult decât prilej de negoţ şi exhibiţionism. Ei bine, noi greşeam!

Ieri după amiază mă strecuram prin puhoiul de maşini care se revărsa către un complex comercial de la marginea Constanţei. N-aveam mare lucru de luat de acolo. Cum nu cred că cei mai mulţi dintre cei care dădeau năvală acolo nu cred că aveau mari târguieli de făcut. Nici nu am văzut să se dea parizer gratis pe acolo. Aveam nevoie de nişte Colebil, complexul comercial îmi era în drum, aşa că am mers la sigur. Decât să alerg ca bezmeticul prin tot oraşul căutând o farmacie deschisă, mi-am zis că e mai simplu să opresc aici, îmi iau bulinele şi apoi îmi pot vedea de ale mele. Mă întrebam dacă toţi ceilalţi care se înghesuiau în aceeaşi direcţie tot după Colebil veneau. Sau Furazolidon. Că, repet, parizer gratis nu se dădea. Mă rog, nu e treaba mea.

Am intrat în parcarea complexului, înjurându-i cu prea-plin de metaforă pe şmecherii care veneau de pe banda din dreapta, cu sens de mers înainte, şi se vârau în parcare, tăindu-mi faţa; că ei erau prea şmecheri să stea pe coloana potrivită şi să aştepte la semafor. În parcare puhoi de maşini, urlete de manele, hip-hop şi leidigagage de prin maşini. Mitocani zbierând la puradei, puradei zbierând la mitocani, claxoane, draci, mizerie, tămbălău. Locuri de parcare… canci.

După cele trei ture obligatorii am găsit o găurică în care să-mi bag… maşina. Am parcat şi pas alergător spre farmacie. La un moment dat, fără să mă prevină, creierul dă comanda “stop”. Am băgat picioarele în marşarier şi am întors capul spre dreapta. Maşina de acolo mă confiscase. Iată de ce:



Fotografia de deasupra nu este, poate, suficient de relevantă. Un bob zăbavă şi vine una mult mai relevantă.

M-am apropiat şi am rămas încremenit a holbare preţ de bune secunde. Sub geamul parbrizului, lângă autocolantul care anunţa, verde şi important, că maşina merge pe GPL se afla o jumătate de pâine. Pe bancheta din dreapta nişte pieliţe de la parizer şi juma de ceapă. ( Deci se dăduse parizer aici !!!). Dar astea erau lucruri puţin importante. Mult mai important e că şoferul, consumator de parizer, GPL şi ceapă, era pe drumul spre mântuire. Acum vine poza relevantă.



Ei, da! De parbriz atârnau nu mai puţin de 10 ( zece) cruciuliţe, mătănii şi alte materiale plastice purtătoare ( sau nu) de duh sfânt. Odorizantul cu poză din icoane lipsea. Dar am înţeles, în felul ăsta, că întreprinzătorul despre care vorbeam la început era pe calea ce bună.

Am cumpărat Colebil şi am plecat. La ieşirea din parcare m-a depăşit un gipan din care răsuna muzică bisericească. Mi s-a părut că e Puiu Iordănescu. Becali nu era, sigur. M-am simţit ruşinat. De la câte chestii din alea de plastic, atârnate de parbriz, se socoteşte că eşti un adevărat credincios? Pentru că, judecând după criteriul ăsta, sunt halit. Iadul mă haleşte. Cu tot cu Colebil.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Consilieri



Dacă tot a picat moţiunea de cenzură, trebuie să ne descurcăm cu situaţia. Aşa că ar prinde bine ca miniştrilor noştri să le dăm o mână de ajutor. Adică să le recomandăm nişte consilieri străini. Că dacă tot primesc sfaturi de la FMI să primească şi de la noi… ceva.

Primului ministru trebuie să i-l recomandăm pe marele specialist tailandez: Tenguradepi Tic.

La ministerul turismului şi dezvoltării regionale e nevoie de doi consilieri: specialista vietnameză în turism Tzo Am Pa şi expertul chinez în dezvoltare regională Pu Twa Re.

Pentru ministerul de interne e nevoie de sfaturile lui Olabba Mika, renumit expert japonez.

La ministerul de finanţe se poate apela la sfaturile specialistului gruzin: Şpagan Toatecele.

Pentru ministerul de externe nimeni nu poate fi mai potrivit decât Labaggio Injacuzzi, un renumit analist italian.

În ce priveşte ministerul apărării, acolo sfaturile rusoaicei Tengura Dekretin sunt cele mai potrivite.

Liderii opoziţiei au apelat deja la serviciile unor consilieri străini şi rezultatele se văd. Kiu Lan Dju îl consiliază pe liderul liberal, iar Unmu Kos pe preşedintele PSD.

În fine, la Cotroceni, consilierilor străini : Walker, Beam, Daniells şi Smirnoff li se poate adăuga Hayssam. Hayssam Akakpetine.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

La o ţigară, după moţiune


Fâsul moţiunii de cenzură era nu doar explicabil, dar şi uşor de anticipat. Doar marii naivi se puteau lăsa prostiţi de afirmaţiile celor doi lideri ale opoziţiei (Ponta: mai avem nevoie de două voturi; Antonescu: dacă două voturi lipsesc, le-am rezolvat eu venind încoace). Ponta şi Antonescu au reuşit să dizolve credibilitatea opoziţiei. Au încercat să opună minciunii şi nesimţirii actualei puteri, propria minciună şi nesimţire. Şi au pierdut. Nu doar un vot pe moţiune, ci şi credibilitatea.

Ce invocă liderii opoziţiei? Că prezumtivii trădători din PDL nu au mai trădat? Asta era? Pe asta se bizuiau? Strategie tâmpită şi păguboasă, aşa cum s-a şi văzut. Am spus-o şi nu încetez să repet: celor din opoziţie le lipseşte capacitatea de negociere. Voturile de care aveau nevoie se puteau obţine cu uşurinţă de la grupul minorităţilor şi de la UDMR. Nu au ştiut să le obţină. Inepţia supremă a fost atinsă de Ponta şi Antonescu atunci când promiteau că vor construi, în cazul adoptării moţiunii, o majoritate constituită din PSD, PC, PNL şi… UDMR. Deşi UDMR explicase răspicat că nu va susţine moţiunea. Cu toate astea Ponta şi Antonescu erau gata să răsplătească UDMR pentru loialitatea faţă de… Boc, cu participarea la o teoretică viitoare guvernare! Sigur, argumentul era dat de aritmetica parlamentară. Principiile devin inutile.

Nu cred că au existat vreodată voturile despre care pomeneau Antonescu şi mai ales Ponta. Nu cred că au existat ocultele înţelegeri invocate cu o prostie deloc surprinzătoare de către Ponta. Iar dacă acele înţelegeri au existat şi nu au fost respectate, Ponta este obligat să le divulge. El are obligaţia de a fi loial faţă de miile de nenorociţi pe care i-a chemat în stradă, pe frig şi ploaie, nu faţă de ipoteticii trădători care s-au răzgândit împotriva preţului. În lipsa unei explicaţii solide, cu nume şi probe, Ponta nu e altceva decât ceea ce se vede: un prostălău mincinos.

Crin Antonescu ar fi putut înţelege mai bine cum funcţionează mecanica parlamentară dacă s-ar fi ostenit să calce pe la Parlament şi cu alte ocazii.

Antonescu şi Ponta sunt, fără îndoială, cei mai slabi lideri pe care i-au avut vreodată PNL şi PSD. Pot articula fraze cu aparenţa coerenţei şi pot impresiona un număr de ornitorinci melancolici. Dar atât. În ce-i priveşte, până ieri, putea funcţiona prezumţia de onestitate. După întâmplările de ieri nu se mai poate vorbi despre aşa ceva. Am scris încă de acum o săptămână despre riscurile pe care şi le asumă opoziţia cu această moţiune.

Despre putere… ce mai e de spus? Am văzut, cu o zi înainte de votarea moţiunii, camioane cu jandarmi trecând dinspre Constanţa spre Bucureşti. Mi-a amintit de decembrie ’89. E greu să mai găseşti cuvinte care să descrie ticăloşia la care a ajuns partidul stat. Acum când pentru cetăţean devine limpede că mecanismele instituţionale de schimbare a puterii nu funcţionează, au rămas cele … neinstituţionale. Şi va fi o iarnă complicată.

Una peste alta, fâsul moţiunii a avut şi rostul ei. Pentru că putoarea pârţului ăsta a acoperit pentru o vreme duhoarea grea, de organism în descompunere, care domneşte peste ţară.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Ne dăm şi noi cu moţiunea?



Azi suntem pe felie. Stăm şi chibiţăm, comentăm, mârâim. Despre moţiune şi ţircusul din Parlament. Părerea mea despre moţiune aţi citit-o acum câteva zile. Cei din opoziţie au numărat cum au numărat şi au socotit că le-ar lipsi doar două-trei voturi. După socoteala mea le lipsesc între 11 şi 16. Vedem diseară cine stă mai bine cu aritmetică. Până atunci comentăm aici.

UPDATE 1: La microfon se exprimă Şova de la PSD. Avea dreptate nea Stere. Retorica nu e chestie de talent, ci de voinţă. Şova are voinţă. Atât. În timpul ăsta demonstranţii merg spre Palatul Parlamentului, să bea un ceai cu jandarmii.

UPDATE 2: Mic. Prost. “Problemele se datorează”. Dar e tare înţelegător. El îi înţelege pe protestatari. De-aia şi-a pus cravată mov. Oleacă de mov să fie.

UPDATE 3: Blaga. fâs. Apoi… Corlăţean. Azi PSD îşi expune toţi “experţii” în retorică.

UPDATE 4 : Antonescu, avântat, cu zvâc. La TVR e publicitate. Transmisiune în direct din piaţă. Ca pe vremuri.

Încă un UPDATE inutil: Asta spuneam acum nişte zile despre moţiune. Încă nu s-au numărat voturile. Tot aia.

P.S. Deci aritmetica mea e corectă. Ridicolilor!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Uite, bre, trece turiştii


Doamna (sanchi!) Udrea are bâzdâc pe hoardele astea de nenorociţi care nu cumpără curent la preţ de şmecherie şi nici n-au ţoale cu bling-bling. Protest, grevă, austeritate, pizda mă-sii… da’ la marş pui şi tu un toc cui, la protest îţi tragi pe bucă un dolcegabanea, o jacheţică cu sclipiciuri de la Versache, o bluză cu aerisire la ţâţe de la Şanel. Dacă vii îmbrăcat ca milogu’ şi pentru tine cea mai fiţoasă bucată de ţol e reprezentată de nădragii de la Secuiana, cu care ai fost şi la nuntă la fata lu’ dom’ director, păi atunci n-are cum te respecta doamna (sanchi!) Udrea şi te trimite îndărăt cu autocar cu tot.

Păi, ce pizda mă-sii facem noi aici? Ne căcăm dezorganizat? Nu, tati! Protest, ne-protest, nu dilim imaginea României şi ne prezentăm neînţoliţi corespunzător. Ai vuitoane, treci; da’ iei şi o pancartă cu frunza pe lângă aia cu “Murim de foame”. Ai şopardu’ la gât, treci; da’ iei şi un banner cu urmaşii lu’ Traian Spirt.

Acu’, bre, doamna (sanchi!) Udrea… eu sunt de acord cu tine că sunt cam de rahat fomiştii ăştia de demonstranţi. Dar până la urmă, tot merită să-i treci la realizări. Ia uite ce de turişti ai adus la Bucureşti! Ia uite cum vâjâie autocarili spre capitală. Şi dacă nu te sabotau colegii de la transporturi, să vezi atunci ce de turism aveai. Hai, că eşti eficientă. Şi îţi vând un pont: nu sunt, bre, aduşi de pesedişti. Ci de admiratori ai pesediştilor, te-ai prins?

Acu’ eu m-am prins de ce n-ai vrut tu să vină ăia cu autocarele, şmecherie mică şi cu ţol de firmă ce eşti. Uite, îţi fac cu ochiul, să ne râdem amândoi de şmecheria ta. Na: . Tu voiai ca ăia să vină cu maşinile lor, ca să-i facă dever lu’ cocoşu’ tău la parcări, nu? Ptiu, ce şmecheră eşti.

Bre, doamna ( sanchi!) Udrea. Fii atentă. Hai c-o dăm la pace. Uite, de acu’ la proteste procedăm aşa: le montăm câte o morişcă la craci la panaramele astea de protestatari, să producă şi ei un kilowatt bio, fără emisii naşpa. Să aibă şi dom’ Cocoş ce prădui. Plus cupoane verzi. Hai, că ne înţelegem noi.

Până la urmă de ce te oftici atât pe fomiştii ăştia de protestatari? Ei sunt în stradă, voi nu sunteţi în pârnaie… merge treaba. Stai şi tu în biroul ăla meschin al tău şi te uiţi cum trec fomiştii. Şi zici şi tu ca Alecu Bârnă la revoluţie: uite, bre, trece turiştii!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

De ce clasicii?


Mai întâi am să vă spun că azi aş fi vrut să nu scriu nimic. Cum nimicul învelit în scârbă fusese deja tocmit de Ciutacu a trebuit să mă căznesc să adun câteva fraze. Altfel iar ne ieşeau vorbe că ducem campanii parşive şi conspirăm prin crâşme pentru răsturnarea nimicului şi sodomizarea scârbei.

Să scriu despre cărţi – mi-am zis. Despre cărţi se poate întotdeauna vorbi. Şi am încercat să îmi dau seama care este cartea excepţională pe care a produs-o literatura română, în ultimii 20 de ani. După jumătate de ceas de contemplare a vidului am renunţat. Cartea aia fenomenală nu există. Sau nu am eu ştiinţă de existenţa ei. Cărţi notabile ar fi câteva, dar niciuna care să merite adâncă reverenţă şi mereu pomenire. Se vede treaba că euforia democraţiei nu a fost nici pe departe atât de fecundă pe cât ne-am fi aşteptat. Ştia bătrânul Goethe ce ştia. De unde Faust, care Mefisto? Până în ’89, lipsa libertăţii era preţul cu care s-au plătit rafturi întregi de cărţi grozave. Azi preţul e altul, iar răsplata nu mai e nici ea aceeaşi. Iar dacă cei dispuşi să plătească preţul ( fără constrângerea de odinioară) sunt parcă la fel de numeroşi, sporul pântecului lor cel nesătul nu e de aşezat în bibliotecă. Chiar dacă unii dintre ei nu înţeleg asta şi îşi rânduiesc pe rafturi, cu fudulie inargumentabilă, produsul trecerii gândului prin maţ.

Literatura românească, după ’89, pare o neîncetată explorare a sordidului. De parcă cercetarea rahatului şi a secreţiilor intime era tot ce îşi dorea scriitorul român şi ticăloasa dictatură nu-i îngăduia. Vânturarea haznalei şi exhibarea unei sexualităţi excesive, lipsite de senzualitate, ostentative şi adeseori monstruoasă, delaţiunea jegoasă disimulată într-un diarism prolix, eviscerarea realităţii în căutarea fluidelor fetide … prin zonele acestea pare să fi înţepenit scriitorimea română. Cu excepţii deloc notabile. Cititorii acestui blog sunt poftiţi să mă contrazică. Argumentat. Cu exemple.

Şi atunci veţi înţelege de ce şi cititul, şi scrisul îmi poposesc tot mai des pe raftul clasicilor.

Să vă explic altfel. Luaţi-vă zece minute din azi-ul cenuşiu şi agitat şi ascultaţi-l pe bătrânul Bach. Vă rog.



Acum poftiţi şi ascultaţi-l pe mult mai modernul Şostakovici ( compozitor genial, pe care îl preţuiesc, dar… ) :



Atât pentru azi. Ce mai e de adăugat… puteţi adăuga voi.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

O fi aflat?



Băsescu dă cu gura la ora 17:00. O fi fost informat despre existenţa învăţătoarei din Caracal aflată în greva foamei şi vrea să o roage să înceteze acest demers? Sau despre legea referitoare la reducerea de TVA la produsele de bază, de care o fi aflat între timp? Că vrăjelile astea de sanchi, cu “reforma justiţiei” nu mai interesează.

Întrebat despre Cristina Anghel, învăţătoarea din Caracal despre care pomeneam mai sus, Traian Băsescu răspundea, cu rânjetul obişnuit de maradonist specializat în alba-neagra, că nu a auzit despre ea. De fapt încerca să dea de înţeles că i se rupe. Ceea ce se ştia deja. Pe vremea lu’ Ceaşcă, dacă se auzea de greva foamei intra toată securitatea în vrie, tovarăşii cu munci de răspundere alergau ca nişte căpiaţi să ducă muncă de convingere cu fomistul. Alte vremuri…

Îl doare în cur de greviştii foamei. Aia e. Aşa cum îl doare în cur de ce se întâmplă cu ţara asta. Ce mare descoperire am făcut! Mare rahat, fix de grija greviştilor foamei n-are EBA tocuri la pantofi şi Udrea girofar. A luat bani de la FMI? A luat. E gata să cumpere nişte rahaturi de avioane de la licurici? E gata. Atunci poa’ să-l doară în cur de ăşţia… românii… Cine pizda mamii lor sunt rahaţii ăştia de români să-l tragă pe el la răspundere? Nu văd, prăpădiţii de ei, că toată Europa îi fugăreşte? Nu le-a intrat în cap că nu e bine să se pună cu el?

Mărturisesc că nu cred în genul ăsta radical de protest. Greva foamei e un gest radical. Care îşi are rostul atunci când cel căruia i se adresează protestul este în stare să mimeze măcar că îi pasă. Atunci când însă cel vizat îţi transmite un semnal clar că îl doare în cur de tine, atunci protestul devine lipsit de sens, iar sacrificiul inutil.

Doamne fereşte, totuşi, ca doamnei Cristina Anghel să i se întâmple ceva, pe durata acestui protest. Şi mai ales bine ar fi să nu îşi piardă viaţa din cauza acestui protest. Pentru că, mă tem, atunci lucrurile pot scăpa de sub control.

Chiar n-o fi aflat Băsescu despre Cristina Anghel? Nu figurează în lista de interceptări? Dânsei nu i se ascultă telefoanele? N-o fi ea Paszkany, nici Puiu Popoviciu, dar soarta ei ar trebui să îl intereseze, astăzi, mai mult decât orice altceva.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Cine?

Într-un editorial recent din “Dilema veche”, domnul Pleşu postulează solemn şi suficient:

“O regulă de bun-simţ ar fi aceasta: ca să conteşti statutul cuiva, trebuie să ai tu însuţi un statut. Să exişti. Să pui, la o adică, ceva pe masă. Nu orice nubilă ţanţoşă poate ieşi la portiţă ca să bombăne genunchii Ginei Lollobrigida. E nevoie de un dram de îndreptăţire, de oarecare acreditare: să fii măcar Miss Ferentari, sau Miss Tecuci! “

Chiar dacă, nu de puţine ori, luările publice de poziţie ale domnului Pleşu respiră un subiectivism suspect, explicit asumat sau nu, sunt imposibil de ignorat. Fie că ne este agreabil ori antipatic ( în mod direct sau prin afiliere), Andrei Pleşu este o voce care contează. Dacă nu întotdeauna este şi respectată aşa cum ar merita, este, poate, şi pentru că vocea domniei sale se face auzită, uneori inoportun, când toţi ceilalţi păstrează o pioasă tăcere. Ori pentru că glasul domniei sale tace, atunci când toţi ceilalţi strigă. Dar asta nu e în mod necesar un cusur.

În editorialul cu titlul “Cine pe cine beşteleşte” , din care am citat mai sus, enunţă un criteriu valid, cu care – dacă eşti vizitat de bun-simţ- nu ai cum fi în dezacord. Principiul e onorabil, enunţul perfect articulat. Şi atunci unde e problema? Domnul Pleşu invită la altitudinea principiilor, de unde, cu marcat dispreţ, ţinteşte spre toată lumea: anonimi forumişti, prăpădiţi de jurnalişţi ( “mănâncă şi ei o pâine”) , intelectuali cu o operă pe care domnia sa o socoteşte insuficientă. Toţi, laolaltă, reprezintă o gaşcă: “gaşca anti”. Gaşcă ignobilă, sumă a nimicului. Care sumă/gaşcă, ori cum am dori să-i mai spunem, nu contează, pentru că nu este validată de domnia sa. Iar “gaşca” aceasta anti are şi păcatul fundamental de a ridica din sprânceană, de a vocifera ( pe un ton nu de puţine ori nepotrivit, e drept) împotriva “găştii pentru”. Adică a găştii la care domnia sa îşi admite aflilierea. Adică “intelectualii lui Băsescu”. Sau foarte explicit: amicii Liiceanu şi Patapievici. Şi cu asta altitudinea principiilor e spulberată, postamentul somptuos devine ridicol prin aşezarea pe el a nimicului! În cazul domnilor Liiceanu şi Patapievici criteriul operei devine pasabil.

Nemulţumirea domnului Pleşu nu vine carevasăzică din reaua aşezare a valorilor în societatea noastră; nu dizolvarea criteriilor, în general, îi strică liniştea domniei sale. Ci ofensa pe care unii, din “gaşca anti”, o aduc amicilor domniei sale, Liiceanu şi Patapievici, onorabili reprezentanţi ai “găştii pentru”. Ori e deja stabilit: “gaşca pentru” contează. Nu de acolo se recrutează consulii, ambasadorii şi candidaţii pentru alte varii sinecuri?

Nu am cum înceta să-l preţuiesc pe domnul Pleşu. Lucru care poate continua să-i fie indiferent. Pot admite calitatea intelectuală a domnilor Liiceanu şi Patapievici. Şi, în fine, ader fără rezerve la raţionamentul domnului Pleşu. Îmbrăţişez principiul enunţat de domnia sa. Tocmai de aceea am să spun că aşa e drept, ca cel care mustră să aibă statura potrivită. Doar că, în cazul de faţă, despre statura morală este vorba. Ori, dacă înţelegem asta, raportul de mărime între staturile supuse comparaţiei, vom descoperi cu surprindere, se va inversa brusc. Iar argumentul superiorităţii opţiunii “pentru” a unei găşti naşte ipoteza că, de exemplu, “gaşca” scriitorilor de omagii adresate “tovarăşului” înainte de ’89 e indiscutabil superioară unei “găşti” din care (iertat să fiu!) ar fi făcut parte Paul Goma, Doina Cornea sau Monica Lovinescu. Ceea ce e cel puţin absurd. Şi dacă pare nepotrivită analogia cu “epoca de aur”, atunci admit orice altă comparaţie. Cu orice epocă în care se poate demonstra că lăudătorii supuşi puterii, cu o obedienţă interesată şi generos răsplătită, sunt mai merituoşi decât cei care au ales să reprezinte “gaşca anti”.

Chiar aşa. Cine pe cine beşteleşte?

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Lista de posibili premieri



O facem noi. Că Băsescu oricum îl numeşte tot pe Boc. În cazul în care trece moţiunea. Ceea ce e puţin probabil. Pesediştii l-ar propune pe Ponta. Nţ-nţ! Deşi mi-ar prinde bine. Că abia aştept să-l înjur şi pe Ponta. Şi până acum n-aveam elan, că era în opoziţie. Liberalii ar zice Johannis. Ceea ce sună mult mai bine decât e de fapt. Nea Mătreaţă l-ar vrea pe nea Stere. Nea Stere l-ar vrea pe Patină ( nu-l ştiţi pe Patină, dar o să aflaţi despre el luni), că a lucrat în Germania la Opel. De fapt a lucrat la un atelier de vulcanizare, dar astea-s detalii.

Aşa că ia să propunem noi nişte posibili premieri. Adică să propuneţi. Şi să comentăm. Acum, desigur, îi puteţi propune şi pe Mickey Mouse sau Captain Planet, dar eu zic că nu-s nişte propuneri foarte fezabile. Deşi… nici Boc nu era o propunere mai brează şi … poftim.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

E constănţeancă de-a mea!

Pe lângă chelfăneli, şuturi în cur şi vafanculisme, se pare că românii din Italia reuşesc să mai aibă parte şi de altceva.

Ia uitaţi-vă aici, la puştoaica asta de 14 ani, care cântă alături de Leali. E drept că Leali nu-i Salam, dar orişicâtuşi. Sau aici unde execută una din gură cu Albano. Până acum puştoaica a câştigat 3 runde ale concursului organizat de cei de la Canale 5 Mediaset. Iar vinerea aceasta, de la 22:10 ( ora noastră) are loc o nouă rundă. Şi, dacă tot ne-am ambalat cu busuiocu’ ăla, acum doi ani, de ce nu i-am ţine pumnii şi ciutancei din Constanţa? Că-i de a mea!

Am încercat să aflu mai multe despre Andreea Olariu şi primul articol peste care am dat a fost cel de aici. Deci puştoaica e membră a Clubului de excelenţă Dan Voiculescu. Am mai aflat că asta mică a luat premii căcălău. De ce naiba vorbim noi atât despre scârba aia de Anastase şi atât de puţin despre copii ca fetiţa asta?

Deci diseară pe Canale 5. Apropos, domnu’ Mogulu’, nu găsim soluţii să preluăm emisiunea? Hai, Andreea! Hai, Constanţa!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Monşer, mă ia cu junghi de la moţiune!



Moţiunea de cenzură este, pentru un partid de opoziţie, fix cum e ficatul pentru beţiv. Adică pentru beţivi în general, nu pentru unul anume. Nu pentru ăla anume. Prinde bine, da’ nu rezolvă nimic. Pentru putere, în schimb, moţiunea de cenzură e precum părul de pe coaie ( adică n-ajută, mai mult încurcă şi dacă-l tunzi creşte la loc).

Bun. Vestea bună e că lui Boc i-a crescut foarte mult păr pe coaie. Vestea rea e că încă îi funcţionează maşina de tuns. Să mai discutăm despre moţiunea de cenzură sau s-a lămurit ce aveam de spus?

În mod esenţial rostul moţiunii ar fi de a dărâma puterea. În subsidiar oferă opoziţiei şansa de a prezenta o alternativă. În concret e prilejul, pentru noi toţi, de a asista la o nouă tură de ţigăneală sub cupola Parlamentului. Într-o lume idilică, discutarea unei moţiuni de cenzură ar trebui să fie prilejul unui dialog între opoziţie şi putere. N-avem noi treabă cu idilele!

Mă tem că această nouă moţiune reprezintă un risc mai degrabă pentru opoziţie, decât pentru putere. În societate s-au acumulat tensiuni considerabile, generate de cretinismul şi ticăloşia actualei puteri. Neliniştea socială a atins cote de-a dreptul periculoase. Liderii opoziţiei, cu precădere cei de la PSD, vin pe valul acestor nelinişti acumulate în societate şi încearcă să le dea acestora o expresie politică. În mod constant, liderii opoziţiei şi, repet, mai ales cei ai PSD şi-au asumat( mai mult sau mai puţin legitim) rolul de reprezentanţi ai unei societăţi tot mai nervoase. Afirmând că au capacitatea de a genera schimbarea. În momentul în care nu vor reuşi ( şi mă îndoiesc că vor reuşi) să livreze schimbarea promisă se vor fâsâi extrem de rapid. Pentru că societatea aşteaptă soluţii şi nu zbateri; electoratul aşteaptă lideri care pot livra şi nu vorbăreţi care pot promite. Scuza lipsei majorităţii necesare adoptării moţiuni va interesa foarte puţină lume; asta e problema PSD şi ar trebui să ţină de capacitatea sa de negociere şi mobilizare a resurselor. Repet, dacă nu vor reuşi să livreze, vor plăti un preţ important. Iar eşecul moţiunii poate întâri poziţia PDL. Într-o astfel de situaţie se poate întâmpla ca nemulţumirea socială să caute alte forme de expresie, câtă vreme soluţia politică nu funcţionează. Iar asta poate genera instabilitate pe termen lung.

Personal nu cred că moţiunea poate trece. Pentru că nu văd la PSD tocmai capacitatea de negociere despre care vorbeam. Pentru că PSD greşeşte încercând să capitalizeze politic nemulţumirea socială, în folos propriu, în loc să o lase să erodeze temelia actualei puteri. Iar, ca un mare rispitor, PSD risipeşte grăbit acest capital pe cauze dinainte pierdute.

Rămâne de văzut. Dacă o să conducă şedinţa Anastase şi Cotoi numără voturile, moţiunea va fi respinsă cu un număr de voturi împotriva moţiunii de două ori mai mare decât numărul total al senatorilor şi deputaţilor ( e mai bine să joci la sigur). Dacă va conduce Oltean şedinţa şi se votează ca la reducerea TVA, atunci e loc de mari surprize.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Chinte cu sintetizator, mai modern este!



Ştirea poate fi rezumată astfel: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a decis să dea afară peste 600 de oameni. Din muzeele ţării, Teatrul Naţional, operă. Explicaţia ministrului Kelemen Hunor este halucinantă:

“Economia ce se va realiza este mică, cu puţin peste 2 milioane de lei noi. După gustul meu nu se justifică dar aici este vorba şi despre solidaritate în Guvern. Oricum sunt reduceri la limită, mai mici decât în orice alt domeniu”

Asta e ca la nuntă. Dacă Stănică n-a venit la nuntă, dar a trimis darul de ţăşpe lei -n-a mâncat, n-a bauuut!- musai tre’ să dai şi tu cel puţin la fel.

Probabil am eu o problemă şi nu înţeleg conceptul de solidaritate. Eu, în îngustimea minţii mele, gândesc că ministrul ar trebui să fie solidar cu salariaţii ministerului; ca ministru al culturii ce se află ar trebui să fie solidar cu ceea ce are legătură cu tot ce ţine de cultura naţională. Mai cred că rostul ministrului e să se bată în guvern pentru instituţiile şi oamenii pe care-i reprezintă. Că grija lui trebuie să fie îndreptată spre bătrânul muzeograf, care a orbit cercetând la manuscrise şi nicidecum nu are de ce să-l străbată solidaritatea cu Boc, Funeriu şi Udrea. Ministrul culturii ar trebui să fie ceva mai mult decât un ministru oarecare, mai mult decât un politruc tălâmb; în mod firesc el ar trebui să fie paznicul lăzii noastre cu zestre. Şi sănătos ar fi ca el să sporească această zestre. Iar dacă nu e în stare de asta, măcar să nu vatăme puţinul rămas acolo.

Şi uite aşa, ca să fie solidar cu Udrea şi Boc, Hunorul dă nişte oameni afară. Admite că e inutil şi greşit, da’ e băiat salon şi cinsteşte şi el masa lu’ Boc.

În Amadeus, al lui Milos Forman, există un dialog memorabil. Monarhul, iubitor al artelor, socotindu-se teribil de priceput în ale muzicii, îi reproşează lui Mozart că o lucrare a sa … nici mai mult, nici mai puţin, are… “prea multe note” şi că Mozart ar face bine să mai taie din ele. Mozart îi răspunde mucalit, mimând docilitatea: “Sigur, majestate! Pe care să le tai?”. Împăratul, stânjenit, lasă nasul în pământ. Ăla era film, iar împăratul era împărat. Al nostru e kelemen şi mai e şi hunor.

Parcă vezi kelemenul mergând la operă:

- Directore!

- Da, şefu’ !

- Trebuie se face reducere la voi! Che suntem solidari cu asta guvernu’.

- Trebuie?

- Musai, no. Igen.

- Păi şi pe cine dăm afară, şefu’?

- Ia stringe tu pe toţi salariate se vedem.

Se strâng “salariaţii”, iar kelemenul îi cercetează cu ochi priceput, de ministru udemerist al culturii române.

- Măi, ăia grasule dai afară!

- Tenorul? Nu se poate, şefu’! Păi el cântă în Tosca, rămân fără Cavaradossi!

-Lasă, draghe. Uite, pui doamna simpatic de acolo se cântă ce cântă Pavarotti ala grasu’. Şi oameni alea mulţi cine este?

- Orchestra, şefu’!

- Dai la ele afare!

- Şi cum cântăm fără orchestră, dom’ ministru’?

- Chinte cu sintetizator, bistoş? Mai modern este!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Forrest al nost’
Funeriu nu ar trebui sub nicio formă demis.

Ori de câte ori îl văd, dar mai ales îl aud vorbind, pe actualul ministru al educaţiei, îmi amintesc că viaţa e o cutie cu bomboane de ciocolată. Nu pentru că Funeriu ar fi cine ştie ce dulceaţă de băiat, pur şi simplu e replica aceea cheie din Forrest Gump al lui Zemeckis. Iar Funeriu îmi aminteşte de blândul Forrest. Nu vreau să fiu greşit înţeles, îmi aminteşte de Forrest Gump tot astfel cum un vas de toaletă îmi aminteşte de o ceşcuţă de cafea, în sensul că ambele sunt făcute din porţelan.

Funeriu al nostru (oh, ioi, al nostru!) are, deci, ceva din Forrest Gump. Adică ambii au un iq echivalent cu numărul de la pantofii unui preşcolar. Altfel, desigur, există distincţii notabile. Forrest e un naiv inocent, Funeriu e un tălâmb încrâncenat; dacă Forrest Gump e un copil perpetuu, Funeriu e un dobitoc incurabil. Nu vreau nicicum să-l insult pe Funeriu; pur şi simplu constat. Dacă personajul imaginat de Winston Groom are o simplitate fermecătoare, la Funeriu e vorba de prostie colţuroasă, extrem de contondentă. Forrest îşi recunoaşte încetineala minţii, pe care natura sa generoasă o face tolerabilă. Forrest Funeriu, în schimb, e sedus de personajul din oglindă; rosteşte banalităţi stângaci formulate cu o solemnitate ridicolă.

Apariţiile lui Funeriu sunt un spectacol în sine. Omul e mereu încruntat, are o poză studiată, ministerială, care ar vrea să sugereze că avem de a face cu un mic Atlas, care duce pe umerii săi toată povara problemelor învăţământului românesc şi nu numai. Ridurile frunţii sunt desenate într-un fel anunte, încercând să convingă că acolo, în spatele frunţii, are loc o febrilă activitate. Postura, jocul, totul încearcă să vândă imaginea unui gânditor frământat. Asta până deschide gura. Şi atunci se face un curent îngrozitor, care dă cu otita prin cei din preajmă. Pentru că poza e o glumă nevinovată pe lângă vorbirea lui Forestache de la educaţie.

La Funeriu discursul e o activitate eminamente fizică. Năduşeşte, gâfâie, mai repede trei dezacorduri, dă şuturi ideilor puţine şi formulate în condiţii de austeritate a vocabularului, până când tot ceea ce emite se transformă într-o enormă onomatopee. Agramat, dar solemn; prolix, dar hotărât. Orice vorbire a lui este un supliciu pentru limba română şi un test de torsiune pentru logică, dar o desfătare pentru ego-ul nătângului care, narcotizat de ambiţia parvenirii, îşi imaginează că e făclia de la care educaţia românească îşi aprinde ţigarea. Şi întotdeauna, dar întotdeauna, recitalul de tâmpenii şi dezacorduri se încheie cu un post scriptum. Pentru că îşi mai aminteşte că mai are de spus ceva ce, socoteşte el, ar trebui să fie memorabil. Aşa că adaugă o ultimă frază descheiată la prohab şi cu predicatul în încăierare cu substantivul.

Ce s-o mai lungesc, Forestiu ăsta e un Boc care n-a eclozat încă.

De câte ori îl aud scoţând sunete pe găurica de sub nas îmi vine să-i strig: run, Forrest, run!

Spuneam că Funeriu nu trebuie, sub nicio formă, demis. Trebuie păstrat. Conservat. Împăiat şi ţinut în scaunul de ministru al educaţiei pentru încă multă vreme. Iar când mai vin unii, alţii să se plângă de starea lucrurilor, trebuie doar să li-l arătăm. Se vaită occidentalii că românii sunt necivilizaţi? Ia, uite, băi vestule! Vedeţi pe cine avem noi ministru la educaţie? Deci… asta e. Se plâng unii că românii sunt tot mai agramaţi şi mai rudimentari? Îl scoţi pe Funeriu: “păi, ce să faci? ăsta e ministrul educaţiei!”. Scot facultăţile de medicină promoţii de Ciomu? Bagi poza cu Funeriu. Aşa că, pe bune, gândiţi-vă serios: chiar îl vreţi demis?

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Nevroze



Mărturisesc că am dificultăţi serioase atunci când mi se cere să definesc profilul omului de succes, în România de astăzi. Şi nu o dată mi s-a cerut asta. Există o incongruenţă mai mult decât evidentă, supărătoare, între criteriile cu care operez eu şi cele pe care societatea pare să şi le fi definit. E foarte probabil ca setul de criterii pe care îl folosesc eu să fie nepotrivit – nu o dată am avut sentimentul inadecvării. Dar îmi este extrem de dificil să accept criteriul notorietăţii în detrimentul seriozităţii. Am slăbiciunea de a judeca oamenii după ceea ce au împlinit şi nu după ceea ce strigă. În fine, mă las sedus mai degrabă de supleţea argumentului decât de cadenţa rostirii şi numărul decibelilor. Într-o lume în care cu toţii sunt extrem de ocupaţi să pară, îi prefer pe cei care reuşesc să fie.

De ceva vreme observ că gălăgia reprezintă un element al succesului. Agregarea zgomotului, tonul răstit şi indignarea jucată, dar bine răstită, devin atribute ale unui tip de om de succes. În vremea în care am crescut ( mai bine, mai rău) auto-referinţa, lauda de sine şi vorbirea răstită erau semne ale proastei creşteri. Astăzi se vădesc a fi ingrediente esenţiale ale unui anumit tip de succes. V-am spus că am probleme de adecvare!

Zbierătul pare a fi singura formă de comunicare convingătoare. Iar dacă nu ai ştiinţa zbierătului, cu venele umflate, eşti neconvingător. O nevroză bine jucată e infinit mai convingătoare decât un concert de argumente. Priviţi în jurul vostru, veţi descoperi nenumărate exemple. Moderatorul tv ambalat de indignări perpetuue; liderul de sindicat răguşit, zbierând, într-o limbă rudimentară, fraze mai mereu lipsite de sens, dar pătrunse bine de sucul isteriei; politicianul tălâmb, cu discurs tălâmb, incoerent, dar cu glasul bine îngroşat de decibelii vehemenţei, răţoindu-se în numele unui adevăr indefinibil, care nici nu contează, câtă vreme tonul e îndeajuns de răstit, nevroza e evidentă. Argumentul e dizolvat de acidul răcnetului, raţionamentul e anulat de aplitudine gesticulaţiei.

Încercaţi, vă rog, să urmăriţi un discurs al doctorului Oprescu. Apoi încercaţi să rezumaţi ce a spus omul ăsta. Cu toată simpatia pe care i-o port, din motive pe care nu le voi pomeni acum, de cele mai multe ori veţi constata că nu spune absolut nimic. E dezlânat, haotic, alternând glumiţele pentru galerie cu răsteli inargumentabile, dar e mereu vehement, nevrotic, la un pas de comoţie. Ori priviţi-l pe liderul ăla de sindicat, Marica. Agramat, absolut incoerent, dar posesor de isterie convingătoare. Şi pot da nenumărate astfel de exemple.

Îmi e teribil de greu să mă acomodez cu regula aceasta care solicită intens corzile vocale şi deloc neuronii. Mi s-a reproşat asta; că în cele câteva apariţii tv am fost “prea calm”, “prea blând”, că n-am “sărit la venă”. În menajeria asta plină de guşteri isterici, pupeze nevrotice, ciocănitori grandilocvente, dihori revoltaţi, şobolani indignaţi şi măgari nevrotici, nu reuşesc să fiu altceva decât un bursuc morocănos.

Cu siguranţă eu sunt cel care are probleme. Iar societatea noastră e pe drumul cel bun. Şi eu sunt cel nebun pentru că mi se pare că, astăzi, te face demn de respect ceea ce altădată te făcea bun de balamuc.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Al treilea Beatle(s)



Cinstit să fiu, niciodată nu am fost un fanatic al Beatles. Îmi plăceau cu moderaţie, dar mă agasa amorul devotat şi, nu de puţine ori isteric, al fanilor pentru John & Paul. Practic Beatles se rezuma la cei doi. Într-o anume măsură justificat. Cele mai multe cântece fuseseră scrise de ei. Gagicile se topeau după ei ( cine să fi râvnit la Urechilă George?). Cariera lor solo, ulterioară destrămării trupei, a fost remarcabilă. Dar tot mă călca pe nervi idolatrizarea ăstora doi. Ringo nu conta. Bătea la tobe, avea breton şi zâmbea mereu. Dar mai exista unul în trupă. George.

Ei bine, eu eram fan George Hrrison. Şi nu doar pentru că mă sastisisem de rebelul John şi genialul Paul. Pur şi simplu descoperisem că piesele care mă atrăgeau cel mai mult erau scrise şi cântate de el. Norwegian Wood, Here Comes The Sun, Something, While My Guitar Gently Wheeps etc. Îmi plăcea urecheatul. Mi-a plăcut concertul pentru Bangladesh şi Cloud 9. În 2001 a dispărut dintre noi. Discret, cum trăise.

Asta am avut eu chef să scriu duminica asta. Scurt şi concis. Şi sigur am enervat pe cineva şi de data asta. Miss ya, Big Ears.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Hai cu soluţiile. Concrete



Atunci când pesediştii au refuzat să participe la consultările de la Cotroceni, invocând golănia transformării UNPR în partid parlamentar, îi stropeam cu zeamă de caterincă. Nu pentru că obiecţiunea lor n-ar fi corectă, ci pentru că, de fapt, cu Băsescu nu poţi avea nici dialog, nici consultări.

Cei pe care nu-i necăjeşte o amnezie severă, îşi amintesc o altă golănie băsesciană, din campania pentru prezidenţiale de anul trecut. Pentru o mai eficientă prostire a ştampilacului se inventase atunci o caricatură de referendum. Mai ţineţi minte: de ce le e frică nu scapă! ( poză cu privirea câş şi chelia incompletă). Adică o reformă a sistemului parlamentar la hoha. Obiectiv îndeplinit. Au votat suficient proşti ca să completeze voturile deja ciordite sau mânărite în ambasada condusă de cel care avea să devină ministru de externe. Cu reforma sistemului parlamentar rămâne ca şi cu trăitul bine.

Dacă tot nu a primenit parlamentul pe care l-a umplut de Ridzi, Prigoană, Anastase şi alte asemenea minunăţii, Bălălău a găsit potrivit să apese pe butoanele de la maşina de colectat securiştii şi a transformat gaşca de panarame cu bube în cap în partid parlamentar. Despre UNPR vorbim. Niciun fel de principiu constituţional, nicio normă de drept, niciun rudiment de bun-simţ nu-l poate împiedica să facă altceva decât ceea ce necesită muşchiul lui aţos. Pentru că majoritatea parlamentară care susţine puterea actuală ( aici adăugaţi voi epitete: de rahat, ticăloasă etc.) are nevoie de voturile dubioşilor grupaţi sub sigla “UNPR”. Chiar dacă voturile sunt numărate de Anastase, unepârţiştii tot sunt necesari pentru liniştea lu’ Bălălău şi imunitatea lu’ Anastase. Iar băieţii cu dosare la sertar vor şi ei grup parlamentar. Cu buget, birou, secretară, şoferi şi lăutari. Că plăteşte contribuabilul. Şi nu se făcea să-i trateze Bălălău cu refuz.

Cum poate deveni partid parlamentar un partid care nu exista la data alegerilor, un partid care s-a constituit mult ulterior alegerilor parlamentare? Uite că poate. Pentru că în ţara asta singura normă care mai contează e: ce vrea muşchiul bulibaşei! Aşa cum s-au câştigat alegerile prezidenţiale, aşa cum s-a format actuala majoritate, aşa cum a fost desemnat premierul, aşa cum Anastase şi Ridzi sunt bine merci. Pentru că aşa vrea inghinalul lui. Te caci în ele de norme, dacă nu-i plac lui Bălălău. Sau aşa cum UDMR a obţinut, după 20 de ani, învăţarea geografiei şi istoriei în limba maghiară.

Băsescu nu are nimic sfânt. Am mai spus asta. În dorinţa lui de a se agăţa de putere este în stare de absolut orice. Şi, spunând asta, mă tem pentru ce va urma în săptămânile ce vor veni.

În timp ce scriu, trag cu ochiul şi urechea la ce se întâmpla pe la congresul PSD. Alţi breji! Aud de două zile tot felul de pesedişti, iar sintagma “soluţii concrete” am auzit-o repetată până dincolo de saturaţie. Când vine însă vorba despre soluţiile concrete auzi aceleaşi băşite sloganuri :”va creşte numărul locurilor de muncă” etc. etc. Şi dă-i iar cu soluţiile. Concrete. Buni şi ăştia!

Apropos, cum mă pot convinge pesediştii că sunt, fie şi cu un muc, mai buni decât pedelicii, câtă vreme au aceleaşi apucături, încă de pe acum? Altfel cum mi se poate explica felul în care fugarii de la pedelic sunt primiţi cu braţele deschise în PSD? Exemplul Gabriel Mutu e mai mult decât grăitor. Băi, băieţi, dacă un singur trandafir mi-a făcut atâta scârbă, mă tem de ce mă aşteaptă când or fi trei trandafiri. Soluţii concrete, hă? Ptiu, panaramelor.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Rămâne întrebarea



La alcoolicii anonimi orice recitare de tării începe cu : “mă intitulez Tase şi sunt alcoolist! – Să trăieşti, Tase, eşti de-al nostru, bre!” Pe la noi orice vorbire despre banul public începe în felul următor: “nu iau leafă de la buget!”.

Aşadar să începem cu începutul:

Nu iau, nu am luat şi nu cred că voi lua vreodată leafă de la stat. Spre deosebire de Băsescu şi familia. Care şi-au făcut teşchereaua exclusiv pe banul public.

Am mai spus chestia asta: mi se pare de mare caca împărţeala asta, în lefegii la stat şi la privat. Ca şi cum privaţii ăia, în covârşitoarea lor majoritate, nu s-ar hrăni cu polonicul tot din banul public. Adică de ce eşti mai breaz dacă iei leafă de la Cocoş sau Căşuneanu?

Primesc următorul comentariu, de la un amic ( îi pot spune aşa, deşi avem păreri diferite despre caroten):

toate ca toate, da mie mi se pare de foarte mare angajament “argumentul” forte al tutulor bugetarilor:
“da io cu ce mai platesc banca?”

pai XXXxxxXXxX in inima ta, cand ti-ai luat casa si masina, m-ai plimbat pe mine cu masina aia, sau am dormit io la tine in dormitor?
la ca pisicii ma-sii sa tre sa ma simt io sa scot banu din buzunar, pentru ca el a fost bou si si-a imaginat ca, la fel ca imobiliarele, salariile “numa creste”?
in rest, is foarte curios, abia astept sa ii vaz pe altii la guvernare. sa dea drumu la lapte si miere pe dunare. ca daca ii asculti, cam asta se intampla de a 2-a zi dupa ce pica Boc.

Ăsta e comentariul. De ceva vreme nu mai răspund comentariilor. Oamenii au opiniile lor, nu au nevoie de mine să le validez sau invalidez. Nici nu ar fi treaba mea să o fac. Dacă acestui comentariu îi răspund aici, mai pe îndelete, o fac pentru că acest comentariu reproduce un tip de gândire nu tocmai isprăvită.

a) când Icsulescu, bugetar, contractează un credit cu banca, atât el cât şi partenerul de tranzacţie, bancherul, pleacă de la nişte date care se presupun că ar fi certe. În cazul de faţă adeverinţa de venit. Iar atunci când e vorba de un salariat la stat, se pleacă de la premiza că veniturile sunt certe şi previzibile. Sau aşa este în ţările normale. Ori în ţările care n-au Boc la guvern. Nimeni, nici bancherul, nici debitorul, nu pleacă de la premiza că salariile vor tot creşte, ci de la ideea sănătoasă că veniturile respective sunt, repet, certe şi/sau previzibile.

b) e o prostie cât toate zilele să spui “m-ai plimbat pe mine cu maşina aia?” . Că nu te-ai plimbat nici cu maşina lu’ Băsescu, nici în vilele lui sau ale fiicelor n-ai dormit.

c) impozitele le plăteşti statului. Iar felul în care îşi bate statul joc de bani este decis de Boc & Băsescu, nu de amărâţii de lefegii. Asta în cazul în care tu chiar plăteşti vreun impozit statului. Şi nu e cazul vocalului meu comentator.

d) o altă prostie e aia că tu, contribuabil, îi plăteşti leafa ăluia. Cum un mare cretinism e ăla că patronul îţi plăteşte leafa. Nu, dom’le. Leafa ţi-o plăteşti singur, din munca ta. Statul sau patronul decid doar cât din munca ta se întoarce sub formă de leafă şi cât rămâne spre îmbuibarea sa.

e) dacă ne aşteptăm ca după plecarea lui Boc şi (adaug eu!) Băsescu va curge bunăstarea pe aici. Foarte probabil nu. Dar hoţia şi sărăcia vor intra în cote ceva mai rezonabile. Alde Udrea şi Ridzi nu-şi vor mai bate joc de banii ăia pe care te lauzi tu că-i plăteşti statului.

Cam asta e. În rest rămâne întrebarea:

CÂND INTRĂ ANASTASE ÎN PUŞCĂRIE?


SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Despre proteste



V-aţi aştepta, probabil, să scriu ceva despre protestul celor de la finanţe. Aşa cum s-ar fi cuvenit să scriu despre protestele celor din sănătate, celor din învăţământ, despre nemulţumirile poliţiştilor, despre nemulţumirile funcţionarilor publici, despre protestele bicicliştilor, culturiştilor, ornitologilor, consumatorilor de ciorbă de burtă. Şi? Dacă scriem, mormăim, înjurăm sau intrăm în greva foamei, credeţi că de-aia îi stă măslina-n gât lu’ Videanu? De-aia bea Bălălău fără gheaţă? De-aia tropăie Boc din picioruşe, la TVR, văitându-se că n-a primit porţia de pupat în cur?

Paradoxal, în situaţia de la finanţe, adevărul e la mijloc. Salariaţii au dreptate să strige că veniturile lor din ultimele două luni sunt de mizerie. Conducerea ministerului pare a avea dreptate când reclamă că aşa zisele stimulente nu mai puteau şi nu mai aveau de ce fi acordate. Situaţia de acolo, e drept, durează de multă vreme şi nu e deloc cuşeră. Pentru că oamenii ăia au avut întotdeauna salarii de mizerie, dar veniturile erau binişor rotunjite şi duse în zona decenţei tocmai cu ajutorul acelor “stimulente”. În momentul în care s-a decis că acest sistem al “stimulentelor” era nesănătos şi nu mai putea continua, trebuia înlocuit cu nişte salarii civilizate. Lucru care nu s-a mai întâmplat. Pentru că ai lui Boc ştiu doar să taie, de la cei mulţi ( ce stângist sună!) şi să îndese în teşchereaua clientelei.

Discuţia e lungă şi ar merita făcută. Despre eficienţa administraţiei finanţelor publice, despre sistemul de salarizare etc. Şi o putem face. Dar o astfel de discuţie are sens doar dacă discutăm si despre responsabilitatea guvernării şi nu doar despre “beneficii nejustificate ale salariaţilor”.Iar discuţia asta, pe mai departe, nu va schimba nimic. Pentru că protestele de săptămâna aceasta şi mai ales protestul de la finanţe arată o realitate evidentă, de la care trebuie să pornim: o ruptură dramatică ( şi pe cale să devină insurmontabilă) între clasa conducătoare şi cetăţeni. Iar pentru partidele din opoziţie ar fi o enormă greşeală să îşi imagineze că revolta îi vizează exclusiv pe portocalii. Practic asistăm la o disoluţie a instituţiilor, la o dizolvare a pactului social.

Dacă ceva m-a scos din sărite, în protestul de ieri, mai tare decât nesimţirea conducerii ministerului, a fost aglomeraţia de lideri sindicali veniţi la băgare în seamă, după ce protestul luase deja contur. Vom mai vorbi despre asta.

Chiar dacă ar aplica măsuri juste şi necesare, guvernului Boc îi lipseşte credibilitatea. Şi trebuie să plece, altfel ţara p0ate, foarte repede, deveni neguvernabilă. Cu excepţia lui Băsescu şi a câtorva din jurul lui nimeni în ţara asta nu mai tolerează prezenţa lui Boc la palatul Victoria. Tot aşa cum prezenţa lui Băsescu la Cotroceni e tot mai puţin tolerată. Actuala putere e lipsită de credibilitate şi legitimitate ( da, e lipsită de legitimitate!). Iar o nouă putere ( nota bene, PSD+ PC şi PNL) nu va beneficia de mari resurse de indulgenţă. Pentru că ruptura la care asistăm e o ruptură între clasa politică si cetăţean. Iar rolul unei viitoare puteri va fi, dincolo de imperativele economice, acela de a reformula un pact social şi de a obţine indulgenţa cetăţeanului în aplicarea acelui viitor pact.

S-a tot vorbit despre “moştenirea guvernării anterioare” în ultimii 20 de ani. Niciun guvern nu a primiti o moştenire mai cumplită ca cea care îi aşteaptă pe cei care vor constitui puterea post-Băsescu & Boc. Pentru că Băsescu şi Boc au preluat o ţară, un stat, cu probleme şi vor lăsa moştenire haosul. Iar suma a ceea ce vedem zilele acestea cu greu se mai poate numi stat. Sau ţară.

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Un fleac. I-a ciuruit



Vă spuneam marţi despre simultanul de şah de la Parlament. Unde un pici, Ştefan Tomici, avea să se înfrunte cu bravii cujetători din Parlamentul nostru. Chibiţam atunci că piciul o să măture cu ei pe jos. Ceea ce s-a şi întâmplat! Piciul a câştigat toate cele zece partide. Oamenii ăia măcar s-au chinuit să îi facă faţă micului campion, dar ia imaginaţi-vă că Ştefan ar fi fost pus în situaţia de a juca împotriva:

Sorinei Plăcintă, care şi-ar fi îmbrăcat regina în hăinuţe şi ar fi îndemnat calul cu “dii” ca să se mişte;

Elenei Udrea, care ar fi reclamat că nu găseşte zarurile;

ori a lu’ madam Anastase care ar fi ciordit piesele de pe tablă. Abia atunci era interesant.

Bravo , Ştefane! Şi baftă la mondiale!

SURSA:Moshe & Mordechai blog

[Paul Atreides]

Mile…



A vorbi despre omul şi jurnalistul Mile Cărpenişan este ca şi cum ai turna o lacrimă pe plita încinsă a sufletelor noastre. A celor care l-am admirat din faţa televizoarelor. A celor de care a fost alături oriunde i-a cerut-o meseria. A celor care am avut privilegiul de a-i fi prieteni. A celor care l-am iubit aşa cum a fost. Un om care într-o viaţă de 34 de ani a trăit cât alţii în două şi pe care a mistuit-o numai cum a vrut.

La numai 18 ani, când alţii încercau să buchisească lumea, Mile Cărpenişan păşea timid în redacţia ziarului Timişoara. Acolo a descoperit taina cuvintelor aşternute pe hârtie. Secretele televiziunii le-a găsit în studiourile Televiziunii Europa Nova şi TVT 89. După o perioadă la cotidianul Naţional, Mile a revenit, apoi, la marea sa pasiune – televiziunea. A devenit unul dintre cei mai cunoscuţi reporteri ai Antenei 1 prin dăruirea şi prin puterea sa de a surprinde-n câteva minute de transmisiune toată durerea sau bucuria acestei lumi. Şi nu s-a sfiit să spună unei ţări întregi „mi-s fălos că-s bănăţan” şi să le vorbească tuturor despre bunătatea oamenilor de aici.

Pentru reporterul Mile Cărpenişan, expresia „nu se poate” n-a existat în vocabular. Chiar dacă a însemnat să înfrunte bombele războiului din Kosovo, moartea care pândea în orice fir de nisip din Irak sau apocalipsa pe pământ după tsunami-ul din Indonezia. Sârbul nostru a ştiut că presa nu este un joc de domnişoare şi a luat viata-n pieptul său mare. Nu s-a oprit nici o clipă să se întrebe „Oare, merită?”. Toţi banii din această lume nu ar fi putut cumpăra bucuria jurnalistului Mile Cărpenişan ca la ceas de seară să deschidă Observatorul cu un direct despre viaţă, aşa cum numai el ştia să o surprindă. Nefardată şi plină de sensuri.

Da, Mile a fost un mare orgolios. A avut acel orgoliu profesional pe care cu greu îl mai găseşti prin presa românească. A fost un ostaş credincios al adevărului. Pe care niciodată nu l-a trădat. Cu orice risc. Nu şi-a negociat principiile şi credinţa sa în adevăr. Chiar dacă asta a însemnat ca, de multe ori, să fie singur împotriva tuturor. A mers înainte, ştiind că mai devreme sau mai târziu i se va da dreptate. Din păcate, n-a mai apucat să vadă că pietrele cu care unii au aruncat în el s-au transformat în lacrimi şi flori. Poate că este prea târziu. Sau poate că nu. Numai Mile ştie.

Mile a iubit necondiţionat. A iubit cu pasiune. Şi-a ascuns lacrimile din suflet în spatele vorbelor tăioase ca un diamant. Mile şi-a iubit părinţii ca pe nişte sfinţi, iar prietenii şi i-a transformat fraţi.
Pe Mile era de ajuns să-l cunoşti o singură data ca să nu-l uiţi. Avea aceea forţă extraordinară de a-ţi transmite o bucăţică din sufletul său de prea multe ori neînţeles. A fost omul gesturilor simple şi directe. Era de ajuns să simtă bunătatea unui om şi îi devenea cel mai bun prieten. Gata oricând să sară în ajutorul oricui avea nevoie, Mile a obosit cu masca sa de dur pe care ne-o arunca tuturor în faţă. N-a vrut să supere pe nimeni cu durerea sa şi s-a retras discret. S-a stins ca flacăra de la gura pistolului mitralieră.

Noi, toţi , nu putem să fim supăraţi pe sârbul nostru că a plecat înainte de a ne spune toate poveştile acestei lumi prea pline de lacrimi şi vise. Pentru că ştim că a făcut totul, aşa cum spunea chiar el, în felul său. În acel fel, rezumat în doar două cuvinte „E MILE”. Important este ca Mile Cărpenişan să nu fie doar ştirea de astăzi, ci povestea spusă la nesfârşit despre icoana omului bun care s-a dus să ia interviu îngerilor.

Drum luminat, frate Mile ! Osvetlien da ti bude put, brate Mile!

… sunt cele mai triste si cele mai frumoase cuvinte spuse de un prieten. Dragos a fost si ramane unul dintre cei mai buni prieteni…

SURSA:MILECARPINISAN

[Paul Atreides]

Viteza sangelui nostru


Ok, deci maine e luni…un nou inceput de saptamana si unul din multele inceputuri pentru Daniel. Saptamana care a trecut parca a fost de vis… nu conta ce telefon dadeam sau cu cine vorbeam. Toti au sarit sa ma ajute. De multa vreme nu mi s-a mai intamplat asa ceva. Am reusit sa vorbesc cu oameni cu care nu am mai vorbit niciodata si pe care nu i-am vazut niciodata. Oameni care ma stiau de la televizor si care au fost deschisi in ceea ce le propuneam.

Am vorbit cu Dan Andrei VP Carpatair. Mi-a fost rusine sa-i cer sa ne ajute ….eu nu am cerut niciodata nimic in viata mea…. dar pentru ca nu era pentru mine mi-am luat inima in dinti si am format numarul. Domnul Dan Andrei m-a surprins. La fel s-a intamplat si cu Oana Roman de la Blue Air. Am realizat ca inca mai sunt oameni in Romania care atunci cand aud ca e nevoie de ei nu se dau inapoi.

Dupa ceva ani m-am auzit si cu Dan Negru, timisorean de-al meu, cu care am povestit vrute si nevrute, am ras de vremurile bune si am primit de la el cateva sfaturi. Am ramas surprins cand am vazut ca mai am si prieteni saritori si foarte vechi cum e Amalia Matei care imi ia toate lucrurile din mana si reuseste sa ne faca si pe mine si pe Ramo sa fim optimisti si sa nu ne stresam. Intotdeauna ne-am intrebat de unde are atata energie. Multumesc Amalia!

Am cunoscut oameni noi pe Nebuloasa si pe prietenul ei Raul care in 2 ore au reusit sa ma ajute sa punem pe hartie tot evenimentul din 27. Titza e o scumpa si prin simpla ei existenta a reusit sa ne salveze de un milion de lucruri pe care le aveam pe cap. Si eu si Ramo iti multumim ( Mile multumeste special pentru Cohiba ).

In 25 februarie o sa ajunga in Timisoara si Gabriela Mirica, cea mai buna prietena a mea si totodata fostul meu producator din Antena 1, care intotdeauna m-a ajutat cu tot ce a putut, iar acum s-a oferit sa ma ajute si cu organizarea evenimentului chiar daca asta presupune un efort foarte mare din partea ei. Iti multumim si tie Gabi :).

Imi pare rau insa ca nu am avut cum sa ajung la Cluj la prietenii mei de acolo. Am aflat ca Andrei Crivat, Adi Hadean, Mishu si multi, multi altii de care ne e dor au reusit sa organizeze un eveniment superb pentru Daniel. Dinspre Cluj ne vine si noua ceva. Eu o sa primesc chitara lui Mishu Calian pentru care am licitat si atata s-o batut Hadean cu restu’ pana am castigat eu. Acum numar zilele pana cand o sa o am in mana. Si asta chiar daca nu stiu sa cant la ea :).

Sunt multi oameni care au venit in jurul meu si care se ofera sa ma ajute…fiecare cum poate. Si daca am uitat pe cineva imi cer iertare si sper sa nu va suparati pe mine. Mai sunt mai putin de doua saptamani pana in 27 februarie si sper ca totul va iesi asa cum am planuit. Pana atunci noi aici la Timisoara incercam sa punem totul pe hartie si sa facem seara aceea sa fie cat mai placuta.

Daniel la randul lui m-a ajutat si pe mine foarte mult … In toata povestea asta am descoperit ca mai exista oameni in jurul meu care fac ceva dezinteresat si din tot sufletul. Iti multumesc si tie Daniel

PS Chitara lui Mishu Calian o sa o dau copilului lui Daniel. Iar cand va creste mare am obtinut promisiunea lui Alexandru Ivanov ( un chitarist care chiar are clestele pe grif ) ca il va invata sa cante.

PPS Va cer scuze si va rog sa-mi semnalati eventualele greseli pentru ca nu am reusit sa-mi fac inca o noua pereche de ochelari si ma uit ca mata in lemne :).

SURSA:MILECARPINISAN

[Paul Atreides]

Think pink


Era o mie noua sute noua zeci si ceva. Era marti si era spre seara. La Pale, langa Sarajevo zburau avioanele de lupta la mica inaltime, iar elicopterele lansau preventiv cate o racheta. Noi mai aveam 40 de marci in buzunar, iar masina era undeva la 100 de km trasa pe dreapta in Serbia. Stateam pe un pod in Bosnia cu curu’ pe bagaj si radeam cand ne-am imaginat ca ne va duce cineva la granita. Dupa vreo trei ore am auzit un motor care suna infiorator de rau. Era un Wartburg oribil lovit pe partea dreapta de un tanc. A fost insa singura masina care s-a oprit sa ne ia pe mine si pe cameramanul meu. Am negociat si pretul unui drum pana la granita 40 de marci, un pachet de tigari si trei filme pentru aparatul foto. Eu stand in fata eram aproape in bratele soferului din cauza faptului ca dupa cum va spuneam masina era lovita pe partea dreapta de un tanc. Toata scena era parca rupta dintr-un film de Kusturica.
Va tineti bine?
Ei atunci daca DA, aflati ca soferul care ne ducea la granita cu masina lovita de tanc era nimeni altul decat tanchistul care lovise acel Wartburg. Intr-o Bosnie unde se semana moarte toti trei radeam in masina ca bezmeticii de ridicolul situatiei. Ne-a lasat in toiul noptii la granita iar noi trebuia sa trecem un pod peste Drina. De o parte erau sarbii cu armele indreptate spre musulmani si in ceafa simteam privirea unei “catele de 12 mm” ( mitraliera ) in timp ce treceam pe jos peste pod. Si vamesii si politistii si militarii dormeau de n-aveau aer. A fost pentru prima data cand am mers pe varfuri de frica sa nu trezesc pe cineva sa nu se sperie si sa-mi “latre” o rafala de “catea” in cap. Am trecut pe langa ei ca si cutitul prin telemeaua aia buna din Sibiu. Ne-am urcat in masina si-am plecat linistiti mai departe. V-am povestit toata istorioara asta pentru a vedea ca uneori cele mai mari temeri sunt doar niste ganduri care se pun in calea puterii noastre de a gandi pozitiv. Asta ca think pink Daniel suntem multi, tot mai multi care o facem.

sursa.................mile carpinisan

[Paul Atreides]

“Chiar daca…”


Azi am facut un lucru. Am vorbit cu un om adevarat care mi-a scrijelit pe suflet de multi ani incoace note muzicale pe care eu nu sunt capabil sa le scriu dar ma incanta cand le aud. Florin Chilian s-a oferit sa-l ajute pe Daniel Raduta sa iasa din ceasul rau si sa ramana alaturi de cei ce ii sunt dragi si mai mult decat atat de cei ce ii vor deveni. Recunosc… mi-a fost teama sa-l sun pe Florin pentru ca eu il consider, datorita sufletului si talentului, un om cum putini am cunoscut. Imi era frica sa nu fie arogant din cauza talentului care-l marcheaza. EI BINE VA JUR CA NU. Nici una dintre temerile mele nu s-au adeverit. Florin e un om bland, deschis si fara pretentii absurde. Incerc acum sa fac tot posibilul sa vina la Timisoara si pe 27 sa ne incante cu cateva dintre frumoasele lui melodii pentru a ne simti bine atunci cand vom da ce avem mai bun din noi pentru Daniel. Il stiti. E Daniel Raduta acel baiat de 29 de ani care are nevoie de ajutorul nostru.

PS Sa nu carecumva sa credeti ca am uitat. M-a sunat nea Stere. Si la Timisoara in 27 vine si Mordechai. Ca cica asa i-a zis nea Matreata :))

sursa>>>>>>>>>>>>>MILECARPINISAN

[Paul Atreides]

“Daca iti doresti ceva din tot sufletul o sa se intample”



Au trecut aproximativ 2 saptamani de cand am aflat de Daniel. V-am povestit de ce nu am vrut sa ma mai implic si de ce m-am razgandit. Impreuna cu zeci … nu … sute de oameni am reusit sa mobilizam o tara intreaga.

In curand e din nou 24 februarie ziua in care am spus DA la Primarie. Ceea ce imi doresc atat eu cat si sotia mea la aniversarea unui an de casnicie e sa reusim sa strangem banii de care are nevoie Daniel. In data de 27 februarie, la Timisoara, urmeaza sa ne intalnim mai multi oameni…prieteni, oameni din presa, din blogosfera, din viata noastra sau pentru prima data. O prietena veche, Amalia Matei s-a oferit sa ma ajute ca sa gasesc un spatiu unde sa organizam evenimentul. Gazda noastra, omul de afaceri Emil Cristescu ne-a pus la dispozitie restaurantul din Hotel Timisoara si a promis ca va veni si el alaturi de noi la eveniment. Adi Hadean, un prieten bun si un bucatar excelent o sa ne gateasca si promit ca daca e nevoie o sa merg si eu in bucatarie.

In fiecare zi evenimentul a luat o amploare tot mai mare. Ziare, televiziuni, radiouri, bloggeri, realizatori de emisiuni…toti au sarit sa ne ajute si sper din tot sufletul sa ajungem la finalul luptei invingatori. Am citit zilele astea diferite blogguri si am simtit cat suflet au pus oamenii. Sotia mea are o vorba… “daca iti doresti ceva din tot sufletul o sa se intample”…si stiu sigur ca aceasta vorba a fost verificata.

Noi va asteptam pe toti la Timisoara si promit ca atunci cand Daniel Raduta o sa fie sanatos o sa mai facem o intalnire pentru ca tare mult mi-ar placea sa-l cunosc personal.

PS Pe aceasta cale l-am invitat si pe Florin Chilian. Si tare mult ne-ar placea sa vina!

sursa.................MILECARPINISAN

[Paul Atreides]

“…cand te scuturi de zapada…”


Acum cateva zile scriam ca imi doresc sa fiu om de zapada. Candva, cu niste ani in urma, devenisem Mos Craciun. Atunci undeva intr-o casa cu oameni buni Iosif ( Ioji ), un baiat de 11 ani scria o scrisoare. Era Ajunul Craciunului si a lasat-o sub brad. Au gasit-o parintii lui, au citit-o si i-a lovit fiorul neputintei. Ioji avea leucemie si ii cerea lui Mos Craciun dreptul la viata. Povestea a ajuns la urechile colegilor mei din Bucuresti. Au luat pe loc decizia ca cel mai potrivit pentru a fi mosul de Craciun pentru Ioji sunt eu. Am facut tot ce sta in fisa postului unui veritabil batranel cu barba alba si cadouri in sac. Am rezolvat pentru Ioji o internare la Spitalul de Copii din Timisoara, singurul unde se facea tratament la standardele europene pentru bolnavii de leucemie. Tot eu i-am dat si vestea ca a primit in urma zbaterilor noastre o sponzorizare din partea Mc Donald’s din Romania. Avea toate motivele sa petreaca un Craciun fericit. A venit apoi in Timisoara de la Botosani si m-am ocupat de el sa nu-i lipseasca nimic. Putine au fost zilele necesare disparitiei unor “bariere”. Ioji ma vedea ca pe un frate mai mare, iar eu de mult nu mai eram reporterul Antenei care urmareste un reportaj ci omul care sta alaturi de suferinta unui copil. Mergeam cu el la punctii, ii faceam zilele de chimioterapie mai usoare si ii dadeam pofta de viata. Au fost luni grele pentru el de tratament iar pentru mine pline de cicatrici pe suflet. Cand nimeni nu-i mai dadea nici o sansa miracolul s-a produs. Ioji a ajuns in Italia si l-au vazut medicii de acolo. Era dupa-amiaza pe la ora 3 si eram la volan cand mi-a sunat telefonul. Era Ioji. Era in Italia si era pe masa de operatie. Aproape ca am facut accident pana am oprit masina. Apoi, la cateva secunde dupa transplant cand si-a revenit din anestezie m-a sunat din nou. Am intrat in direct impreuna si oprindu-ne lacrimile i-am anuntat pe toti ca Mos Craciun exista. Ioji primise dreptul la viata.
Soarta a fost insa cruda cu el si nu l-a iertat desi se vindecase de leucemie si era un copil minunat. Un an si jumatate mai tarziu m-a sunat din nou. De aceasta data era foarte senin in momentul in care mi-a dat o veste care m-a secerat. Un cancer la testicule facea prapad in corpul lui firav si atat de chinuit. Putin a mai durat pana cand fututul ala de telefon a sunat din nou. Erau colegii din Antena care ma anuntau ca Ioji a murit. Atunci am incetat definitiv sa mai cred in Mos Craciun. Mi-am jurat ca nu ma voi mai implica niciodata in viata in ceva asemanator.
Acum insa vreau sa cred totusi in puterea omului de zapada. Pe mine m-a facut intotdeauna sa zambesc si sper sa-i faca si pe altii. Povestea trista a lui Daniel Raduta m-a facut sa-mi incalc juramantul si sa sper ca putem face mult bine si nu toate intamplarile raman fara happy end. Ce pot eu sa fac pentru acest om este un gest minor, dar pentru mine plin de insemnatate. Imi scot la licitatie un lucru de suflet. Ceva care candva pentru mine a insemnat sansa la viata. Cei care isi doresc sa cumpere casca pe care o foloseam prin razboaiele din care am transmis ca reporter pot sa inceapa o licitatie. Sunt doar doua lucruri pe care vreau sa le mai spun si anume unul ar fi acela ca invingatorul care se va alege cu aceasta mica ofranda adusa vietii va primii inca un obiect la fel de plin de incarcatura pentru mine si al doilea ar fi un pact. Un pact prin care din suma obtinuta eu voi retine o bancnota (cea mai mica ca valoare) pe care promit sa o infoliez si sa o port in alta casca ori de cate ori voi mai ajunge vreodata pe front. Zic eu ca asa as purta mesajul pe care vreau sa-l transmit si acum ” Sa dam o sansa dreptului la viata “.

casca

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ,,,,,MILE C A R P I N I S A N

[Paul Atreides]

Un documentar despre German Autobahn


Un documentar despre o şosea pornită de Hitler în 1933 şi care azi ajunge la 12.000 KM, fiind în plin proces de lărgire la 3 benzi (deşi în documentar se spune că are 3 benzi peste tot).

Imi place că poliţia filmează în trafic, pentru a preveni gargara inutilă cu cocoşeii tari în gură şi cu tătic politic, gen Andrei Nastase. În drumurile pe acolo n-am văzut niciodată o maşină de poliţie conducând pe banda a două cu 90 la oră, în încercarea de a fluidiza traficul. De fapt, n-am văzut niciodată o maşina de poliţie, desi reguli există şi par a fi respectate. Cea mai tare imi place asta:

Even the emergency lane has one hard and fast rule: no stopping unless it’s an actual emergency. You’ll even get fined if you run out of gas, since it’s a preventable occurrence. Being stupid is no excuse.

sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,zoso

[Paul Atreides]

De ce s-a sinucis Mark Madoff



Realitatea spune că s-a sinucis pentru că tatăl sau, celebrul Bernie Madoff, l-a făcut de ruşine. Eu am o altă teorie.

Atunci când tăticu’ a spart 18 miliarde de dolari n-a făcut-o pe prostituate şi pe insule. Le-a dat şi copiilor câte ceva. Milioane bune pentru a nu face nimic (bună de tot aia cu “doar tata a furat, noi lucram în firmă de 10 ani şi nu ştiam nimic”, văd că ţine la americani). Când banii ăia n-au mai existat, viaţa a devenit brusc nasoală. Nevasta pleacă, prietenii te evită, lumea se uită ciudat la tine pe stradă, nu îţi găseşti de muncă. Deprimant. Mai ales când tu faci pe prostul şi totuşi există oameni care te dau în judecată pentru a recupera miliardele cheltuite împreună cu tăticu.


sursa,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,zoso

[Paul Atreides]

Cui îi pasă?



Gogul ăsta pierde foarte mult timp citind şi căutând toate unghiurile posibile la fiecare poveste politică. Ai văzut bă ce a zis Udrea ieri? Incredibil, să mor io! Frate, ai văzut ce-a declarat Iliescu săptămâna trecută? Cum se poate aşa ceva? Şi nu e singurul. România e plină de astfel de gogi care n-au o ocupaţie sau un scop precis pentru care fac asta, dar adoră să fie “conectaţi” la scena politică, pentru că, nu-i aşa, trebuie să ştie ei ce se întâmplă în ţara asta…

Am veşti pentru ei. Oamenilor nu le pasă. Nici lui Iliescu nu îi pasă ce a zis Iliescu ieri. Hrebenciuc s-a spart de râs când dobitocii au halit-o pe aia cu flacăra violet. Mă interesează un subiect? Mă informez şi acţionez în consecinţă. Altfel, nu are rost şi nici farmec să ştiu tot şi să încerc să înţeleg tot ce fac nişte politicieni mai deştepţi decât aia care i-au votat. Uitati-vă la protestele mamelor. Au spus ce au avut de spus şi gata. Nu se apucă acum sa citească zi de zi pagina de politică din ziar (mai ţineţi minte când ziarele aveau doar 1-2 pagini de politică?), pentru că au alte lucruri de făcut.

Încep să apreciez ştirile de seară de la televiziunile generaliste. Faptul că au puţin timp la dispozitie nu le dă voie să pună pe sticlă toţi idioţii si toate tâmpeniile lor. Se rezumă la mai puţine, de obicei 2-3 per ediţie, ceea ce e suportabil. De obicei, mă uit la Ştirile ProTV şi la Jurnalul TVR şi ştiu cam tot ce trebuie să ştiu.

Aş vrea să existe un site care să cetralizeze voturile şi poziţiile parlamentarilor, pentru a avea o imagine mai bună a oamenilor pe care îi votăm.


sursa.........................zoso

[Paul Atreides]

« Vrem doar drepturi, nu si obligatii13

Scris de VisUrat

.BCR lanseaza un concurs la care puteti castiga 20 de Dacii Duster, niste carduri cu bani pe ele si alte alea. Tot ce trebuie sa faceti e asta:
1. Va faceti cont pe www.stiibanking.ro
2. Dupa ce v-ati facut cont, trebuie sa raspundeti la intrebarile lui Mihai Calin. Sunt 10 intrebari si aveti timp 3 minute sa raspundeti la ele.
3. Primesti un link unic cu profilul tau bancar pe care trebuie sa-l popularizezi (blog, YM, twitter, Facebook).
4. Cel care aduna cele mai multe vizite, castiga.
Ce trebuie sa mai stiti:

Cum poti castiga:
1. Aduni cele mai multe vizite.
2. Raspunzi la intrebarea bonus (daca ai raspuns in timp util la cele 10 intrebari) si primesti premii instant.
3. Joci saptamanal si intri in tragerea la sorti din acea saptamana pentru o Dacie Duster.

Premiile:
1. 20 de Dacii Duster acordate cate una pe saptamana prin tragere la sorti.
2. 20 de carduri cu 200 RON fiecare, acordate saptamanal celor cu cele mai multe vizite pe profil.
3. 20 de carduri cu 200 RON si 500 de carduri GOOD.BEE acordate saptamanal ca premii instant.

[Paul Atreides]

Vrem doar drepturi, nu si obligatii
Scris de VisUrat


.Multi s-au suparat cand s-a modificat legea care dadea bani mamelor sa stea acasa doi ani dupa ce au nascut. S-a enervat pentru ca acesta “este un drept”! Bine, frate, e un drept. Dar oare e doar dreptul romanilor? In alte state se sta acasa 3 luni, 6 luni, aia nu au drepturi? Aia de ce nu fac spume?

Toti bocesc ca au cotizat la stat si acum isi vor drepturile. Ii vezi la televizor cum urla ca au dat la stat ani intregi bani pentru a beneficia de niste drepturi. Dar ce nu vezi la televizor e altceva. La televizor nu-i vezi pe aia care NU au cotizat si vor drepturi. Un comentator imi spunea ca nevasta lui a cotizat la stat sase ani si acum isi vrea drepturile. E normal, si eu m-as enerva la fel (de fapt ma enervez la fel atunci cand cotizez si vad ca nu primesc nimic), si eu as face scandal. Dar drepturile astea, daca nu-s trecute in constitutie ci doar in lege, se pot schimba.

Legea nu e de neschimbat
Legile se schimba, nu-s batute in cuie. Legile se schimba in functie de contextul social, de evolutie etc. In Anglia exista o lege care obliga taximetristii sa aiba in portbagaj un balot de fân. Stiati asta? Legea e data acu’ o suta si ceva de ani (cand taxiurile erau trase de cai) si, la cat de conservatori sunt ei, nu s-a schimbat. Bine, va dati seama ca nu amendeaza nici un politist un taximetrist pentru ca nu are fân la el, e absurd, dar ar putea sa o faca pentru ca are suport legal. Presupun ca, in viitorul apropiat, aceasta lege se va schimba.

Asa e si cu legea concediului postnatal. A fost de doi ani, s-a schimbat conjunctura, s-a facut de un an. Pe nimeni nu intereseaza ca in alte tari e de 3 luni sau 6 luni (si acolo se cotizeaza la stat, nu e optional ca la noi). Daca la noi a fost de doi ani si acum e doar de un an pentru ca s-a schimbat contextul social (nu mai traim atat de bine ca pe vremuri), care-i problema?

Drepturi vrem, obligatii nu
Pe de alta parte, nu toata lumea cotizeaza. Avem cu totii si drepturi si obligatii. Drepturile ni le cerem facand greve si demonstratii, urland si injurand, dar cand vine vorba de obligatii, toata lumea are altceva de facut. Toti oamenii corecti se zbat pentru drepturile lor dar nu realizeaza ca si aia incorecti beneficiaza de ele.

Tu ai cotizat la stat, ti-ai facut niste planuri, ti-ai pus baza in niste bani si acum statul ti-a tras-o. Te enervezi, faci scandal si cu scandalul ramai. Dar nu realizezi ca si tu si vecina beneficiati de aceiasi doi ani de stat cu plodul in brate pe banii statului. Diferenta este ca tu ai cotizat X ani la stat, vecina nu. Tu faci un singur copil, vecina face trei. Tu stai doi ani acasa, vecina sta sase ani. Nu mai zic de tiganca fătătoare care n-a cotizat in viata ei la stat dar care scoate puradei pe banda rulanta si pe banii statului.

De ce sa fim egali?
Aici e problema. D-aia nu sunt bani, pentru ca se da egal la toata lumea. Am mai zis o data ca NU SUNTEM EGALI si ca ar trebui ca fiecare sa fie tratat diferit. Nu trebuie sa existe un minim sau un maxim. Se face lege care spune:
“Stai acasa doi ani si primesti 85% din salariu.” Si atat.

Ai muncit si ai avut salariu? Din ala primesti 85%. N-ai muncit si n-ai avut salariu? Asta inseamna 85% din zero, drept urmare primesti buna ziua. Daca esti un trântor care nu ai contribuit cu nimic la dezvoltarea societatii, ce datorii are societatea la tine?
“Sa-i ajutam, ca si ei sunt oameni, si ei sunt d-ai nostri!” este un text pe care l-am auzit de m-am saturat.
Da, si ei sunt d-ai nostri. Dar din cauza la “d-ai nostri” astia tie-ti scade acum indemnizatia.

Si urli in fata la guvern, ca ei sunt vinovati. Ce vina are Sofica de la doi ca nu si-a gasit in viata ei un serviciu dar puieste ca o iepuroaica? Uite ca tocmai a ei e vina. Ia sa dea statul o lege prin care sa primeasca bani doar cei care au cotizat la stat, sa vezi cum scade natalitatea in zonele sarace. Nu ne mai umplem de cersetori, de hoti, de imbecili. Face copil doar ala care munceste si care-si permite, nu se mai puiesc toti marlanii si lenesii pe banii nostri. Sa faci un copil nu-i un drept. Ti-o fi zis maica-ta sa faci copii, te bat toate neamurile la cap cu facutul copilului, dar gandeste-te ca neamurile alea s-ar putea sa nu te ajute atunci cand il faci. Vin, ti-l pupa, ii fac cadou o papusa sau un pampers si apoi pleaca lasandu-te sa-i porti de grija pentru ca TU L-AI FACUT.

Cine protesteaza?
Ati vazut (intreb mamicile care au protestat) vreo tiganca sau cloşcă din asta de parter de bloc la intalnirile voastre? Nu, au fost doar femei care au muncit, si-au platit darile la stat si acum isi vor drepturile. Clocitoarele stau acasa si asteapta banul de la stat. Ele n-au cotizat nici un leu la bugetul de stat, nu stiu ce-i ala impozit sau taxa, ele se puiesc in continuu si asteapta indemnizatia. Si problema de aici incepe.

Cate clocitoare din astea si cate mamici care cotizeaza? Care-i raportul oare?
Daca ma uit numai in blocurile din zona mea, gasesc cel putin 30 de clocitoare si, cu greu, poate 5 mamici care cotizeaza la stat. Problema e ca din banii celor 5 care cotizeaza trebuie intretinute si cele 30 care nu cotizeaza. Si atunci e normal sa nu mai fie bani si sa se gaseasca solutii de acest gen si e la fel de normal sa scandalizeze cele care platesc.

Guvernul are mainile legate sau e condus de dobitoci fara ouă, cred eu. Oricum ar face, nu e bine (zic de cazul asta, pentru ca in alte cazuri face de-al naibii rau). Daca le taie banii celor care nu platesc, e discriminare. Aia saraca isi cauta de 20 de ani serviciu si nu gaseste, de ce sa nu poata turna un plod pe banii statului? De ce nu poate creste nivelul saraciei cu inca o gura infometata? De ce? De ce?
Alea care cotizeaza sunt solidare cu alea sarace, “pentru ca numai o mama stie ce-i in sufletul ei atunci cand da nastere unui copil”. Am plans…

Iti permiti o gura in plus?
Eu imi mentin parerea: faci copil doar daca iti permiti. Iti place riscul, n-ai bani pentru tine dar vrei copil? Treaba ta, dar nu astepta sa-ti dau eu bani sa ti-l cresti. Sunt pline orfelinatele de copii ai caror mame iubitoare si-au dat seama ca l-au nascut degeaba pentru ca nu-l pot creste. Sunt convins ca a plans acea mama atunci cand si-a abandonat copilul, dar nu mai bine se gandea inainte sa-l faca?

Ideea e simpla: Vrei drepturi? Achita-ti intai obligatiile.
Nu urla in fata parlamentului ca vrei doi ani de stat acasa cu plodul pentru ca ai cotizat. Urla ca vrei sa se dea fiecaruia dupa merit. Asta trebuie urlat. Nu mai fi solidara cu restul mamelor, gandeste-te ca poate tu le platesti cresterea copilului si, din aceasta cauza, statul iti da mai putini bani tie. Comunistii ne-au invatat ca trebuie sa fim egali. Nu suntem egali. Eu muncesc si cotizez de-mi ies ochii din cap si nu-mi permit sa cresc un copil. Gigi de la parter munceste la negru cu ziua, nevasta-sa deloc, dar tranteste cate un plod pe an. Sunt murdari si vai de capul lor, dar are vreo patru “care-i lumineaza ziua cand vine acasa”. Eu nu vreau sa-mi lumineze ziua un copil lihnit de foame, murdar si cu hainele rupte. Eu vreau o viata decenta pentru copilul meu. Asa ca strang bani si, cand voi sti ca imi permit sa-l cresc cel putin un an de zile fara absolut nici un ajutor din partea oricui (familie, stat, primarie), atunci il voi face.

Concluzii
Asa ca, dragi mamici, realizati ca dusmanul vostru nu-i doar la Cotroceni sau la palatul Victoria. Dusmanul vostru e printre voi. Cloştele muritoare de foame vă mananca banii pentru plozii care ajung in orfelinate sau la cersit. Acela e cel mai mare dusman al vostru. Incercati sa schimbati legea si sa scoateti acel minim din schema si veti vedea atunci ce bine va fi. Incercati sa cereti o lege corecta, nu o lege comunista “sa le fie bine la toti”. Pentru ca asta e acum, o lege comunista: “sa se dea mai putin sa ajunga la toata lumea”. De ce sa ajunga la toata lumea? Toata lumea a cotizat?

Sunt convins ca vor fi si unii care vor spune: “Si ce ma intereseaza pe mine ca aia n-au platit? Eu vreau sa-mi dea mie dreptul meu!”. Nu te intereseaza ca aia n-au platit, dar din cauza ca aia n-au platit nu ti se da tie. Legea e proasta, cere sa se faca o lege mai buna, nu cere doar drepturile tale pentru ca p-alea nu ti le da nimeni. Cere sa se dea fiecaruia dupa merit.

Nu suntem egali, nu trebuie sa le fie bine la toti. Societatea isi ajuta si saracii, dar lenesii, cersetorii, infractorii si evazionistii romani au ajuns mult mai multi decat cei cinstiti care cotizeaza corect la stat. E timpul ca societatea sa-i forteze pe altii sa munceasca si sa-si aduca aportul la binele colectiv. Altfel ajungem o tara de asistati social. Nimeni nu munceste pentru ca vede la vecinul ca se poate, si toata lumea e fericita.

Dragi mame, pana nu cereti schimbarea legii intr-o lege echitabila (cat ai cotizat, atat primesti) va zbateti degeaba. Continuati sa injurati pe bloguri, continuati sa va enervati pe guvernanti, pe aia care va contrazic “si nu stiu ce inseamna sa fii mama” si asa mai departe. Destupati-va un pic mintea si uitati-va si in jurul vostru.

E posibil sa gasiti mai multe lipitori acolo decat unde le cautati voi.

[Paul Atreides]

Diferenta dintre penis si pulă
Scris de VisUrat


.Popular, penisul este o pulă mai mica. Din cate am auzit eu, dimensiunea penisului fata de pulă variaza cu 10-15 centimetri. Cu alte cuvinte, pula are intre 10 si 15 centrimetri mai mult decat penisul. Tinand cont de urmatoarele ipoteze:
1. Pula este folosita de tarani si nu de oamenii elevati.
2. Eu sunt un taran pentru ca ma exprim ca unul (unii comentatori asa considera).

Rezulta ca eu am pulă. Si asta n-o zic eu, o zic altii.
Dar sa trecem peste pula mea si sa discutam despre subiectul real al acestui articol.

Pulă, pizdă, cur, căcat, muie si alte cuvinte sunt considerate vulgare. De ce sunt considerate vulgare, nu stiu si asta vreau sa aflu. Zilele trecute ii explicam unui comentator despre definitii. Hai sa definim aceste cuvinte:

PÚLA s.f. Unitate monetară în Botswana. (din tswana (limbă bantu) pula = ploaie (folosit ca urare de a avea noroc)). PÚLĂ, púle, s. f. (Vulgar) Penis.
PÉNIS, penisuri, s. n. (Anat.) Organ masculin de copulație și micțiune.

Pízdă (pízde), s. f. – Organul genital femeiesc. – Mr. chizdă. Sl., cf. bg. dialectal, slov., ceh., pol. pizda, sb. pižda, rus. pizdá (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 260; Vasmer, II, 355). – Der. pizdi, vb. (a o încurca, a o păți).
VAGÍN, vagine, s. n. Parte a aparatului genital feminin, în formă de canal cilindric, musculos și membranos, care face legătura între vulvă și uter. [Pl. și: vaginuri] – Din fr. vagin, lat. vagina.
Sa adaugam:
VULVĂ, prin. ext. VAGIN aia, amoc, bâzdâc, biboanță, bijboacă, bijboc, bubă, carambă, carburator, căpușă, ceașcă, chil, chisea, clopoțel, corcodușă, crăpătură, creastă, creața, crin, crizantemă, Cucaracia, fagure, floacă, floarea-soarelui, fofoloancă, gaură, găoază, ghioc, ghiocel, gomej, jucărie, Lola, Lolita, margaretă, mej, mingeacă, mioriță, mitră, moluscă, muscă, mușețel, neagra, omidă, păsărică, păstaie, pițiroancă, pizdă, prapure, pricomigdală, punct fix, punct nevralgic / nostalgic, pupăză, puță, savarină, scoică, scoică cu păr, socoteală, strâmtoare, tarabă, târtiță, țurcă, umflătură, vangă, zambilică, zgaibă.

CUR s. v. anus, dos, fund, popou, șezut.
ÁNUS, anusuri, s. n. Orificiu terminal al intestinului gros, care comunică cu exteriorul. – Din fr., lat. anus.

CĂCÁT, căcáți, s. m. Excrement, fecale. (din lat. cacatus; cf. căca)
FECÁLE s. pl. (FIZIOL.) excrement, (pop.) căcat, scârnă, scăpău, (reg.) scârnăvie, spurc, spurcat, spurcăciune, (înv.) scremet, (fam.) caca, coco, gâli, (fig.) rahat, (eufemistic) scaun.

Lista poate continua si, dupa cum e normal, o puteti gasi pe dexonline.

Dupa cum vedeti si singuri, aceste cuvinte sunt SINONIME. Definitia lor este identica, doar forma cuvantului difera. Aceste cuvinte, considerate obscene, nu sunt folosite de ieri. Nu sunt folosite nici de anul trecut. Nici macar in acest deceniu nu au fost inventate. Eu cred ca au cel putin 100 de ani (da, in 1910 cred ca era cineva care zicea “in pula mea!”) de cand sunt in vocabularul romanesc.

Ştromeleagul

Textul de lege ce sanctiona violul in perioada domnitorului Nicolae Mavrocordat: “Cel ce va fi prins cu ştromeleagul invartosat primprejurul partilor fatatoare ale muierii i se va taia scarbavnicul madular, intru vesnica lui nefolosinta.”

Acum ştromeleagul e cuvant obscen. De ce? Era, la un moment dat, in TEXTUL UNEI LEGI! Am evoluat, nu zic nu, dar de ce a trebuit sa consideram obscene niste cuvinte care au fost si sunt in continuare in vocabularul nostru? Sunt convins 100% ca nu exista roman care sa nu fi folosit cel putin o data in viata lui un cuvant obscen. Nimeni nu ma poate convinge contrariul.
De ce sunt obscene?

Cu ce e mai obscena pula decat penisul sau decat ştromeleagul? Toate cele trei cuvinte definesc EXACT ACELASI LUCRU: organul sexual masculin. E mai elevat sa zici penis decat pulă? Du-te mă! De ce? Suna mai nasol “pulă” decat “penis”? Serios? Atunci “hulă” cum suna? Sau “bulă”? Sau poate “sulă”? Aaaa, “sula” e o unealta… Atunci de ce este folosita, popular, ca un sinonim al penisului?

Ipocrizia asta si privitul de sus fara motiv ma scarbesc. Esti mai bun decat mine pentru ca eu am zis “in pula mea” si tu ai zis “in penisul meu”? NU! E fix acelasi căcat. Atat ca tu te crezi mai elevat, tu nu injuri, tu vorbesti in termeni academici. O PULĂ! Vorbim amandoi exact aceeasi limba dar folosim alte sinonime. Diferenta e ca tu crezi ca esti mai decent decat mine si gresesti amarnic.

“Eu nu te-am injurat!”
Da, tu nu m-ai injurat. Tu mi-ai zis de penis, de vagin, de fecale si de sex oral. Eu ti-am raspuns cu pulă, pizdă, căcat şi muie. Eu sunt ala care te-a injurat. Tu esti un profesor academician doctor inginer docent si trebuie sa-ti facem statuie pentru ca tu ai vorbit elevat, nu ca toti taranii. Tu m-ai trimis in penisul tau, nu in pula ta. Si eu apreciez acest lucru. Sincer, apreciez. Tinand cont ca am fost trimis intr-un penis si nu intr-o pula, am economisit intre 10 si 15 centimetri de scarba…

La fel e si cu pizda-vaginul, cacat-fecale si alte alea. E foarte ok sa zici vagin/vulva, dar e urat de tot sa zici pizda/fofoloanca/alte sinonime. Nu esti educat daca nu vorbesti asa CUM ITI SPUN NISTE NEFUTUTI. Pentru ca asta sunt cei care fac regulile astea: niste nefututi. Daca i-ar fute careva, si-ar vedea de treaba lor si n-ar mai veni cu cretinatati de acest gen, n-ar mai exista nici un cuvant obscen si NU AR MAI EXISTA INJURATURI.

O lume ideala
Va dati seama ce-ar fi daca toate cuvintele din vocabular ar fi acceptate? Nu ai mai putea injura pe nimeni. Astea sunt cuvintele, toata lumea le foloseste, nimeni nu s-ar mai simti ofensat pentru ca vorbesti vulgar. Implicit cuvantul “vulgar” si-ar pierde semnificatia si ar intra doar in istorie. Dar sa definim cuvantul “vulgar”, ca poate nu stie toata lumea ce-i de capul lui. Dexonline zice asa:

VULGÁR, -Ă, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocănesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obișnuit, banal. ◊ (Mat.) Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Înv.; despre limbă) Vorbit de popor, popular. ◊ Limba latină vulgară = limba latină populară. 4. Lipsit de suport științific; neștiințific. Materialism vulgar. – Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.

Ca adjectiv inseamna mitocanesc. Asa-l stim toti. Dar cuvantul “vulgar” a pornit de la altceva acum cateva mii de ani. Insemna “vorbit de popor, popular”. Pana acum, in afara de Tolkien, nu mai stiu vreun nume propriu de om care a inventat o limba (Tolkien a inventat limba elfă in “Lordul Inelelor”) care sa fie folosita in prezent (sunt unii dilimani care vorbesc in elfă acum pentru ca li se pare “cool”). Deci vulgar inseamna limba populara. Si se trezeste o mana de oameni cu pretentii sa zica “ba, nu-i bine asa. hai sa facem noi regulile pentru ca avem penisuri si nu puli”.

Si asa apare academia romana. O mana de nefututi cu pretentii de mari cunoscatori, niste pareristi care nici acum nu vor sa recunoasca “Povestea pulii” a lui Ion Creanga drept opera literara. Astia-mi spun mie care cuvinte jignesc si care nu, in conditiile in care ambele definesc exact acelasi lucru. I-am jignit cumva pentru ca le-am zis nefututi? Pai “nefututi” semnifica faptul ca n-au facut sex. E vulgar sexul? Daca da, atunci de ce pula mea il mai facem????

Ipocrizie si tabuuri
Niciodata n-am inteles de ce sexul este un tabu. Toata lumea se fereste sa discute in public despre sex, despre organe genitale… Recunosc, chiar nu tin mortis nici sa aud povesti despre organele genitale ale celor cu care conversez si nici despre aventurile lor sexuale. Dar, in anumite momente, cand vine vorba despre niste notiuni generale, toti se dau cotiti. Nu am vrut niciodata sa-mi masor pula cu altii, nu am vrut sa vad in public cum si-a tuns vreuna flocii (par pubian – varianta elevata). Dar m-a enervat cand se spuneau bancuri despre pula si se trezea cate unu’ cu dume de genul: “Mai usor cu cuvintele, sunt si femei printre noi!”.

Si ce pula mea daca sunt femei? Pula o fi vreun secret, sau cum? Oare femeile nu stiu ce-i aia? Credeti-ma ca si mamele voastre stiu ce-i aia pulă! Daca n-ar fi stiut, acum voi nu mai citeati acest articol. Toata lumea stie ce-i aia pula, toata lumea a auzit cel putin un banc cu pule (cum naiba credeti ca a fost inventat Bulă? Se gandeau sa aleaga intre Vicentiu sau Honorius? Ce naiba mai…) si toata lumea a vazut voluntar sau involuntar un film porno. Cine zice ca nu, minte!

Pula si televizorul
La televizor e ok sa zici penis dar e interzis sa zici pula, in conditiile in care ambele cuvinte definesc exact acelasi organ sexual masculin. De ce? Consider ca “du-te-n penis” si “du-te-n pula” au exact acelasi grad de vulgaritate. Nu te face cu nimic mai bun ca zici penis sau pula, rezultatul este acelasi: trimiti pe cineva in organul de reproducere masculin. Cu ce e mai vulgara pula decat penisul si de ce este alungata de pe micile ecrane?

CNA-ul vrea sa protejeze copiii de cuvintele vulgare. News break: Copiii stiu mai multe cuvinte vulgare decat noi. Ca le aud in parc la joaca, ca le aud la scoala sau pe strada, le aud oricum. Crede cineva ca un copil nu va sti ce-i aia pula pana la 18 ani si, brusc, la 18 ani invata tot? Va zic eu ca termenul de “cuc” in vocabularul plozilor din zilele noastre (si nu numai) este inlocuit de pula undeva in jurul varstei de 6-7 ani.

Standarde idioate
Aceste cuvinte au fost declarate vulgare sau jignitoare doar pentru ca unor puleti de sus nu le-au placut. Niste nefututi complexati detesta sa auda, sa vorbeasca sau sa vada organe sexuale. Omul face, ca vrea sau nu, parte din regnul animal. In afara de om, restul animalelor n-au nici o treaba cu sexul. Toate animalele, exceptand omul, si-o trag oriunde si oricand le vine. Daca stau sa-mi aduc aminte bine din ce-am citit, acum cateva sute de ani trebuia sa-ti futi nevasta de fata cu familia, sa vada toata lumea ca-i virgina. Drept urmare, n-avea nimeni nici o jena pentru ca asa era normal. Acu’ ne-am trezit toti pudici. Nu zic ca trebuie sa-ti chemi tot neamul cand ti-o tragi cu nevasta, dar macar nu te mai caca pe tine cand auzi cuvinte vulgare.

Cuvintele vulgare au fost declarate vulgare de niste oameni. Nu conteaza ca toti le folosim in mod curent, niste basinosi s-au simtit ofensati si le-au declarat vulgare. Si atunci… Prostirea populatiei ia amploare pe zi ce trece. Ţara te vrea prost, nu educat. Niste dobitoci iti impun sa faci niste lucruri pentru ca asa-i mai bine pentru ei. Pe tine nu te deranjeaza sa auzi “in pula mea”, pe ei ii deranjeaza. Ei dicteaza si tu trebuie sa te supui.

Pe taica-miu l-am auzit, in 25 de ani, injurand de doua ori: o data cand venise fra’su in vizita si o data cand era la volan. In rest se ferea ca de dracu’ sa-l aud eu sau frate-miu ca injura. Pe maica-mea n-am auzit-o niciodata injurand. Dar oare credeti ca nu stie ce inseamna? Nu l-am inteles pe taica-miu cu injuraturile. Vroia sa ma protejeze, sa nu le invat? Cacat! Ca vroia el sau nu, de auzit tot le-as fi auzit odata si odata. Nu mai bine ma invata el, sa nu stau ca prostul cand ma injura unu’ si eu nu stiam ce inseamna?

Ne ferim de cuvinte?
Cuvantul tot cuvant este. Oricum o dai, un cuvant e tot un cuvant si este jignitor doar daca tu il consideri asa, drept urmare te poate jigni ABSOLUT ORICE CUVANT SAU EXPRESIE. Cuvantul a fost inventat pentru a exprima sentimente, fapte, obiecte. Nimeni nu stie ce a fost in capul celui care a zis primul “cal” cand a vazut animalul respectiv. La fel si cu elefantul, cainele (The name Canis means “dog” in Latin. Da’ ce inseamna “canis”?) si alte animale. Exact la fel e si cu obiectele, sentimentele, fenomenele naturale si, pana la urma, partile anatomice ale omului. Oare “harbuz” sau “lubeniţă” sunt cuvinte obscene si “pepene” este forma corecta, academica si elevata? Intreb pentru ca vreau sa stiu, sunt niste cuvinte pe care nu le foloseste toata lumea (“harbuz” se foloseste in Moldova, “lubeniţă” in Oltenia, Banat si Ardeal). Sau cuvintele obscene sunt doar cele care fac referire la “scârbavnicele” componente ale aparatului reproductiv uman? Pentru ca e scârbos tare sa detii un aparat reproductiv. Atat de scarbos incat nici nu trebuie sa te gandesti la el decat in termeni medicali sau academici. MUIE MA!

Nu spui “pulă”, spui “dick” sau “cock”. E in engleza, n-ai injurat, nu? Dar in engleza “cock” mai inseamna si cocoş, tu la ce te-ai referit? Aaaa, la pulă… Da, ai fost mai elevat, m-ai spart. Te consider un ipocrit. Da, un ipocrit! Ma trimiti in penisul sau dick-ul tau pentru ca-ti este jena sa spui pulă. Ti-e frica sa pronunti cuvantul “pulă”? De ce? Este exact acelasi lucru cu penisul (doar ca pula e mai mare, dar semnificatia e aceiasi). Crezi ca eu nu stiu asta? Ai impresia ca esti mai bun, mai elevat, mai cunoscator decat mine daca-mi zici sa ma duc in penisul tau? Ma si vezi roşind tot si alergand jenat la dictionar sa vad oare ce inseamna, nu?

Stiu ca toti se dau mai catolici decat papa, dar oare nu terminam odata cu ipocrizia asta? Ne simtim jigniti cand ne trimite cineva in pula lui dar zambim cand ne trimite in penisul lui. E ok sa zici vagin, dar pizdă e obscen. De ce? Pentru ca rimeaza cu “brazdă” si asta implica munca la camp si, romaneste gandind, munca e obscena? Nici cacatul nu e frumos, dar fecalele miros a trandafir. E urat sa dai o muie, dar e super un sex oral. In fine. Nu stiu cati ati reusit sa terminati de citit acest articol, cati nu v-ati plictisit dupa primele paragrafe si cati n-ati vomitat ipocrizie pe paine pe la jumatate, dar retineti un singur lucru:

Ca e pulă sau e penis, odata si odata, tot in pizdă ajunge.