Baga ochiul - revista presei

[miril]

Sa rascolim trecutul:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/rascoala-lui-horea-un-experiment-francmasonic

[miril]

"Puşca şi cureaua lată, ce crâşmar era odată".

http://www.evz.ro/detalii/stiri/betiile-mondene-de-la-sarpele-rosu-910744.html

[miril]

Daca pana si Patriarhul...

http://www.gandul.info/news/harta-autostrazii-care-va-taia-bucurestiul-si-va-trece-pe-sub-dealul-parlamentului-plus-citeste-editorialul-lui-adrian-cercelescu-autostrada-de-un-milion-de-centimetri-7714760

[miril]

Istoria Europei in cinci minute:

http://www.gandul.info/magazin/cum-s-a-schimbat-europa-in-ultimii-1-000-de-ani-vezi-video-10-secole-in-5-minute-7715949

[Bancaru]

Iata si scena. Pe mine si acum ma indispune secventa asta.

o9PQ9o4L0qU

[miril]

Dura scena. N-am vazut filmul. "Cu astia defilam". Si atunci si acum. Don' Sef. Pacat ca s-au dus. Actorii. Nu stiu daca mai avem altii ca ei. Mai mult ca sigur ca nu.

[krapulax]

scarbosul intelectual basist cartarescu despre marele carturar si patriot paunescu:

Nu am fost în ţară în momentul morţii lui Adrian Păunescu şi nici câteva zile după aceea, deci nu am asistat la "isteria unui popor strâns unit în jurul bardului naţional", cum mi-au descris câţiva prieteni spectacolul în care televiziunile au transformat moartea acestui om.

Poate că dacă vedeam cu ochii mei toate acestea m-aş fi enervat şi aş fi scris excesiv de emoţional despre cazul Păunescu, un caz adevărat, important pentru oricine e interesat de lumea românească din ultimii cincizeci de ani. De la începutul acestui articol trebuie să spun că nu am motive personale să-l urăsc sau să-l condamn pe autorul "Istoriei unei secunde", cu excepţia motivelor pentru care, probabil, îl va condamna istoria însăşi. Eu abia dacă l-am cunoscut. Am stat în preajma lui de două ori în viaţa mea, şi de fiecare dată m-am înfiorat. Nu e nicio îndoială pentru mine că Păunescu avea în el Forţa. A depins de el să fie de partea ei luminoasă sau de cea întunecată. A ales nu cu mintea şi nici cu inima, ci cu viscerele sale mustind de pofta pantagruelică de a trăi.


Eram elev de liceu când am fost convocaţi la o întâlnire cu poetul Adrian Păunescu. Venise cu un car al televiziunii, în jurul lui se-nvârteau tehnicieni, sunetişti, cameramani... Dacă eu aveam pe atunci 16 ani, el trebuie că avea 29. La acea vârstă, a primei tinereţi pentru un autor, era deja o celebritate şi, pentru că ne aflam într-o ţară comunistă, o persoană oficială. Căci nimeni nu te trimitea în licee cu un car al televiziunii dacă nu reprezentai, într-un fel sau altul, puterea. Era un om foarte tânăr ca înfăţişare, tuns scurt, cu faţa deja rotundă, cu un trup deja masiv. Nu mai ştiu despre ce ne-a vorbit. La sfârşit i-am cerut un autograf pe o foaie de hârtie. A scris mare şi şcolăreşte, pe mijlocul ei, Adrian Păunescu. Atât.

Apoi, am tot dat de el, ca toată lumea, în toate împrejurările vieţii, din ce în ce mai des, până când a devenit excesiv, insuportabil de des. La sfârşitul anilor ’70, dacă puneai în priză fierul de călcat, Păunescu vorbea şi acolo, aproape la fel de mult ca şi Ceauşescu însuşi. Căci destinul acestor doi oameni atât de asemănători se împleteşte inextricabil. Fără comunism şi Ceauşescu, Păunescu n-ar fi existat, aşa cum paraziţii sunt foarte specifici în alegerea gazdei.

Când revista "Flacăra" nu l-a mai încăput, Păunescu a inventat cenaclul cu acelaşi nume. Cu un strop de zahăr prinzi mai multe muşte decât cu un butoi de oţet, zice proverbul. Cenaclul Flacăra a fost bucăţica de zahăr a propagandei ceauşiste. A fost megafonul comunismului românesc. Tinerii veneau acolo ca să se bucure de o parodie de mişcare hippy, de balade folk cântate de oameni talentaţi, dar tot mai des, către anii ’80 şi dincolo de ei, se auzea de pe scenă vocea umflată a marelui bard oficial, acele înspăimântătoare "Trăiască România! Trăiască tricolorul! Trăiască Ceauşescu!", repetate de câte un stadion întreg ca la o adunare Kuklux- klan sau la defilările de la Nürnberg... Paginile ziarelor oficiale se umpleau, din când în când, de cearşafuri de poeme, când despre Tovarăşul, când despre Tovarăşa, poeme ce ţâşneau ca dintr-o fântână nesecată din pana bardului. Nimeni din generaţia mea nu l-a considerat pe Păunescu poet, ci doar un odios propagandist. Noi i-am citit cu nesaţ pe Nichita Stănescu (http://www.allinfo.ro/Agenda/Poezie/Nichita-Stanescu/Semn-1.html), pe Dimov (http://www.cerculpoetilor.net/Tramvaiul-2_Leonid-Dimov.html) sau pe Sorescu (http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/scara.php), dar Păunescu făcuse o asemenea cocină din propria viaţă, ca şi dintr-a noastră, încât n-am mai avut răbdarea să prefirăm tone de gunoi ca să găsim între ele câteva poezii adevărate.

Am mai stat lângă el, chiar cot la cot cu el, simţind cu umărul vibraţia imensului său trup, acum vreo opt ani, când Păunescu a venit la Facultatea de Litere ca să-şi susţină doctoratul. Simţeai ieşind din el valuri de energie. Vibra, fierbea, frigea de indignare: el, marele poet, trebuia să răspundă unei comisii de profesori, ca orice candidat. E greu să explic intimidarea care m-a cuprins atunci. Era de patru ori cât mine. Hainele îi plezneau la cusături. Nu-şi încăpea, de fapt, în propria piele. Avea într-adevăr energia celor care urnesc munţii din loc. O megalomanie deloc inferioară celei a împuşcatului de la Târgovişte, ba poate şi mai accentuată, îl transforma într-un hybris ce stârneşte oroare.

Cazul Păunescu e central nu doar în cultura română, ci mai ales în viaţa şi psihologia noastră: admiratorii lui sunt cei ce încă mai cred în autoritarismul şi naţionalismul din vechiul regim. Sunt nostalgicii dictaturii comuniste. Linia care desparte apele de uscat trece prin destinul trist al acestui poet.

[St3phano]

pune te rog si un articol de cartarescu despre presedinte, asta apropo de "ode inchinate marelui conducator"

[krapulax]

sigur, primul pe care l-am nimerit. il pun pa necititelea:


Sentimentul meu că Traian Băsescu ar trebui să se retragă din cursa prezidenţială, cum am spus-o înainte ca el să îşi exprime ezitările, devine tot mai limpede pe zi ce trece. Cum devine tot mai limpede pentru mine că nu doar Băsescu, nici doar susţinătorii lui, nici (vai!) eu însumi nu am fost învinşi de „fostele structuri”, cum spusese cândva alt preşedinte plin de intenţii bune, ci naţiunea română în întregul ei. Ne-au învins şi de data asta, s-au căţărat peste noi şi de data asta, şi nu mai e nimic de spus. Războiul este pierdut şi nu mai e nimic de spus.


Pentru mine personal, faptul că l-am susţinut pe Traian Băsescu, că am crezut în el, că în ciuda defectelor lui omeneşti nu l-am lăsat baltă, deşi am scris mereu critic când am crezut că e cazul, s-a transformat într-o usturătoare înfrângere. Am devenit, alături de Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Patapievici, un pupincurist al lui Băsescu, pe când Geoană, Voiculescu, Vadim, Tăriceanu, Nistorescu, Patriciu, Roşca Stănescu şi legiuni întregi de alţi patrioţi din politică şi din cultură sunt campioni ai democraţiei. Ei au văzut limpede ameninţarea dictaturii, pe când noi ne-am dat de partea ei. Noi suntem cei orbi (sau poate cei îmbogăţiţi de Băsescu, sau poate cei fascinaţi de puterea absolută), pe când ei, cu ochii lor albaştri aţintiţi în zare, au văzut limpede în viitor. Acum mi-e clar că am fost un imbecil în ultimii ani. Mi-e limpede că între Voiculescu şi Liiceanu ar fi trebuit să aleg tabăra primului. Ştiu acum că Vladimir Tismăneanu m-a târât în grupul intelectualilor puţini, când locul meu ar fi trebuit să fie lângă cei care apără miliardele lui Patriciu. I-am crezut pe Sever Voinescu şi pe Mihăieş, m-am lăsat orbit de calda prietenie pe care le-o port şi mi-am rătăcit drumul care trebuia să mă ducă lângă Vadim.

Să vă mai spun ce am avut de câştigat din situarea mea politică din ultimii ani? Mai întâi, mi-am pierdut prietenii cei clarvăzători, cei care-au mers în direcţia cea bună, a lui Patriciu şi Tăriceanu. Am ajuns subiect de bârfe şi compătimire. Jurnale culturale corect poziţionate politic, din tabăra iliesciană şi patriciană deopotrivă, au purtat campanii împotriva mea. Peste noapte, am ajuns un scriitor prost, o dezamăgire. Resentimente care-n trecut erau pur literare s-au politizat şi-au căpătat siguranţa de sine a ideologiei. Am fost împins afară din lumea literară cu o brutalitate la care-au pus umărul atât vechi adversari, cât şi oameni pe care i-am iubit şi i-am ajutat. Mi s-au negat talentul, buna-credinţă, inteligenţa, aderenţa la valorile democratice. Mi s-a indus o silă nemărginită faţă de umanitatea noastră dâmboviţeană şi o dorinţă fără limite de a o părăsi pentru totdeauna, ca să nu mai ştiu de ea, nici ea de mine.

Iată câştigul de pe urma lichelismului meu politic. Am pierdut partida, sunt primul care o recunoaşte. Dar n-am pierdut-o numai eu. Aţi pierdut-o până şi voi, anti-băsescienii, am pierdut-o absolut toţi. Căci nu Băsescu, obsesia noastră şi-a voastră, este problema. Băsescu a fost preşedinte câţiva ani, în care a-ncercat, după părerea mea, să fie un bun preşedinte. Numai că România nu poate avea un preşedinte bun, nu l-a putut avea timp de douăzeci de ani de aşa-zisă democraţie (de fapt, de putere ********ă nelimitată). Iliescu a fost parte din sistem, Constantinescu a fost înfrânt de sistem, Băsescu a fost un om ieşit din sistem şi întors împotriva lui, ceea ce l-a distrus. Când m-a decorat la Cotroceni, i-am spus: „Cred că nu v-aţi ratat încă şansa de a deveni un bun preşedinte al României”. În clipa asta cred că şansele lui sunt ratate şi că, alături de Constantinescu, Băsescu îşi poate declara şi el înfrângerea. Căci în acest moment, în România, nu se poate lupta contra sistemului: trebuie să faci parte din el sau eşti anihilat.

Dacă Băsescu ar candida pentru al doilea mandat şi ar câştiga alegerile, mizeria politică de trei ani încoace ar continua neschimbată. Alte încercări de a-l da jos, alte coalizări, alte compromisuri stupefiante. Ca preşedinte, el n-ar mai putea face niciun pas înainte faţă de câţi a făcut până azi, dimpotrivă. Ca om politic şi ca om pur şi simplu, el ar avea mult de câştigat, însă dacă n-ar mai candida, dacă s-ar retrage din luptă. Ar dovedi că nu este şi n-a fost niciodată un tiran, că nu se agaţă de putere, şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv. Este recomandarea pe care, dacă aş vorbi cu el vreodată, i-aş face-o.

În rest, din partea mea să câştige alegerile cine-o vrea. Sper că veţi fi fericiţi cu Crin Antonescu sau cu Oprescu. Sau, mai ştii păcatul, cu Geoană. Eu n-am să fac decât să mă vâr în vreo grotă ca să-mi ling rănile în tihnă. Rămâneţi voi, clarvăzătorii, pe baricade. Vă doresc tot succesul pe care-l meritaţi.

[St3phano]

"Dacă Băsescu ar candida pentru al doilea mandat şi ar câştiga alegerile, mizeria politică de trei ani încoace ar continua neschimbată. Alte încercări de a-l da jos, alte coalizări, alte compromisuri stupefiante. Ca preşedinte, el n-ar mai putea face niciun pas înainte faţă de câţi a făcut până azi, dimpotrivă. Ca om politic şi ca om pur şi simplu, el ar avea mult de câştigat, însă dacă n-ar mai candida, dacă s-ar retrage din luptă. Ar dovedi că nu este şi n-a fost niciodată un tiran, că nu se agaţă de putere, şi-ar dovedi sinceritatea în faţa celor care, prin plebiscit, l-au salvat de coaliţia Vadim-Voiculescu-Geoană-Tăriceanu, care a-ncercat să-l debarce fără cel mai mic motiv. Este recomandarea pe care, dacă aş vorbi cu el vreodată, i-aş face-o."

per a contrario, candidand si mai ales castigand...

interesant pasaj , nu crezi?

[krapulax]

cartarescu despre politica romaneasca de azi, plictisitor, cel putin. cartarescu e de o naivitate cutremuratoare in ale politicii. ma gandesc acum la polemica pe care a avut-o cu mircea nedelciu in paginile contrapunctului prin 1990, cand se speriase de o cronica favorabila aparuta in jegosul ziar azi. a intervenit bunul lui prieten florin iaru.

n-aş prea vrea s-o dam in ciutăcisme. cum nu-l injura unu pe băsescu cu gura plina, cum il taxam de băsist.

[miril]

Macar de ar fi de o naivitate cutremuratoare, Krap. Ar avea o scuza.

[miril]

Sa nu uitam ca Mircea este poet. Mai poet decat multi, foarte multi.

http://www.jurnalul.ro/timp-liber/arte/femei-din-secolul-trecut-pe-sticle-de-vin-marca-mircea-dinescu-560244.html

[krapulax]

este, ne-am intalnit adineauri pe acolo.

[miril]

Bine ati facut!

[krapulax]

din academiacatavencu



Tot din parohia lui nea ­Geor­gică: Şumudică a declarat că merge la biserică, dacă nu zilnic, măcar la două zile. Privindu-l în timpul meciului cu Steaua altui fariseu, înjurînd inexprimabil şi îmbrîncind un oficial stelist, mă întrebam ce face la biserică: scandează măscări în strană, pune piedici babelor şi îl trage pe preot de barbă?

Plăvan Basten

[Bancaru]

Mircea Badea e in ascensiune?

[krapulax]

majora

[miril]

Cinematograful este mort, traiasca...You Tube!

http://www.romanialibera.ro/arte/oameni/peter-greenaway-cinematograful-este-mort-207235.html

http://www.adevarul.ro/cultura/Peter_Greenaway_ridica_in_slavi_YouTube_0_37796281 9.html

[miril]

Lepadarea de...lepadatura. Cam asa am zis si eu si nu de ieri.

http://www.adevarul.ro/liviu_antonesei/Distantarea_de_dl_Basescu_7_381031896.html

[miril]

Unde ne sunt cetatenii de altadata?

http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Emil_Constantinescu-_-Romania_duce_o_acuta_lipsa_de_cetateni_0_386961805 .html

[St3phano]

Cursele low cost se mută la Otopeni, iar Aurel Vlaicu devine aeroport pentru VIP-uri


http://www.antena3.ro/romania/cursele-low-cost-se-muta-la-otopeni-iar-aurel-vlaicu-devine-aeroport-pentru-vip-uri-114800.html

[miril]

Sa ne relaxam un pic:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/w-e-mami-cu-picioarele-n-sus-915457.html

[miril]

De aici Modelu, pana-n zilele noastre. Nu-i vorba de fosta Modelu.

"Pe 8-03-1989 este rechemat in tara , fiind acuzat de nereguli grave in administrarea fondurilor NAVROM.

TRAIAN BASESCU a fost sanctionat pentru ca a autorizat, fara aprobarea NAVROM Constanta, o plata suplimentara de 300.000 de franci belgieni pentru lucrarile de reparatii efectuate la nava Zimnicea in ianuarie 1989. Sanctiunea primita s-a datorat, mai ales, faptului ca TRAIAN BASESCU a decis ca lucrarile de reparatii sa fie executate de Santierul Naval Belliard din portul Anvers, desi existau oferte de executie a lucrarilor, mult mai ieftine, din partea altor santiere navale din acelasi port".

http://www.cotidianul.ro/dbzframe.php?bd=31

[St3phano]

ceva asemanator s-a postat de catre subsemnatul pe topicul dedicat presedintelui si romaniei incotro...

[marianZ]

hot in tinerete ,hot si acum . poporul roman tot prost a ramas de la votat si a 2 oara , eu eram afara la munca si nu am votat

[miril]

Daca taceai filosof ramaneai. La propriu.

http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Un_caz_de_vinovatie_generala_7_398430157.html

[marianZ]

miril ,oare cand a fost asa destept plesu ? eu unul nu m-ia placut omul asta niciodata . foarte multii oameni a spus despre paunescu [ cand traia ] ca a fost un lingau al regimului comunist , dar toti uita ca atunci nu aveai alta posibilitate , oare nu sunt mai rai si mai parsivi lingai de azi ? acum ai posibilitati mai multe, exista libertatea de exprimare . pt. mine acesti lingai de azi sunt mai periculosi si mai meschini decat inainte

[miril]

Da, este interesant ce spui. Sa zicem ca aia aveau o scuza.

[miril]

Maestrul si Perla. Pe Dilema Veche. La sfarsit de An, fie el si de...alta data. Multumim Maestre si multa, multa sanatate!

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/ultimul-scandal-al-mileniului

[marianZ]

daca ai citit ziarele ,ai vazut ca boc sa trezit cu 2 miliarde de euro in plus , eu nu inteleg de ce a mai taiat salarile si a impozitat pensile ca orcum nu a stans nici un miliard .acum inparte bani la ai lui . in primavara boc si base faceau scandal ca liberali cand au terminat mandatul in decembrie au cheltuit cele 2 miliarde de euro si nu le-au lasat pt. anul urmator [ca au venit ei la putere ] . oare acum de ce nu fac ei acest lucru ? doar tot ei vor fi la putere in anul care vine

[miril]

Miruna, in forma, ca pe vremuri.

Reforma statului prin disoluţie Miruna Munteanu JN

Statul “reformat” al lui Traian Băsescu seamănă tot mai mult cu o satrapie orientală şi tot mai puţin cu o democraţie modernă. România de azi funcţionează după un singur principiu imuabil: cel al atotputerniciei lui Zeus de la Cotroceni. Orice alte reguli sunt subordonate “pohtelor” puterii portocalii.

Legile se schimbă în funcţie de interese conjuncturale, sunt haotice şi contradictorii. Se aplică selectiv şi, mai nou, retroactiv… Statul a devenit un partener imprevizibil şi lipsit de onestitate în relaţia cu cetăţeanul. Un partener plin de pretenţii, dar liber de orice obligaţii. Guvernanţii noştri dau senzaţia că fac un hatâr naţiunii achitând pensiile şi salariile. Ca şi când ar fi vorba despre o pomană plătită din buzunarul aleşilor, pe care gloata nerecunoscătoare are neobrăzarea să o comenteze. “Atât avem, atât vă dăm!” – repetă enervaţi mai-marii neamului, în frunte cu preşedintele şi premierul. În viziunea lor “de dreapta”, orice venit care depăşeşte salariul minim este deja nesimţit. Şi trebuie musai tăiat, ca să rămână mai mulţi bani pentru investiţii. Investiţii în bunăstarea clientelei portocalii…

În România lui Băsescu şi Boc, pensiile sunt privilegii pe care cârmuirea le poate retrage unilateral, drepturile colective sunt oricând suspendabile. Guvernanţii explică fără să li se clintească un muşchi pe faţă că desfiinţarea şcolilor înseamnă modernizarea Învăţământului şi că închiderea spitalelor este benefică pentru sistemul sanitar.

Instituţiile statului au devenit simple decoruri butaforice în care evoluează dezinvolt personajele puterii, transmiţând mereu acelaşi mesaj: “Ciocu’ mic, noi avem pâinea şi cuţitul! Noi facem şi desfacem regulile jocului”.

Protecţia politică a înlocuit protecţia legii. Puterea judecătorească a fost, de facto, abolită. Guvernul ignoră suveran deciziile care nu-i convin, ca şi când hotărârile instanţelor ar fi facultative. S-a instaurat domnia arbitrarului şi a fost botezată pompos “reforma Statului”. Dacă nu ar fi tragic, ar fi de un haz nebun… Statul, de fapt, nu mai există. A fost sufocat de o caracatiţă lacomă care acum i se substituie.

[miril]

Daca pana si PP Dee...

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/mai-bine-dictator-decat-reformator-213748.html

[miril]

Comentariile lui RCC imi aduc aminte de perioada neagra cand el, printre altii, aduceau lumina si speranta in sufletul romanilor prin Radio Europa Libera, cu diferenta ca acum lumea nu mai asculta nimic. Cat despre lumina si speranta... ZERO.

http://www.adevarul.ro/radu_calin_cristea_-_comentarii/Toleranta_zero_la_opozitie_7_411628834.html

[miril]

Si Mitica ce zice?

http://www.adevarul.ro/sport/fotbal_intern/UE_ia_la_control_impresarii-blaturile_si_transferurile_0_411559488.html

[miril]

Spumoase miniaturi literare. O clipa m-am gandit (si) la Ty, prietenul nostru...evaporat un pic.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/bloggerul-vecinilor-psihopati-iese-la-lumina-918819.html

Altfel, ii rog pe toti prietenii progresisti sa citeasca si asta, de mai jos. Vor intelege de ce.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/sport/anonimatul-drama-unei-sportive-de-top-213977.html

[krapulax]

Cel mai recent număr al revistei Ciao! dezvăluie o incredibilă poveste cu iz amoros între "recidivista" Diana Ana Maria, femeia care a trecut ca o tornadă prin paturile şi conturile mai multor afacerişti români şi străini, şi Bibi Galan, bărbatul care a făcut multe milioane din afacerile cu armament, avioane şi tehnologie de securitate. Se pare că, de ceva timp, între cei doi se consumă o profitabilă aventură - el se bucură de ea când are chef, iar ea doarme liniştită noaptea de când el i-a băgat în cont 100.000 de euro şi i-a dăruit o maşină scumpă - un Mini Cooper, ediţie limitată. Cel puţin aşa s-a lăudat "recidivista" noastră în cercul de cunoscuţi. Dacă mai exista vreun dubiu că ei au o aventură amoroasă, acesta a fost spulberat în momentul în care paparazzii Ciao! i-au fotografiat ieşind dintr-un restaurant de mână. De acolo, "porumbeii" au mers ţintă în luxosul cartier rezidenţial în care locuieşte Galan. La vederea paparazzilor, Diana a rupt-o la fugă către uşă şi a tastat codul de acces ca la ea acasă, semn că era cât se poate de familiarizată cu zona. Mai multe fotografii şi detalii despre acest episod, dar şi despre incredibilul statut social al miliardarului Galan găsiţi în numărul de pe piaţă al revistei Ciao!

[miril]

Ce paparuda! Ma rog, despre gustari, pardon, gusturi...

[miril]

Cine nu are morari sa-si cumpere:

http://www.adevarul.ro/societate/vedete/Marin_Moraru-_-Nu_m-am_gandit_ca_o_sa_ajung_la_batranetea_asta_0_41935 8609.html

[miril]

Marturiile unui dinozaur:

http://www.jurnalul.ro/special/interviuri/mircea-malita-maurer-este-cel-care-a-indepartat-romania-de-rusi-569273.html

[miril]

Sa zica cineva ca romanul nu-i artist. Ca de furat, stim. Alegeti varianta corespunzatoare.

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/documentar/cum-a-ajuns-romania-liderul-artei-mondiale-217552.html

[miril]

Cu meseria asta nu te joci:

http://www.adevarul.ro/societate/Creatorul_celor_mai_tari_jocuri_video_din_lume_0_4 34356882.html#commentsPage-1

[miril]

Boala privitorului de vitrina intr-o forma moderna Sa tot privesti. Si sa suferi.

http://www.jurnalul.ro/stiinta-tehnica/tehnica/vitrina-digitala-inteligenta-570524.html

[miril]

Despre Senior si „V-aş rade pe amândoi".

http://www.adevarul.ro/la_masa_adevarului/Brucan_a_cerut_moartea_lui_Corneliu_Coposu_0_44575 5988.html

[miril]

Cum se pune de branza, o reteta de succes. Se recomanda calduros. Articolul.

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/extraordinara-aventura-a-mozzarellei-romanesti-220368.html

[miril]

Acum stiu de ce (nu) ma bate...gandul sa-mi cumpar un IPad.

http://www.gandul.info/blog/un-ipad-pe-zi-cu-gandul-info-8094513

[miril]

A fi sau a nu fi... Pe acoperis.

http://www.gandul.info/reportaj/un-proiect-absolut-senzational-cum-va-arata-teatrul-national-din-bucuresti-in-2013-caramitru-promite-5-sali-de-spectacol-si-un-amfiteatru-in-aer-liber-pe-acoperisul-cladirii-8102766

[miril]

Kurany, prietene progresist, am mutat postarea ta pe "Istoria Progresului". O mutare de suflet. HAI PROGRESUL!

[miril]

Azi in Banesca, maine-n Cotroceni.

http://www.romanialibera.ro/actualitate/sport/tirul-pus-la-zid-de-interese-obscure-221405.html

[miril]

"Cruţă-te! Atâta zel într-o ţară de chiulangii mi se pare inexplicabil".

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cioran-catre-tata-cruta-te-atata-zel-intr-o-tara-de-chiulangii-mi-se-pare-inexplicabil.html

[miril]

Pe cine nu il lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti (bine).

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-romania-care-nu-l-ar-fi-ales-pe-basescu-927459.html

[miril]

O veste buna pentru multi:

http://www.realitatea.net/cimpanzeii-au-constiinta-de-sine-la-fel-ca-oamenii_831413.html

[miril]

Sa-ti fie rusine, Dinu Patriciu!

http://www.zf.ro/proprietati/exclusiv-la-cat-se-ridica-valoarea-celor-sapte-cladiri-de-birouri-vandute-de-patriciu-in-suedia-8264322

[miril]

Baga ochiul si admira:

http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/cine-sunt-colectionarii-de-arta-din-romania-225339.html

[miril]

Noi nu construim si nici nu gandim! Asta costa!

http://www.zf.ro/business-construct/cat-costa-sa-faci-din-centrul-bucurestiului-un-al-doilea-sibiu-8281928

[miril]

(A)I Pad, ai habar!

http://www.gandul.info/magazin/targul-de-carte-digital-ipad-2-la-oferta-si-neagu-djuvara-pregatindu-se-sa-isi-faca-intrarea-in-appstore-plus-cum-arata-zmeii-lui-cartarescu-pe-tableta-apple-8293869

[miril]

"Inlocuirea interogativităţii vii prin lăcomie bibliografică şi a creativităţii prin hărnicie lucie", un articol interesant, multum in parvo, despre...altceva:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/firescul-cercetarii

[miril]

A murit discret un om care a invatat la scoala primara unde a invatat si...Badea. Dumnezeu sa-l odihnesca pe Mircea Iorgulescu!

Criticul literar Mircea Iorgulescu a murit la 67 de ani Gabriel Păleanu Cotidianul

Criticul literar Mircea Iorgulescu, fost coordonator al redacţiei române a Radio France Internationale (RFI) de la Paris, a murit marţi, la vârsta de 67 de ani, şi a fost înmormântat miercuri, la Paris, au declarat pentru MEDIAFAX apropiaţi ai familiei.

Mircea Iorgulescu a murit în urma unui cancer.

Mircea Iorgulescu, născut în 23 august 1943, la Valea Călugărească, judeţul Prahova, a fost critic, istoric şi eseist literar. A absolvit Facultatea de limba şi literatura română a Universităţii Bucureşti în 1966. Între 1968 şi 1970, a fost redactor la ziarul Munca, iar în perioada 1971 - 1989, la România literară.

S-a stabilit la Paris în 1989. A făcut jurnalism radiofonic la RFI şi Radio Europa Liberă. A fost corespondent, redactor şi director adjunct al Serviciului românesc al postului Europa Liberă, între 1996 - 1999, în timp ce la RFI a fost colaborator permanent între 1989 şi 1992, în 1995 şi din 2000 până în 2008, când s-a pensionat, potrivit site-ului www.europalibera.org.

A debutat publicistic în 1964 în revista Albina, iar debutul literar s-a produs în 1966, în Revista nouă din Ploieşti. În 1974 a debutat şi editorial cu "Rondul de noapte" (Editura Cartea Românească, Bucureşti). Până la plecarea din ţară a mai publicat: "Al doilea rond" (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976), "Scriitori tineri contemporani" (Editura Eminescu, Bucureşti, 1978; premiul Uniunii Scriitorilor), "Firescul ca excepţie" (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979), "Critică şi angajare" (Editura Eminescu, Bucureşti, 1981), "Ceara şi sigiliul" (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982; premiul Academiei Române), "Prezent" (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985), "Spre alt Istrati" (Editura Minerva, Bucureşti, 1986) şi "Eseu despre lumea lui Caragiale" (Editura Cartea Românească, 1988).

În 1994 a apărut a doua ediţie din acest eseu, cu titlul original, interzis de cenzură, "Marea trăncăneală" (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti). Ediţia a treia a apărut în limba maghiară, la Editura Mentor din Târgu Mureş ("A nagy zsibvasar"), iar a patra, în 2002, la Editura Compania din Bucureşti. În 2004 a publicat volumele "Celălalt Istrati" (Editura Polirom, Iaşi) şi "Tangenţiale" (Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti).

În 2001 a alcătuit şi îngrijit volumul de corespondenţă "Florin Mugur - Scrisori de la capătul zilelor". A îngrijit şi ediţii din Dinicu Golescu, C. Dobrogeanu-Gherea şi Panait Istrati. De asemenea, a realizat antologiile "C. Dobrogeanu-Gherea interpretat de..." (Bucureşti, 1975) şi "Arhipelag. Proză scurtă contemporană" (Bucureşti, 1981). A colaborat la publicaţii precum România literară, Luceafărul, Ramuri, Ateneu, Convorbiri literare, Tribuna, Tomis, Dilema, 22, Cultura.

Un volum din emisiunile de convorbiri culturale de la Radio Europa Liberă a apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, în 2006, sub titlul "Convorbiri la sfârşit de secol".

http://www.cotidianul.ro/148779-Criticul-literar-Mircea-Iorgulescu-a-murit-la-67-de-ani

[miril]

Atentie! Intram in nori.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/steve-jobbs-de-la-apple-anunta-icloud-platforma-care-tine-date-muzica-si-pozele-in-nori-933.html

[miril]

Ce de autostrazi! Pe hartie!

http://www.gandul.info/news/valuri-de-autostrazi-la-marea-neagra-vezi-aici-traseul-proiectelor-rutiere-din-regiune-8356635

[miril]

Se zice ca ai parte:

http://www.guardian.co.uk/books/2011/jun/14/100-greatest-non-fiction-books

[miril]

E bine de stiut.

http://www.gandul.info/financiar/ce-trebuie-sa-faci-in-cazul-producerii-unui-accident-rutier-in-strainatate-plus-cum-poti-obtine-despagubiri-8363327

[miril]

Stam bine la planuri si harti. Si mai nou la inele:

http://www.gandul.info/news/inelul-median-pe-zona-de-nord-taie-herastraul-cu-doua-tunele-ingropate-la-25-de-metri-vezi-cat-costa-proiectul-8412466

[miril]

Al 11-lea lucru ar fi...

http://www.evz.ro/detalii/stiri/zece-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-bnr-si-mugur-isarescu-937307.html

[miril]

Romania si incompatibilitatea. De data asta la carte digitala.

http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/amazon-kindle-nu-face-casa-buna-cu-cartea-digitala-romaneasca-230792.html

[miril]

Sfaturi pentru romani. Daca da norocul peste ei. Numai politician sa fi.

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/6-metode-de-ascuns-averea-230798.html

[miril]

Ca pe vremuri. Hai sa-ti arat Bucurestiul noaptea!

http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/Bucuresti_RATB_trasee_de_noapte_0_516549357.html

[miril]

Un articol mai vechi. Intelectuali si/sau disidenti.

http://www.promptmedia.ro/interviuri/107-interviu-cu-mihai-pelin

[miril]

Sur le pont d'Avignon...

http://www.adevarul.ro/cultura/Romani_stralucitori_la_festivalul_de_la_Avignon_0_ 528547561.html

[miril]

Nu-i frumos, Pascal!

http://www.gsp.ro/gsp-special/carte/marele-scriitor-pascal-bruckner-vorbeste-in-exclusivitate-despre-destinul-cartilor-in-era-internetului-si-despre-crima-frumusetii-250163.html

[miril]

Ai Pad, ai House. Sa-l app-licam la Cotroceni.

http://www.gandul.info/magazin/trei-motive-pentru-care-steve-jobs-ar-fi-un-presedinte-mai-bun-decat-obama-casa-alba-se-va-numi-ihouse-8562804

[miril]

Ce dragi imi sunteti, progresistilor, manca v-as!

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/otrava-perfecta-pazita-cu-strasnicie-intr-un-sat-din-harghita-233298.html

http://www.gandul.info/international/foto-o-planta-carnivora-inghite-un-pitigoi-un-eveniment-surprins-pentru-a-doua-oara-in-istorie-8574133

[miril]

De citit si vazut. Cartile si filmele.

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/Elfriede_Jelinek-_o_poveste_despre_femeile_excesive_si_sexualitate_ 0_534547074.html

[miril]

Un altfel de articol, contrastand tabloidul:

http://www.gandul.info/magazin/misterul-din-spatele-unei-opere-de-arta-semnificatiile-ascunse-ale-unui-celebru-tablou-semnat-jan-van-eyck-8769842

[Tyler Durden]

Nice. Ce aer spectral au ambii.:)

[miril]

IPad, ICarte, IZiare:

http://www.adevarul.ro/actualitate/tech_and_it/Ziarele_ataca_piata_cartilor_electronice_0_5579447 63.html

[miril]

Si eu am fost in Cartagina transaplina. Macar pe o parte din ea. De recomandat.

http://www.evz.ro/detalii/stiri/transalpina-soseaua-dintre-nori-946369.html

[miril]

In Bucurestiul iubit...

http://www.gandul.info/news/video-cum-spune-primaria-ca-ar-putea-arata-bucurestiul-in-2035-cele-39-de-proiecte-care-ar-putea-schimba-centrul-capitalei-8782150

[Tyler Durden]

IPad, ICarte, IZiare:

http://www.adevarul.ro/actualitate/tech_and_it/Ziarele_ataca_piata_cartilor_electronice_0_5579447 63.html

In curand...ISexul.

[miril]

Lobby despre un articol pe teme politice:

http://www.zf.ro/opinii/opinie-sorin-paslaru-redactor-sef-zf-asta-este-treaba-presedintelui-sa-faca-poze-la-rosia-montana-8769650

[miril]

Imi place cum gandeste. De citit.

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/moarte-remus-cernea-68227.html

[krapulax]

mie nu, iertat sa fiu. ateismul militant mi se pare extrem de toxxic.

[miril]

Mi s-a parut mai degraba defensiv, pentru comparatie. Si religiozitatea cvasisectara este cel putin la fel de toxica. Sa nu se inteleaga gresit, sunt o persoana credincioasa in sensul religios al cuvantului chiar daca nu merg la biserica (regulat). Ateismul este o optiune pe care nu o impartasesc dar nici nu o condamn.

[miril]

IPad, IHeart:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/medicina-viitorului-ritmul-inimii-se-masoara-video-sau-cu-ipad-ul-947692.html

[miril]

Prime Time News: IPhone 4S! IPod! ICloud! I14 octombrie! IProgresu!

http://live.gizmodo.com/

[miril]

Un articol de citit:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/exclusiv-evz-traim-o-criza-morala-masiva-a-capitalismului-950444.html

[miril]

Unde am mai vazut eu asta?

http://www.cotidianul.ro/grecia-coruptia-a-invadat-toate-aspectele-vietii-de-zi-cu-zi-161453/

[Bancaru]

Probabil ca si la noi. Dar cred ca scria get the fuck out.

[Jerome LeBanner]

40j da mii da euro pe an? Vorba lui Bancaru, sa-i GTFO pe toti

Cat despre Remus Cernea, l-am cunoscut personal cand eram copii, e cu cativa ani mai mic, parea normal atunci.
Acum nu pot sa spun decat ca si oamenii prostuti pot fi civilizati, atat am inteles dain ce scrie el, ca e civilizat

[miril]

O fi un prostut civilizat dar are mare dreptate aici, argumentand articulat. In plus, se da la gen de postaci pe care-i stim si noi de pe OLS:

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/apel-pentru-suspendarea-lui-basescu-67373.html

[miril]

Regalitate, Stat, Religie, Biserica, legaturi si...dezlegaturi.

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/de-ce-il-ignora-patriarhia-pe-regele-mihai-69339.html

[miril]

De ce toţi preşedinţii României s-au temut de Regele Mihai I? Observator Cultural Marius Ghilezan

Cînd Papa Pius al XII-lea le-a solicitat Aliaţilor un loc la Tratativele de Pace de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Stalin ar fi întrebat, conform mărturiilor istorice: „Cîte Divizii are Papa?“. La moartea dictatorului sovietic, Papa a răspuns: „Acum se vede cîte divizii avem“.
Regele Mihai I a trăit aproape jumătate de secol în exil. Fără gardă de corp sau servicii secrete. Nu a organizat nici un detaşament de luptă contra republicii instaurate de regimul sovietic de ocupaţie. A continuat să reclame abuzurile săvîrşite contra poporului său. Cînd unii ridicau Cortina de Fier, el cobora pios privirea.

Regele Mihai I a ajuns în SUA în luna martie a anului 1948. Atunci a mărturisit public, pentru prima oară, condiţiile impuse pentru abdicare. A fost primit de Administraţia Truman cu onorurile unui şef de stat. În acel moment, ambasadorul României la Washington, Mihail Ralea, intelectual fidel regimului comunist, a organizat o contramanifestaţie antimonarhică şi procomunistă. Ce puseseră la punct democraţii români din SUA, Nicolae Rădescu, Constantin Vişoianu, Niculescu-Buzeşti, Vălimărescu, Duca, Tilea, a fost tulburat de echipa de agitatori ai lui Ralea. În cele din urmă, Regele Mihai I a vorbit cîteva ore cu preşedintele SUA, cu reprezentanţi ai Departamentului de Stat, cu Averrel Harriman, fost ambasador al Americii în URSS, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Deşi stabilit în Elveţia, Regele Mihai I s-a ţinut departe de competiţiile interne din Comitetul Naţional Român, condus la început de Rădescu, apoi de Emil Ghilezan, ca secretar general. Fidel principiilor stabilite şi bine definite în Statutul Casei Regale, el nu s-a amestecat, nici după abdicarea forţată, în disputele dintre facţiunile politice.

Au urmat ani în care a transmis mii de mesaje cancelariilor occidentale, preşedinţilor şi guvernelor lumii libere, în apărarea poporului său. A reclamat impunerea terorii ca formă de guvernare, abolirea drepturilor democratice, întemniţarea sutelor de mii de români pentru opţiunile lor politice, degradarea instituţiilor statului, îngrădirea libertăţilor fundamentale ale omului, furtul identităţii unei naţiuni, închiderea cetăţenilor în lagărul comunist, lipsa dreptului la liberă circulaţie. S-a adresat ani de zile naţiunii sale prin intermediul BBC, al Vocii Americii şi al Europei Libere. Mesajele de Anul Nou ale Regelui Mihai erau difuzate în fiecare an de aceste posturi de radio. Spre sfîrşitul perioadei ceauşişte, Regele Mihai a acordat acestor posturi de radio mai multe interviuri antologice, în care a comentat situaţia foarte grea din România. În aceeaşi perioadă, la reşedinţa sa din Versoix, sute de români fugiţi din România îi băteau la uşă ca unui protector. A facilitat ani de zile dreptul la azil politic pentru mii de români, prin legăturile sale cu monarhii europeni. Poliţia politică a regimului comunist i-a trimis Regelui Mihai, în ianuarie 1988, o scrisoare de ameninţare cu moartea, potrivit unui document dat publicităţii de Liviu Tofan, director al Institutului Român de Istorie Recentă. Documentul era semnat de gruparea „În slujba Mareşalului“. Scrisoarea de ameninţare a fost trimisă atît Regelui Mihai, cît şi postului de radio Europa Liberă. Liviu Tofan a obţinut documentul de la Richard Cummings, fost Chief of Security la Radio Europa Liberă. În timpul revoluţiei din 1989, la emisiunea lui Friederich Mitterrand, găzduită de un post de televiziune elveţian, Regele Mihai a spus că este pregătit să se întoarcă în ţară.

A încercat încă din ianuarie 1990 să revină. Ambasadorul român de la Berna le-a transmis autorităţilor de frontieră că avionul nu va primi dreptul de survol dacă la bord se va urca M.S. Regele Mihai I, care nu are viză. A solicitat în zadar acest document. Bucureştiul nu i-a răspuns pe căile diplomatice. În 1991, a fost întors de pe autostradă cu acelaşi motiv. Ion Iliescu spune astăzi că nu a ştiut despre acţiunea în forţă a generalilor. În acelaşi an, Regele Mihai s-a întîlnit cu Ioan Petru Culianu la Universitatea din Chicago. Profesorul Culianu ceruse în repetate rînduri restaurarea Monarhiei ca singura formă de salvare a ţării. După trei săptămâni, a fost asasinat.

În 1992, Regele Mihai I a reuşit să facă o vizită în ţara sa natală, limitată la perioada Sărbătorilor Pascale, cînd, conform aprecierilor presei străine, au fost peste un million de români pe străzi. Au urmat alte cereri, alte negocieri, dar a mai primit dreptul să-şi viziteze ţara doar după ce regimul Constantinescu i-a dat paşaport românesc. La rîndul său, candidatul Convenţiei Democrate din România s-a ferit să-i retrocedeze proprietăţile şi, spre dezamăgirea suporterilor săi, nu a pregătit întoarcerea Regelui, aşa cum insistent i-a cerut-o mentorul său politic, Corneliu Coposu (astăzi, Emil Constantinescu spune că adepţii monarhiei erau foarte puţini şi o propunere de revenire a monarhiei n-ar fi avut sufragiu po****r consistent).

Aflat la al doilea mandat, Ion Iliescu s-a folosit de relaţiile Regelui cu dinastiile europene pentru aderarea României la UE şi pentru integrarea în NATO. Principelui Radu, soţul ASR Principesa Margareta, fiica Regelui, i s-a organizat la guvern un departament, în anii cînd Adrian Năstase deţinea funcţia de premier.

Actualul preşedinte al României, Traian Băsescu, l-a criticat în termeni extremi de duri, făcîndu-l „sluga ruşilor“. La televizor, a vorbit despre „bietul ex-rege“. A trebuit ca Theodor Paleologu să răstoarne directivele din partidul său aflat la putere, pentru a i se permite suveranului să vorbească Parlamentului, la împlinirea vîrstei de 90 de ani.

De ce s-au temut mereu preşedinţii de Majestatea Sa Regele Mihai I? Republica a fost o formă de stat nelegitimă, impusă de tancurile sovietice de ocupaţie. Din noiembrie 1946, cînd sute de mii de români au venit în Piaţa Palatului Regal să-l aclame ca pe singurul conducător legitim, toţi reprezentanţii noii forme de stat nu au adunat niciodată atîta simpatie po****ră. Regele Mihai I reprezintă un liant cu istoria. Este singurul şef de stat supravieţuitor al celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe timpul bunicilor noştri, nimeni nu îşi contesta suveranul. Avea legitimitatea dată de un regim constituţional, considerat unul dintre cele mai liberale ale Europei. În viaţa sa de aproape 90 de ani, suveranului nu i se poate face nici un reproş privind conduita publică. Întotdeauna a apărat interesele poporului şi ale ţării sale. Actul de abdicare de la 30 decembrie 1947 nu a fost niciodată validat printr-un referendum. Orice schimbare democratică a formei de guvernămînt trebuia să înceapă cu refacerea tradiţiei întrerupte la 30 decembrie 1947. Conform statutului Casei Regale, Regele domneşte şi nu guvernează, fiind deasupra intereselor politice. Regele este al tuturor forţelor politice şi nu doar al unui grup aflat vremelnic la conducere.

În istoria poporului român, conducătorii erau voievozi, domni sau regi. Niciodată nu a existat o voinţă po****ră de schimbare a formei de guvernămînt monarhic. Republica s-a impus prin forţă. Este, deci, ilegitimă. Dinastia din care face parte Regele Mihai a făcut România modernă. Dacă Regele este al tuturor, preşedinţii sînt ai celor care votează într-un anotimp politic. Asta este diferenţa dintre regi şi preşedinţi. Unii sînt unşi cu Mirul Sfînt, alţii sînt aleşi. Primii domnesc, iar restul guvernează. De aici criza de identitate şi de recunoaştere publică.

[miril]

Sărbătorind longevitatea Regelui Mihai Observator Cultural Doina Uricariu

Acum zece ani, cartea-album Mihai al României publicată la Editura Humanitas de ASR Principele Radu, includea şi două dedicaţii. Una din partea Majestăţii Sale Regele Juan Carlos al Spaniei şi cealaltă scrisă de Alteţa Sa Regală Principele de Wales. Aceste dedicaţii fac parte dintr-un frontispiciu pilduitor nu doar pentru o carte aniversară, pe care-l privim din nou acum, cînd regele României împlineşte vîrsta incredibilă de nouăzeci de ani.

Un rege tînăr care face istorie la 22 de ani
Ce vîrstă împlineşte istoria României moderne, născută odată cu monarhia? Şi cît de longevive mai sînt valorile? Credinţele? Proiectele pe termen lung ale poporului român, ale fiecăruia dintre noi? „Vărul Charles“ socotea în urmă cu un deceniu „un lucru extraordinar faptul că Mihai a ajuns la optzeci de ani“. Saluta acest miracol al longevităţii, numărînd mai mult decît anii, rodul făptuirilor, puterea vieţuirii şi supravieţuirii unui destin în demnitate, o longevitate a principiilor morale şi a credinţelor, o longevitate unică a iubirii faţă de poporul român, într-o lume deturnată, smulsă din ţîţîni.

Cine mai rămîne întreg şi integru într-o Europă „hăcuită“ de Zidul Berlinului, asemenea carcasei de vită tăiată în două la abator? Cum a putut un rege tînăr să-i ţină piept lui Hitler şi să nu-i facă reverenţe, să simtă ce pericol zace în trecerea armatelor române dincolo de Nistru? Cum de nu s-a lăsat copleşit, asemenea unor preşedinţi, premieri, monarhi, principi sau mesageri ai Bisericii Ortodoxe şi ai Vaticanului, care au cu Hitler chiar un tratat (precum sovieticii, în 1939)… Un rege tînăr de 22 de ani care a scurtat cu cel puţin şase luni durata războiului, prin actul de la 23 august, la care a contribuit. Avînd de partea lui voinţa partidelor democratice, voinţa Armatei Române şi voinţa poporului său. Un rege tînăr care a făcut mai multă istorie europeană decît atîţia lideri ce i-au fost contemporani. Care a trecut fără prihană peste cumpenele a două veacuri. Care a rezistat cel mai mult dintre regii Europei în faţa comunismului. Care a rămas integru şi neclintit în credinţa în Dumnezeu şi poporul său, fără să-i judece neputinţele, compromisurile… Atent la rănile suferite de poporul său, răbdător cu trădările lui şi suficienţa lui. Înţelept şi veşnic tînăr, în sufletul şi în mintea lui, ca orice fiinţă locuită profund de iubire. Secolul al XX-lea a basculat atîtea valori, a însîngerat mapamondul cu cel de-Al Doilea Război Mondial şi l-a îngheţat şi pietrificat în suspiciune prin escaladarea Războiului Rece.

„Umanitatea adevăratului bărbat de stat“
ASR Charles ne povesteşte, ne confirmă şi ne întăreşte propriile gînduri: „Pentru că îl cunosc de la începutul vieţii mele – pentru că l-am văzut practic la toate sărbătorile familiei noastre de la încoronarea mamei încoace – cred că am o oarecare idee despre ceea ce a trebuit el să îndure de-a lungul vieţii sale. Mă doare sufletul pentru Mihai şi Ana cînd ştiu prin ce teribile încercări şi necazuri au trebuit ei să treacă. Mă doare sufletul, de asemenea, pentru români, ale căror vieţi, tradiţii şi bunăstare au fost brutal sfărîmate pentru mulţi ani. De-a lungul tuturor acestor orori şi alienări de neînţeles, Mihai nu s-a lăsat niciodată cuprins de amărăciune sau de răzbunare. El şi-a păstrat întotdeauna umanitatea adevăratului bărbat de stat, credinţa în valorile civilizaţiei şi o linişte înţelegătoare. El a rămas, pentru mulţi români, o lumină de speranţă în întuneric, iar conaţionalii lui pot acum, în sfîrşit, să vadă adevărul care a fost înnegurat atîţia ani de minciuni şi de propagandă“.


Dar oare noi vedem acest adevăr? Sîntem lăsaţi să-l vedem? Putem să „vedem“ acest adevăr, cînd din 1990 încoace am asistat la continua lapidare a acestor adevăruri istorice, mergînd pînă la ignobile afirmaţii despre trădarea regelui, acesta fiind, chipurile, vinovat că în 1939 s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, precum şi de semnarea în 1945 a actelor Conferinţei de la Yalta, de deschiderea porţilor comunismului şi bolşevismului în România şi infiltrarea NKVD-ului? A fost curmată orice şansă de longevitate a valorilor şi a destinelor românilor – exilaţi din ceea ce ar fi fost adevărata lor istorie, exilaţi, decimaţi, deportaţi, dezrădăcinaţi odată cu abdicarea forţată a regelui lor. Cîţi mai înţeleg azi că odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai nu s-a petrecut doar gonirea lui în exil, ci şi scoaterea poporului român din matca istoriei lui, consolidată şi construită modern şi european de monarhie?

Statisticile naşterilor de băieţi începînd cu anul 1948 arată o alegere aproape copleşitoare a numelui de Mihai în botezul nou-născuţilor. Ca şi cum zeci de mii de mame visau, sub taina botezului, să-l readucă în ţară pe Regele Mihai izgonit de sovietici şi de Petru Groza. Visau să-l strige pe nume, să-l alinte, să-l ţină aproape, să-l ţină necurmat în memorie, în familie. Apoi s-a rostogolit şi se rostogoleşte şi azi propaganda. Te şi întrebi cum au răsărit atîţia republicani, uscaţi în gîndire şi buni doar de nutreţ la vite, asemenea paielor stivuite în căpiţe. Cum au ales ei republica, de vreme ce ea ne-a fost impusă de sovietici? Cine a ales şi cînd am ales noi pentru noi? Mulţi se exprimă şi azi recitindu-ne texte vulgare, ignomii, apostazii ale istoriei României, concepţii înrădăcinate în minţile mai multor generaţii de elevi, texte precum celebra Istorie falsificată a lui Roller, declarată de Arghezi, aflat într-un delir de abdicare morală, o carte mai importantă decît Biblia.
Ce vom mai sărbători pe 25 octombrie?
Mulţi dintre noi avem aerul de oameni cu creierele spălate, de parcă am fi fost „locuiţi“ de un cip a cărui menire este să ne şteargă istoria din memorie. Avem aerul că uităm ce vom sărbători pe 25 octombrie, pe lîngă aniversarea celor nouăzeci de ani împliniţi de Regele Mihai. Nu este doar aniversarea lui, ci şi primenirea memoriei istoriei noastre. De cine ne mai temem şi de cine mai ascultăm? Cine ne mai ameninţă cu şenile de tancuri şi soldaţii Diviziei „Tudor Vladimirescu“?… Şi cine ne transformă într-un popor de roboţi, apăsînd continuu şi cinic pe delete, cînd este vorba de adevărata istorie a României? Cine se teme de vigilenta ei distanţare de tot ce este fals, inept, troglodizat, virusat? Ca şi cum tastatura n-ar mai avea şi alte operaţii în vedere, ca şi cum istoria şi destinele s-ar scrie printr-un invaziv sindrom Alzheimer, la nivel naţional.

De ce nu mai regăsim la oamenii de stat care ne conduc umanitatea adevăratului conducător care luminează întreaga existenţă de 90 de ani a Regelui Mihai? De ce atîta ură împotriva acestui bărbat de stat de o nesecată longevitate în păstrarea necondiţionată a iubirii faţă de poporul său? Şi de ce nu sînt molipsitoare lumina lui, înţelegerea lui, curajul celui care a schimbat, la 22 de ani, cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, curajul de a schimba cursul unei istorii pe care nu am ales-o noi, ci am fost obligaţi s-o alegem?

Într-o Românie în care sîntem bombardaţi zilnic cu promisiuni şi comunicate de presă, cu un climat ostil valorilor care nu se înregimentează politic, într-o Românie în care cei nemulţumiţi sînt invitaţi să plece, îmi amintesc fără să vreau ceea ce mi s-a povestit despre ziua abdicării forţate a Regelui Mihai. Ceva ce seamănă cu o presiune asupra noastră de a abdica, de a uita cine sîntem, ce drepturi avem. Nu ne-am săturat să privim steagul nostru golit de orice stemă, deşi am avut o stemă a monarhiei care a reunit valorile simbolice ale românilor?
Se apropie ziua de naştere a MS Regele Mihai. Ne emoţionează pe mulţi miracolul longevităţii sale. „Vărul Charles“, ASR Prinţul Charles, îşi încheia dedicaţia la Aniversarea MS Regele Mihai spunînd: „Fii binecuvîntat, Mihai, şi La Mulţi Ani!“. Vom repeta mulţi dintre noi această urare, fără să-i spunem pe nume regelui nostru, unii numindu-l Majestate, alţii Sire, alţii cu aplecare spre poza vechimii şi artificiu, Vodă. Şi ca urarea să se împlinească şi să nu rămînă una legată doar de ziua de naştere, să ne gîndim şi să ne amintim toate acele fapte ale unei vieţi ce se întinde pe aproape un veac întreg. Şi să ne întrebăm de ce şi azi ni se mai cere să abdicăm de la adevărata istorie. Ba chiar, în loc s-o binecuvîntăm sîntem îndemnaţi şi aţîţaţi s-o hulim, ori doar s-o uităm definitiv. La Mulţi Ani, Majestate!

[miril]

Regele Mihai si Istoria:

http://www.gandul.info/news/discursurile-regelui-va-invitam-alaturi-de-reporterul-time-sa-urmariti-prima-aparitie-in-parlament-a-lui-mihai-i-era-acum-84-de-ani-8898555

[miril]

Despre filmul european numai de bine. in sensul cat mai propriu.

http://www.romanialibera.ro/cultura/film/ce-premiu-a-facut-o-pe-helen-mirren-sa-spuna-va-multumesc-ca-mi-recunosteti-meritul-de-a-fi-o-curva-plus-tudor-giurgiu-premiul-pentru-cel-mai-bun-scurtmetraj-al-anului-285887.html

[miril]

Ai carte, ai parte.

http://www.gandul.info/reportaj/patru-librarii-care-aprind-lumina-in-oras-carturesti-bastilia-kyralina-si-noul-humanitas-readuc-bucurestilor-stralucirea-de-altadata-10369209#

[miril]

A murit un om. Dumnezeu sa-l aibe in paza Lui.

http://www.guardian.co.uk/world/2011/dec/18/vaclav-havel

[miril]

Frumoase cadouri de Craciun de desfacut:

http://www.cotidianul.ro/la-scala-in-mijlocul-salii-era-un-drapel-romanesc-enorm-202809/

http://www.antena3.ro/romania/creeaza-magie-pe-scena-alina-cojocaru-balerina-deceniului-197098.html

http://adevarul.ro/cultura/teatru/silviu-purcarete-regizor-interviul-faceti-mine-nu-dumnezeu-1_50b76cc47c42d5a663a6691d/index.html#

H0VvZl_-uvw cfwQVXEA3Ec 5ZL2OZ4OBiE

[miril]

Mesajul de Craciun al Majestatii Sale, Regele Mihai:

Mesajul Regelui Mihai, de Crăciun: „Naşterea Domnului este o frumoasă lecţie de grijă pentru cei neînsemnaţi, despre cum noi, oamenii, suntem o mare familie“

„Ajunşi la Săvârşin, după un an plin de activităţi publice, Regina şi cu mine, alături de întreaga noastră Familie, sărbătorim naşterea Domnului Nostru Isus, cu speranţă şi credinţă. Ca de fiecare dată în ultimii şaptezeci şi doi de ani, mă adresez vouă, de Crăciun, cu aceeaşi afecţiune şi cu bucurie“, scrie Regele în mesajul său.

Mihai I şi-a amintit şi de militarii noştri plecaţi pe fronturile din afara ţării sau în misiuni de apărare a păcii. „În lunga mea viaţă, am avut timp să înţeleg rostul fundamental al soldatului în mersul Naţiunii. Gândurile mele se îndreaptă, aşadar, spre toţi militarii români aflaţi în ţară sau în misiuni de apărare a păcii în lume, precum şi la soţiile, soţii, părinţii şi copiii lor“.

„În atmosfera căminului, al doilea gând al nostru se îndreaptă către oamenii în vârstă. cu sau fără familii, în bună stare fizică sau cu sănătatea şubredă, vârstnicii României au nevoie de înţelegerea şi iubirea semenilor, de ajutorul şi încurajarea lor. Îndrept un cuvânt de laudă către medicii români care, uneori în chip anonim şi cu dificultăţi, dau zile suportabile bătrânilor şi bolnavilor noştri“, a mai spus Majestatea Sa.

Familia regală i-a invitat pe români să treacă de porţile Săvârşinului, reşedinţa lor în această perioadă. „Porţile Săvârşinului sunt deschise sutelor de tineri şi adulţi, copii şi bătrâni care vin să cânte colinde, să-şi arate costumele păstrate din bătrâni, să danseze în ritmurile tradiţionale de Crăciun. De orice confesiune ar fi, românii sunt bineveniţi. Prezenţa lor dă rost noţiunii de familie şi sărbătorii Naşterii Domnului petrecută în comunitate“.

„Reamintesc românilor ca Naşterea Domnului Isus Hristos este povestea unei familii. O familie aflată în împrejurări grele. Este o frumoasă lecţie despre grija faţă de cei neînsemnaţi, despre cum noi, oamenii, suntem parte a unei mari familii. O lectie de umilinţă, dar şi de mândrie. De durere, dar şi de înălţătoare umanitate. O lecţie necesară în lumea de astăzi, în care atâţia oameni se simt uitaţi, umiliţi sau neînţeleşi“, a mai spus Regele.

„Viaţa noastră publică lasă încă de dorit, dar sper să găsim puterea de a îndrepta lucrurile. Vom avea o şansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răsăundere. Nu va veni niemni să ne ofere binele“, a mai transmis Regele.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

http://adevarul.ro/news/eveniment/mesajul-regelui-mihai-craciunnasterea-domnului-frumoasa-lectie-grija-cei-neinsemnati-despre-oamenii-mare-familie-1_50d8303c596d7200913017d9/index.html

[miril]

Pilduitor, frumos, articol, acum, la inceput de an. La Multi Ani, tuturor!

Five rules for life Jonathan Sacks The Times

I spend a lot of time with young people — pupils about to leave school, students at university and graduates about to start a career. Often they ask me for advice as they begin their journey into the future. Here are some of the ideas worth thinking about as we begin our journey into a new calendar year.

The first thing to do is dream. Seemingly the least practical activity turns out to be the most practical, and most often left undone. I know people who spend months planning a holiday but very little time planning a life. Imagine setting out on a journey without deciding where you are going to. However fast you travel, you will never reach your destination because you never decided where you want to be. In fact, the faster you travel, the more lost you will become.

Dreams are where we visit the many lands and landscapes of human possibility and discover the one where we feel at home. The great religious leaders were all dreamers.

Within my own tradition there was Moses, who dreamed of a land flowing with milk and honey, and Isaiah who dreamed of a world at peace. One of the greatest speeches of the 20th century was Martin Luther King’s “I have a dream”. If I were to design a curriculum for happiness, dreaming would be a compulsory course.

The second rule is, follow your passion. Nothing — not wealth, success, accolades or fame — justifies spending a lifetime doing things you don’t enjoy. I have seen too many people enter careers to earn money to give their partners and children everything they want, only to lose their partners and become estranged from their children because they never had time for them. People who follow their passion tend to lead blessed lives. Happy in what they do, they tend to spread happiness to those whose lives they touch. That is a life worth living.

The third rule I learnt from the psychotherapist who survived Auschwitz, Viktor Frankl, whose Man’s Search for Meaning is one of the most widely read books of our time. Frankl used to say: Don’t ask what you want from life. Ask what life wants from you. The great lives are ones where people heard a call, had a sense of vocation. That is what set Abraham, grandfather of monotheism, on his journey and eventually it changed the world. Moses might have lived a life of ease as a prince of Egypt but he heard the cry of his people as they suffered under slavery, and God’s call to him to lead them into freedom.

There is a well-known story about three men who spent their lives quarrying rocks. When asked what they were doing, one replied, “Breaking rocks.” The second said, “Earning a living.” The third said, “Building a cathedral.” We don’t need to ask which of the three had the most job satisfaction. The late Steve Jobs spent his life making technology people-friendly. The creators of Google sought to make the world of information available to all. An overarching sense of the Why preceded the How. Where what we want to do meets what is crying out to be done, that is where we should be.

The fourth rule is: make space in your life for the things that matter, for family and friends, love and generosity, fun and joy. Without this, you will burn out in mid-career and wonder where your life went. In Judaism we have the Sabbath, a dedicated day of stillness each week, where we make space for all the things that are important but not urgent. Not every culture has a Sabbath, but life without dedicated time for renewal, like a life without exercise or music or a sense of humour, is a lesser life.

The fifth rule is work hard, the way an athlete or concert pianist or cutting-edge scientist works hard. The American psychologist, Mihaly Csikszentmihalyi, calls this the principle of “flow”. By this he means the peak experience you have when you are working so hard at a task that you are unaware of the passing of time. No great achiever — even those who made it seem easy — ever succeeded without hard work. The Jewish word for serving God, avodah, also means hard work.

There are many other rules but these are some of the most important. Try them and you will be surprised by joy.

Lord Sacks is Chief Rabbi of the United Hebrew Congregations of the Commonwealth

http://www.thetimes.co.uk/tto/faith/article3648354.ece

[krapulax]

Autor: Marius Oprea.

La mijlocul lunii ianuarie, am avut privilegiul de a fi primit, şase zile la rînd, în casa de la Cluj a doamnei Doina Cornea (care nu mai primeşte ziarişti şi nu mai acordă interviuri, dar cu mine a făcut o excepţie, care mă onorează; îi sînt recunoscător atît doamnei Cornea, cît şi fiului ei, Leontin Iuhas, pentru marea încredere de care mă bucur din partea lor).
Am reîntîlnit-o după multă vreme, întrucît doamna Doina Cornea a urmat un lung parcurs de refacere, după nefericite probleme de sănătate, timp în care a fost înconjurată de dragostea celor apropiaţi, evitînd însă orice altă întîlnire care putea să o suprasolicite. M-am bucurat nespus să o văd, ne-am îmbrăţişat, i-am dat o cutie de bomboane şi fotografii făcute împreună la o întîlnire anterioară.
Leontin, fiul şi fidelul său protector, ne-a fost alături pe parcursul celor şase zile de dialog, care mi-au adus aminte de alte şase zile, petrecute alături de Vladimir Bukovski la Cambridge, în grădina sa, pe care am numit-o atunci grădina îngerilor. În casa doamnei Cornea m-am simţit aidoma ca în acea grădină a îngerilor. „Trecutul e prolog“, scria Shakespeare. Aşa am simţit, încă din prima zi, învăluit de cuvintele calde şi de privirea veşnic zîmbitoare ale doamnei Cornea, în care dînsa, vorbind, a creat o succesiune de imagini în care am putut vedea uneori, cu o nestăpînită emoţie, cum a curs firul vieţii sale. Am început, întors de la Cluj, să transcriu aceste convorbiri, din care puteţi citi cîteva fragmente mai jos.
Intervenţiile în text sînt minime, am redus întrebările puse pentru a nu frînge şirul gîndurilor doamnei Doina Cornea, iar dialogurile paralele discursului le-am pus în paranteze în text. „Un destin exemplar“ s-ar fi ales, în tiparele limbii de lemn ale reportajelor din anii ’80, drept titlu al istorisirilor doamnei Doina Cornea. Am preferat însă o altă încercare – aceea de a transmite ce am simţit şi eu intrînd, vreme de şase zile, în grădina sufletului şi a amintirilor unui om care, prin curajul său demn şi modest, şi-a făurit din această grădină o grădină a îngerilor.

Prima amintire
Doina Cornea: Prima mea amintire din copilărie a fost cînd am crezut că mama e moartă. Şi aveam trei ani. Şi ştiam ce e aia, ştiam că, dacă mama moare, n-o s-o mai văd niciodată. Vă daţi seama, un copil mic, de trei ani, ce presimţire a morţii şi ce intuiţie avea. Nu prea mi-a mai rămas... (rîde). Dar aceea a fost o amintire teribilă a mea. Şi strigam: „Nu muri, mamă, nu muri, mamă“ şi... să mă aşez, aşa (rîde), că poate e prea solemn, povestind aşa ceva în picioare... (se îndreaptă către scaun, Leontin intervine blînd: „Atenţie la picior, să nu te împiedici, mamă“). E prima amintire... Dacă vreţi ca în această amintire să dau dovadă de autenticitate, o fac...

Marius Oprea: Ştiţi, eu nu pun la îndoială...
Da, dar copiii amestecă. Eu nu ştiu acum despre toate amintirile, dacă sînt ale mele sau unele mi-au fost povestite mai tîrziu de părinţi, dar asta, în ochii mei, este autentică şi prima. Argumentul e că ştiu că, dacă mi-ar fi povestit cineva, nu ţineam minte detaliile pe care vi le spun mai departe. Adevărul este că nimeni nu mi-a spus cum era îmbrăcată mama, care leşinase şi tata a întins-o pe jos pe duşumea. O văd şi acum cu mare claritate. Mama avea o rochie roz pe ea şi îmi aduc aminte şi de ţesătura materialului şi îl văd. Da. Am şi o fotografie minunată cu mama în acea rochie. În genere, toate amintirile despre copilăria mea timpurie sînt fericite, în afară de aceasta, prima, care este şi cea mai tristă, şi cea mai puternică. Cea mai tristă... Atunci cînd a căzut mama jos, leşinată şi eu am crezut că murise, eram revoltată că tata n-a luat-o de pe jos, doar a întins-o, a îndreptat-o, dar n-a ridicat-o, n-a pus-o în pat; mai tîrziu, mi-am dat seama că nu trebuia să o mişte... Apoi a îngrijit-o. A stat mama bolnavă cam şase săptămîni, aşa mi s-a spus, asta nu e amintirea mea, timpul nu ştiam să-l măsor. Cred că aveam vreo doi ani atunci, cînd cu moartea, cu „Nu muri, mamă“, nu ştiu de unde ştiam eu că, dacă moare mama, e sfîrşitul sfîrşitului. Chiar sînt impresionată cînd mă gîndesc la cunoştinţele mele de atunci despre moarte. Dar le-am uitat... (rîde, din nou, uşor).

Dar, mă iertaţi, eu nu v-am întrebat despre moarte. Eu v-am întrebat despre viaţă.
Da, acuma trec la viaţă. Cunoscusem un copilaş... A fost primul meu prieten. Eram fericită atunci cînd mă jucam cu el şi uitam pe loc şi de moarte şi de toate, de necazurile mele, că aveam şi alte supărări. Eram la grădiniţa săsească şi plîngeam tot timpul după mama. Eram foarte mămoasă. Am avut, dacă vreţi, o viaţă normală de copil răsfăţat şi iubit prea tare... Şi nu putea învăţătoarea de acolo, de la grădiniţă, să se descurce deloc cu mine, nu o lăsam să-şi facă lecţiile cu ceilalţi copii, că eu mă ţineam de ea şi nici la toaletă nu putea merge singură şi aşa au fost de fericiţi cu toţii cînd m-au retras părinţii din acea grădinţă, că nu pot să vă spun... (rîsete).

Ce vă mai amintiţi despre părinţi?
Mama era mînă de fier la noi în casă. Ea a fost aceea care a avut mînă de fier, cînd a trebuit. Că n-a avut-o totdeauna. Mama era mondenă. Era şi bolnavă realmente, dar şi atunci, cînd a leşinat pe podea şi m-am speriat, era îmbrăcată frumos. Era întotdeauna îmbrăcată frumos. Era mondenă, în sensul că-i plăceau balurile, muzica, prietenii... şi tata era chiar contrariul mamei. Dar el avea un suflet de o puritate... cînd am mai crescut, mi-am dat seama de asta, cu o bunătate şi cu o răbdare cu mine... nemaipomenite. Dar noi doi eram amîndoi zero în sensul protecţiei. Mama ne proteja pe amîndoi.

Cum adică?
Să vă spun... A şi fost foarte revoltată mama, odată, cînd a venit tata acasă cu mine şi cu un ţigănuş. Mă ducea tata cu o săniuţă la plimbare şi am început să plîng că mi-e frig. Şi a văzut un ţigănuş (că noi mergeam pe un cîmp) şi l-a luat pe sanie şi m-a pus în braţele ţigănuşului. Eu eram cu un paltonaş roz, frumos, curat şi am ajuns acasă cu hainele... (rîde în hohote) şi mama mi-a spus mai tîrziu „Cînd te-am văzut în braţele ţigănuşului pe sanie, am avut aşa o privire, că tata nu mai ştia ce să facă“. Dar aceasta nu este amintirea mea, mi-a spus-o mama mai tîrziu. A mea este aceea, cea mai groaznică, cu moartea mamei, cu revelaţia morţii şi restul...

Prima revelaţie
...şi muzica. Muzica. Am avut, prima, revelaţia muzicii. Aceasta este o amintire iarăşi puternică. Îmi plăceau sunetele. Era un organist acolo, la Şercaia, care cînta la orgă şi mie îmi plăcea foarte mult să mă lase să apăs clapele.

La orgă?
Ei bine, eu nu ştiu acum dacă la orgă sau era... nu, nu era orgă, cred că era un armonium. Nu ştiu cum era, nu ştiu... nu ştiu ce era... dar scotea sunete frumoase cînd îmi puneam eu degetele. Şi mă lăsa acel domn să apăs pe clape, mă ţinea în braţe şi el făcea ceva acolo jos cu picioarele pe pedale. Îmi amintesc acele sunete şi eram atît de fericită că ele pornesc din degetele mele pe clape. Tata era pe atunci prim-pretor la Şercaia (http://www.primaria-sercaia.ro/), eu tot timpul, acasă, stînd mai mult cu mama, mă ţineam tot timpul după ea. Aşa eram de mămoasă... Nu e bine să ai un singur copil, să ştiţi că poate să devină ca mine... (numai puţin, să mă aşez cu scaunul mai aproape, lîngă dumneavoastră... aşa...). Şi acolo, la Şercaia, tata mă plimba, nu mama. Tata era cel care mă ducea prin lume şi-mi explica şi-mi arăta şi flori, şi animale, şi acolo şi mai tîrziu un pic, cînd am mai crescut şi ne-am mutat la Ocna Sibiului. Mama era cea care nu mă lăsa să mă joc cu alţi copii. Tata mă lăsa. El îi spunea des mamei să mă lase mai liberă... de fapt, să fiu mai independentă, nu mai liberă, şi mama nu voia. Îmi plăcea cu tata, dar nu credeam în el că mă putea proteja aşa, ca mama. Tata a fost în toată copilăria şi adolescenţa mea un prieten pe care eu îl puteam muştrului cum voiam. Cred că eram şi puţin obraznică. Dar îmi plăcea cu tata. Mă ţinea, se plimba cu mine, uitaţi acolo, am o fotografie... mă ţinea de mînă... mîna lui mare, mă simţeam atît de ocrotită... Acolo, în fotografie, eram mare, aveam deja cinci ani. Era o zi de primăvară, de fapt toate erau primăvară. Toate erau de primăvară... zilele acelea. Nu îmi aduc aminte aşa, în mod special, de una. Am avut o copilărie fericită. Eram fericită pentru că nu ştiam că există şi rău şi greu în lume.

Prima dezamăgire
Mai tîrziu, a venit şi asta. Mie mi se promitea că voi face studii, că voi fi extraordinară, că mă vor trimite la Paris să studiez... vise din astea mi-au băgat în cap părinţii. Dar a venit 1940, eram în liceu la Reghin. Şi atunci, am văzut că viaţa e cu totul altceva şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această cunoştinţă a lumii şi a necazurilor, fără de care eu aş fi rămas un mare nimic, un mare zero. Pînă atunci, eram vedeta şcolii, tata era prim-pretorul acelui orăşel de 5.000 de locuitori. Am fost trădată la şcoală de colegi, că saşii au trecut imediat de partea ungurilor. Prietena mea cea mai bună era Clara; mama o invita la masă în fiecare duminică, iar eu mergeam cu ea împreună la patinaj şi cîte mai ştiu eu, ne jucam şi eram fericite; era fiica unui ungur înstărit, pe atunci avea 500 de hectare de pămînt, dar nu era totuşi o avere grozavă. Atunci, în august 1940, ea era plecată în vacanţă, nu mai ştiu pe unde şi aşa o aşteptam, ca pe un înger salvator să vină, că ea o să mă apere. Vedeţi ce lipsă de... cum să zic... la mine erau o mare naivitate şi carenţă de rezistenţă, nu fusesem învăţată deloc cu răul. Ea, rezistenţa, s-a format pe urmă.
Privind acum înapoi la acele întîmplări, cu toată durerea de atunci, cred că ceea ce s-a întîmplat mi-a prins bine, pentru că am văzut că oamenii ştiu şi pot să fie vicleni şi răi. Şi, în amintirea mea, cei mai răi nu erau ocupanţii care veneau din Ungaria, ci localnicii, care ne cunoşteau şi pe care îi cunoşteam. Acuma, nu ştiu... tata cred că n-a fost un om rău cu ei, cît a fost prim-pretor. Tata vorbea cu ungurii ungureşte, în România Mare, cînd ei veneau la Pretură. Avea primari unguri, eu ştiam că-l iubeau. Dar erau falşi. Eu nu ştiu... dar s-a dovedit că şi Clara m-a trădat şi era falsă. Clara, prietena mea cea mai bună, despre care vă spuneam înainte. Şi pe care aşa o aşteptam, ca pe un înger care va veni şi mă va salva şi va ţine piept celor care acum mă jigneau. Dar, de unde... primul cuvînt pe care mi l-a spus cînd am început să-i povestesc: uite ce face armata maghiară... sau ce ştiu eu ce-am mai invocat, poate despre profesorii noştri care erau unguri... uite ce fac şi cum fac... primele cuvinte pe care mi le zice sînt: „Aşa-ţi trebuie, valahă puturoasă!“. Vă daţi seama...

Trebuie să fi fost o mare dezamăgire, era prietena dumneavoastră cea mai bună...
Da, prietena cea mai bună... a mea... mi-a zis asta... Parcă mi-a dat cineva cu o măciucă în cap. Dar a fost bine, totuşi, pentru că, în clipa aceea, am devenit o fiinţă. M-am maturizat şi am devenit şi eu destul de rea şi destul de... să spun drept, pe atunci îi uram pe unguri. Pînă atunci nu ştiusem ce-i ura. Îi uram. Vă spun, într-o clipă. Tot înainte, tata mă învăţase că oamenii sînt egali, că trebuie iubiţi toţi, că or fi fost şi români, şi unguri ,şi nu ştiu ce... şi unii şi alţii răi. Dar în clipa aceea eu, dacă vreţi să fiu sinceră, i-am urît pe toţi şi din tot sufletul. Îi simţeam ca pe duşmanii mei de moarte.
M-am vindecat de această ură mai tîrziu, of, acum pe loc nu mai ştiu cînd... Vă rog, lăsaţi-mă un pic (soarbe o gură de cafea şi tace cîteva clipe, apoi revine). Eram în învăţămînt, eram profesoară, aveam unguri în clasă şi cred că nu eram tocmai dreaptă cu ei şi într-o bună zi mi-am zis: „De-acuma te porţi şi tu ca şi ei, cum s-au purtat profesorii de la Reghin cu tine?!“... mi s-a făcut deodată lumină în cap şi ruşine. Şi, din clipa aceea, eu m-am purtat frumos cu grupele mele de maghiari. Dar acesta este adevăratul curat pe care vi-l spun: în acea vară a anului 1940 şi în anii care au urmat sub ocupaţie şi apoi multă vreme i-am urît. Din cauza acelei „valahă puturoasă“, cuvintele pe care mi le-a spus îngerul meu păzitor. Şi eu n-am putut să o iert pe Clara. Mai apoi, a venit întîi bunicul ei, a venit, nu ştiu, o mătuşă la tata, ca să mă roage să o iert. Am fost rea, n-am iertat-o. Şi cînd am devenit studentă la Cluj, chiar ea a venit să mă vadă, dar tot n-am putut-o ierta. Din tot sufletul, vă spun că a rămas de atunci ceva în sufletul meu, ceva rău. Şi asta a fost urît. Ea a murit tragic. Şi acum aş ierta-o, dar nu mai am pe cine. Pentru că s-a sinucis. S-a dus la Viena, s-a refugiat acolo, acolo s-a sinucis şi acum n-aş mai avea pe cine să iert. Vedeţi ce faci în viaţă? Ce faci în viaţă ca om? Nu sîntem chiar buni şi curaţi...

[Tyler Durden]

Cum comentati, domnule Miril: http://www.observatorcultural.ro/Cind-bucuria-se-transforma-in-cosmar*articleID_28239-articles_details.html ?

[miril]

Domnule Tyler Durden, ti-am mai raspuns si alta data asa ca nu inteleg de ce ma mai intrebi. Repet, ICR Stockholm e una ICR, ca institutie, sub Patapievici e alta. Din pacate ICR Stockholm, care a facut o munca excelenta de promovare a literaturii si culturii romane plateste, nemeritat, pentru faptul ca ICR s-a inregimentat politic sub conducerea lui Patapievici. Acum se culeg roadele putrezite, dar din pacate nu de catre cei care merita. Ca actualii nu sunt mai breji ca sa nu zic ca sunt mai mediocrii (sic) nu-i un secret si subliniaza de fapt, indirect, prejudiciul imens pe care Patapievici et comp. l-au facut institutiei a carei menire a fost terfelita pentru bani primiti in scopuri politico-propagandiste. Ma asteptam la altceva de la unii precum Patapievici si Plesu dar inteligenta nu-i suficienta cand capul se lasa coborat foarte jos de afectiuni incurabile ale coloanei vertebrale. Singurul lucru cu care putem iesi de aici este ca am scapat, cel putin eu, de mitul intelectualilor providentiali, constructivi pentru bunul mers al lucrurilor in aceasta tara blestemata. As spune mai multe dar ma opresc aici. Noroc ca s-a gripat un pic site-ul lui Vadim ca altfel ai fi primit mai multe...amanunte :D. Sa auzim numai de bine! Vorbim noi alta data si, presupun, nu aici, pe forum. O zi buna!

[miril]

Tipic romanesc:

http://adevarul.ro/cultura/arte/suntem-stare-sa-i-sculptam-cruce-brancusic-1_5126521a00f5182b85896931/index.html

[miril]

O voce, inca treaza, de la Europa Libera:

http://adevarul.ro/cultura/istorie/exclusiv-nicolae-stroescu-stinisoara-despre-europa-libera-emanuel-valeriu-securitate-1_5128ff1900f5182b8595b0c5/index.html

[miril]

It's a no brainer!

Ultimate brain-teaser: how to mimic the human mind The Times Tom Whipple

When Henry Markram’s project is complete, his Swiss supercomputers will require the full-time services of a small power station. The objects those supercomputers are trying to mimic require rather less energy. In fact, says Professor Markram, “they run on a banana a day”.

The Human Brain Project, based in the École Polytechnique Fédérale in Lausanne, is the most ambitious in the history of neuroscience. It is an attempt by scientists, including some from the UK, to mimic 100 billion neurons, 1,000 trillion synapses and millions of kilometres of cables: the contents of the human skull.

The hope is that, in ten years, inside these supercomputers by the shores of Lake Geneva there will be, for the first time, a reasonable approximation of our brains. The scientists modestly hope that the work could point the way to a revolution in computing, a transformation in dementia treatment and possibly even the creation of the first conscious machine.

A few days after the €1 billion (£865 million) European research grant was announced last month, President Obama approved funding for three times that amount, for a “brain mapping” project in the US. Like the space race and human genome sequencing before it, a transatlantic battle has begun to explore, not the universe, but the most complex known entity in that universe.

The reason why is partly down to that banana-power station disparity. “Digital computing with silicon is hitting a wall,” says Professor Markram. “We need a paradigm shift. The brain is extremely energy efficient. It is also robust; you can lose half your brain and not notice. Even in everyday life each one of us does extraordinary things a computer is not close to achieving.”

The plan is to recreate, in a computer, the way that the brain computes, then reverse that knowledge and make our computers compute like a brain. The minor obstacle is, of course, building a brain. “The fact is, we’re still in the Dark Ages. We’re a little better than we were 6,000 years ago, but not much,” Professor Markram says.

He has a stark illustration of the size of the problem. One of the best-understood areas of the brain is the neocortex. Within a volume of the neocortex the size of a pinhead there are 3,000 potential viable connections. Only 22 of those have been mapped, at a cost of €1m per connection.

Conventional approaches might, say, propose mapping the rest. But Lausanne’s approach will, instead, involve combining all we do know, at the molecular level, and then extrapolate that to try to construct a computer brain with the same number of connections as a real brain. Then the scientists will test it.

“If a little piece of our computer brain behaves the way a little piece of real brain behaves, we will go further and build a brain region. If that behaves, we build the whole brain. If the whole computer brain begins to display patterns of a real brain, we attach it to a robot.”

At this point, Professor Markram would like people to ask about the implications for research into diseases. But, typically, they ask a different question: will the robot be conscious? He has no answer. “If it turns out that consciousness relies on a critical mass of interaction, then it is possible,” he says. “But it could be we map all the neurons, recreate the pathways, and can’t get it.”

Patrick Aebischer, the head of the Lausanne institute, puts it another way: “The big question of science is, how can this porridge in our head make consciousness? And will this experiment help with that understanding? It is like Kafka: you open a door and find another door, then another and another. The doors never end. But you are further into the building.”

http://www.thetimes.co.uk/tto/science/psychology/article3704016.ece

[miril]

Demnitate, cuvant romanesc:

http://adevarul.ro/cultura/istorie/eroi-uitati-sacrificiileignorate-ultimilor-luptatori-anticomunisti-1_514453db00f5182b8514cde6/index.html

[miril]

E bine de stiut, Romania, judet cu judet, cu mai putin bune si mai multe rele:

http://www.gandul.info/financiar/harta-interactiva-a-nivelului-de-trai-din-romania-cat-de-bine-se-traieste-in-judetul-tau-10675712#

[miril]

E bine de stiut, Romania, judet cu judet, cu mai putin bune si mai multe rele:

http://www.gandul.info/financiar/harta-interactiva-a-nivelului-de-trai-din-romania-cat-de-bine-se-traieste-in-judetul-tau-10675712#

[Zamo]

Miril, ce-au scris ziarele din Suedia despre Margaret Thatcher?

[Jerome LeBanner]

Ca s-a intalnit cu Olof Palme :mda:

[miril]

Zamo, Suedia este impartita ca si britanicii in privinta unui politician greu de neglijat pentru contributia sa in politica mondiala. Dumnezeu sa-o odihneasca pe Margaret Thatcher!

Mai jos, un interviu cu un intelectual autentic, unii din putinii ramasi si cu care Romania poate fi asociata. Lectura placuta!

Criticul de teatru George Banu, despre prietenii săi: „Cioran surâdea, râdea, dar îşi ascundea răvăşirile“ Adevarul Simona Chitan

Unul dintre cele mai respectate nume din teatru, George Banu, descrie România şi pe prietenii săi artişti, Emil Cioran, Radu Penciulescu, Andrei Şerban şi Monica Lovinescu, cu sensibilitatea unui om plecat de 40 de ani din ţară

„Călătoriile comedianului”, prezentate de teatrologul George Banu

„Trilogia antică“, cel mai bun spectacol din România de după Revoluţie...

Este singurul critic de teatru din Academia Română, este singurul critic de teatru român care predă la Sorbona. De o cultură enciclopedică, dublată de o profundă sensibilitate, George Banu a păstrat nostalgia României, ţara căzută în „noaptea comunismului“, atunci când el a părăsit-o în 1973. A ales cariera universitară, dar nu s-a îndepărtat de teatru, eseistul fiind şi autorul unor rafinate albume de artă. În vârstă de 70 de ani, teatrologul vorbeşte, pentru „Weekend Adevărul“, despre dificultatea parcursului său, despre valoarea prieteniei şi despre scena supravegheată. George Banu şi-ar dori să-i reîntâlnească pe marii săi prieteni-artişti mai des, amintindu-şi de răvăşirile lui Emil Cioran. În România îi va fi dedicat în toamnă Festivalul „Interferenţe“ de la Cluj. Până atunci, îl vom revedea, în iunie, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu.

„Weekend Adevărul“: De la cine aţi moştenit sensibilitatea pentru artă?

George Banu: De la tata, care avea o memorie muzicală extraordinară. El a fost sedus şi de ideea de a avea o colecţie de artă, de tablouri. Pentru tata, care era medic, interiorul casei a fost un fel de refugiu personal, o oază în mijlocul societăţii cenuşii din timpul comunismului.

De ce aţi ales să plecaţi în Franţa?

Am plecat în urma tezelor din iulie ale lui Ceauşescu, din 1971. Plecând la Paris, foarte greu, aveam o singură provocare: sau rămân în Franţa trecând Rubiconul precum Cezar sau revin şi accept să rămân definitiv în România. Situaţia, am intuit, se anunţa neliniştitoare şi ea a devenit, într-adevăr, grea. Nu m-am înşelat, din păcate...

Cum aţi reuşit să vă impuneţi într-un timp foarte scurt?

Eram bine format profesional, pentru că avusesem acces la bibliografia străină. Am ajuns pe 31 decembrie 1973 la Paris şi, într-adevăr, graţie pregătirii mele şi a calităţilor pe care le aveam, pe 17 februarie anul următor, lucram deja la Sorbona. Un coleg francez mi-a spus această frază simptomatică: „Tu ai citit aceleaşi cărţi ca noi“. Beneficiasem de un sincronism cultural, el îl recunoştea, nu veneam dintr-o cultură provincială. A fost prima garanţie de legitimizare pentru intrarea în spaţiul teatral francez. Pe de altă parte, am fost sedus de oamenii de teatru, l-am întâlnit de la sosire pe regizorul Peter Brook. Am dat dovadă de o anumită deschidere, căci dacă nu eşti Brâncuşi sau Picasso, atunci măruntele tale convingeri se pot transforma într-un scut care te îndepărtează de ceilalţi.

Arlechin, între teatru şi universitate

Cum aţi împăcat cariera universitară cu cea de critic de teatru?

După cum îmi spunea odată Andrei Şerban, am admis să fiu arlechin, „slugă la doi stăpâni“, şi la universitate, şi la teatru. Am fost impur, nu am ales universitatea îndepărtându-mă de teatru şi nu am ales doar teatrul, separându-mă de şcoală. Astăzi, la capăt de drum, admit că acest parcurs ambivalent a presupus o anumită asceză – mari eforturi şi sacrificii –, dar în el mă recunosc.

Aţi păstrat o nostalgie a limbii române?

La început, pentru scris doar, am resimţit dureros îndepărtarea de limba română. Însă soţia mea, Monique Borie, care e şi ea profesoară la Sorbona, mi-a fost de mare ajutor şi, progresiv, am reuşit să-mi construiesc o gândire în franceză, să o formulez corect, dar şi cu plăcere!

Aţi păstrat o anumită poeticitate şi o calitate a metaforei, care vă diferenţiază de limbajul arid, specializat din discursul teatral modern. Nu v-a tentat structuralismul?

Teatrul nu e compatibil cu tehnicizarea structuralistă a discursului. Lingvistica, muzica pot fi compatibile, teatrul însă e o prezenţă vie. Una dintre reuşitele mele a fost că am refuzat tacit să mă integrez complet în Franţa, să devin un teoretician francez asemenea teoreticinilor francezi. Eu am scris despre ecoul pe care teatrul l-a produs în mine.Cred că fiecăre trebuie să-şi inventeze propria cheie de a înţelege un spectacol. În teatru, există o relaţie de prezenţă, de descriere. Cum să descriu lumina de pe scenă, intrarea unui actor pe scenă? Nu pot să le descriu ca pe simple semne. Teatrul ţine de poetic, de inefabil, de aceea eu am încercat să folosesc un limbaj deschis, cu metafore active, vii, născute din spectacol.

Aţi scris tripticul eseistic „Odihna“, „Noaptea“, „Uitarea“. Cum aţi îmbinat rigurozitatea documentării cu lirismul textelor?

Eu nu am reuşit să fiu actor, ceea ce a fost o şansă pentru mine. Nu am reuşit să devin nici scriitor, deşi aş fi vrut să fiu scriitor. Scriind despre teatru, am încercat totuşi să-mi păstrez pulsiunea interioară de scriitor. Am scris despre uitare, odihnă, noapte, texte la limita literaturii, texte fragmentare, puse în scenă de Mihai Măniuţiu. Am considerat că, acolo unde se termină cuvintele, pot să înceapă imaginile. Neîmplinirea de a nu fi basculat de partea literaturii mi-a permis însă să am o poziţie originală în lumea teatrală. Nu am fost un scriitor frustrat, am fost un critic care a folosit neîmplinirea sa de scriitor.

Cum selectaţi imaginile din albumele dumneavoastră de artă?

Dacă lipseşte ceva e din cauza mea, ce se regăseşte este graţie mie şi a soţiei mele care făcea fotografii ilegale în muzee pentru a putea regăsi ulterior imaginile tablourilor. Fiecare imagine vine dintr-o călătorie a sensibilităţii mele, dintr-un muzeu pe care l-am văzut, dintr-o carte pe care am răsfoit-o.

Dintotdeauana am trimis prietenilor mei cărţi poştale ilustrate, cu mesaje sintetice, pe care le-am alăturat imaginilor sugestive. Iconografia nu a fost făcută de un documentarist în albumele mele de artă.

Cât de deschis sunteţi spre noile experimente din teatru?

Noile experimente te pot conduce către două atitudini opuse, prima e aceea a refuzului: „Ah, ce teatru bun exista înainte!“. Acesta e leitmotivul clasic repetat de orice spectator sau artist anchilozat. Vrei să rămâi prizonierul trecutului iubit! Cealaltă atitudine constă în a te consacra exclusiv noilor cercetări şi să le îmbrăţişezi necondiţionat, sacrificând trecutul şi istoria! Vrei să semnezi implicit un pact de tinereţe continuă! Cum să alegi? Având încredere în puterea de a rămâne sensibil la experienţa particulară a unui spectacol, nou sau vechi! Aceasta presupune însă şi o rezistenţă, şi un efort de adaptare. Un spectacol bazat pe text, pe personaje impune o privire bazată pe continuitate. Eu am fost format de carte şi de muzeu, tinerii spectatori de astăzi sunt însă formaţi de televiziune şi de internet, fiind sensibili la rupturile extrem de rapide din noile tehnologii. Privirea spectatorului poartă marca vieţii şi timpului său.

Ce soartă are cartea tipărită în societatea postmodernă?

Am fost de curând într-o mănăstire italiană şi mă uitam la cărţile cu miniaturi de o frumuseţe fără seamăn. Oare tristeţea acelor călugări nu a fost egală cu tristeţea noastră când s-au introdus seriile de cărţi tipărite ale epocii Gutenberg? Tipografia a însemnat, de fapt, moartea acelor cărţi pictate, unice. Mutaţia, fundamentală, se repetă azi graţie practicilor electronice din această perioadă.

Pentru mulţi senzualitatea hârtiei n-a dispărut, nici bucuria de a vedea un om în intimitatea noastră pe scenă. Decăderea teatrului a fost anunţată din anii ’20 în favoarea cinematografului, dar el supravietuieşte încă...

Ce înseamnă pentru vanitatea dumneavoastră noul statut de academician?

Cu această numire a mea un cerc se închide foarte nobil: tatăl meu a luat în tinereţe premiul Academiei pentru Medicină, eu acum, peste timp, am intrat în Academia Română. O asemenea recunoaştere bucură pe oricine. Nu poţi să fii atât de vanitos, încât să o respingi. Nu poţi să fii atât de pompos, încât să o transformi într-o poziţie statuară. Trebuie să fii conştient că o nouă misiune îţi revine cât timp mai ai de stat pe aici, prin lume. Faptul că cineva reprezintă teatrul în Academie, nu un scriitor, cu un statut nobil, ci un critic, în general „neiubit“, poate fi interpretat şi ca o recunoaştere a spectacolului românesc.

“Am avut senzaţia, în 1977, că sufăr de un ulcer teribil, însă nu era decât
o reacţie nervoasă faţă de ceea ce vedeam: o ţară intrată în noapte!

Eu am fost format de carte şi de muzeu, tinerii spectatori de astăzi sunt însă formaţi de televiziune şi de internet.

Până la Revoluţie, v-aţi mai întors în ţară?

O singură dată, după cutremurul din 1977, am stat o săptămână. Mi-am regăsit cu emoţie prietenii actori. O întâlnire cu Ovidiu Iuliu Moldovan a devenit o adevărată cursă, după ce el jucase „Caligula“ la Naţionalul bucureştean. Nu ne vedeam, eu strigam „Ovidiu“, el mă striga „Biţă“ (n.r. – alint al prietenilor). Nu ne recunoşteam din cauza lipsei de electricitate. Am avut senzaţia atunci că sufăr de un ulcer teribil, însă nu era decât o violentă reacţie nervoasă faţă de ceea ce vedeam: o ţară intrată în noapte. Nu am mai revenit în România decât după 1990. Marcat de experienţa societăţii româneşti, am scris „Scena supravegheată“, eseu despre dispozitivele de supraveghere profană, prezente de la „Hamlet“ la „Tartuffe“, dar totodată şi în spectacolele jucate sub cenzura comunistă din România, dar şi în spectacolele jucate sub cenzura comunistă din România, adunau pe platoul de joc supravegheaţi şi supraveghetori.

Cât de bine l-aţi cunoscut pe Emil Cioran? V-au lipsit la Paris vechii prieteni?

L-am cunoscut bine pe Emil Cioran, care m-a primit deseori în apartamentul său din „21 rue de l’Odéon“. Surâdea, râdea, dar îşi ascundea răvăşirile pe care nu le mărturisea decât în scris. L-am întâlnit, în teatrul lui Peter Brook, pe Andrei Şerban. Ne revedem, ciclic, de câte ori vine să monteze la Paris. Ne-am regăsit şi la New York... în dialoguri fără de capăt! Monica Lovinescu a fost o prezenţă caldă, ca şi marii traducători Alain Paruit şi Constantin Tacu, poate cel mai apropiat şi mai ambiguu prieten cu care am colaborat pentru Editura l’Herne. Fără a mai vorbi de regizorul Radu Penciulescu, a cărui afecţiune şi vocaţie etică îmi sunt constant vitamine ale sufletului. Tot la Paris l-am întâlnit pe un vechi camarad care mă uimeşte prin vitalitatea şi perspicacitatea spiritului său, Basarab Nicolescu. În ultimii ani, cu Felix Alexa, întâlnirile şi conversaţiile pariziene s-au multiplicat. Deşi de vârste diferite, împărţim gânduri şi convingeri comune despre viaţă şi teatru. E cel mai bun teren pentru o înţelegere.

V-au fost şi "pedagogi" teatrali unii prieteni...

Da, prietenii mei au fost şi pedagogii mei teatrali. Eu m-am format şi prin discuţiile despre teatru cu prietenii mei, care au fost şi sunt oameni de teatru. Am consacrat o parte esenţială a vieţii mele statutului de spectator.

Pictorul Auguste Renoir spunea că cel mai frumos cadou pe care îl faci unui prieten pictor este să-i cumperi un tablou. La fel, cel mai frumos cadou pe care îl poţi face unui prieten regizor este să-i vezi spectacolul. Uneori eşti obosit, ai vrea să te repliezi în tine însuţi. În teatru, replierea înseamnă îndepărtare. A vedea spectacolele câtorva prieteni este şi o fidelitate, şi o pedagogie în acelaşi timp. Şi toţi marii mei prieteni au venit în străinătate...

Peisajul critic francez e anchilozat"

Cum faceţi cu orgoliile exacerbate ale artiştilor din jurul dumneavoastră?

Nu se poate face artă fără orgoliu, artistul construieşte o lume din nimic. E firesc ca toţi să aibă acest orgoliu al artei lor. Noi, criticii-prieteni, suntem convocaţi, pentru a-l parafraza pe Cioran, la „exerciţii de admiraţie“ obligatorie. Paradoxal este că artiştii ştiu prea bine care le sunt erorile, dar nu acceptă să le spună cineva în faţă.

Există în Franţa un conflict între generaţiile de critici teatrali, conflict pe care îl regăsim acum în România?

În Franţa, criticii bătrâni au confiscat puterea. Peisajul critic francez e anchilozat. Intrasigenţa conflictului dintre generaţii - dacă nu degenerează în violenţă - e benefică, pentru că nu se ascund lucruri, se formulează adevăruri.

Luptele sunt necesare. Cioran spune o frază foarte frumoasă în „Caietele“ lui, legată de faptul că în America de Sud a devenit indiferent, adică a devenit mort. Prea multă toleranţă înseamnă o tocire a unghiurilor de conflict, înseamnă o refulare a unui anumit discurs. Certurile, dacă nu sunt personale, ci de poziţii, au o anumită funcţie vitalizatoare. E mai periculos să instaurezi o neutralitate. Oricum în actul critic nu există obiectivitate, există numai o anumită construcţie a unui sistem de valori propriu.

Când nu vă place un spectacol, cum împăcaţi prietenia cu critica?

După ani şi ani, când spectacolele au dispărut de mult, pot să le spun liniştit ce nu mi-a plăcut (Râde). Cineva mi-a reproşat odată că nu scriu decât despre prieteni. „Eu nu sunt prieten decât cu regizorii al căror teatru îmi place“, i-am răspuns. În 1970, am scris foarte rezervat despre „Woyzeck“, spectacolul lui Radu Penciulescu de la Piatra-Neamţ. Nu pot să uit dimineaţa când el a venit la Institutul de Teatru, purtând în buzunar revista cu cronica mea din „România literară“. În decenţa sa, nu mi-a reproşat niciun cuvânt. Criticul Valentin Silvestru mi-a spus odinioară: „Nu te nelinişti. După ce ai scris o cronică negativă, dacă îţi place următorul spectacol, te reîmpietreneşti cu artistul. Dacă şi al doilea spectacol este slab, atunci este vorba despre un artist mediocru şi nu ai de cesă-l regreţi“. (Râde)

Mi-am asumat tot timpul statutul de însoţitor al artiştilor, bazat pe bunăvoinţă şi pe încredere reciprocă.

Ce vă propuneţi în următoarea perioadă?

Între ce vrei să faci şi ce poţi să faci e o diferenţă. Nu poţi şi nu trebuie să rămâi imobilizat la acelaşi nivel. Când un ciclu se încheie, ideal e să fii tentat de altceva nou, inedit. În jurul meu, cunosc mulţi artişti care nu îşi acceptă vârsta şi astfel asist la declinul operei lor şi, implicit, la o devalorizare a mitului pe care l-au reprezentat. L-am apreciat pe Ingmar Bergman şi pentru că a ştiut să se retragă la timp. Îmi doresc să fiu liber, nepreocupat de sarcini imediate, să alternez teatrul cu prietenia. Prietenii, cel mai adesea, şi teatrul, uneori, mă reconciliază cu perspectiva cercului care se închide, a timpului care se termină!

Dincolo de cortină

Numele:George Banu

Data şi locul naşterii:
22 iunie 1943, Buzău

Starea civilă:Căsătorit

Studiile şi cariera: Absolvent al Universităţii de Teatru şi Film din Bucureşti.

În 1973 s-a stabilit în Franţa. A devenit profesor la Sorbona şi un eseist de talie internaţională.

Între anii 1994 şi 2001 a fost preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor.
A primit titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi europene.
A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franţa.

Printre titlurile sale publicate de Editura Nemira se numără „Repetiţiile şi teatrul reînnoit“, „Spatele omului“, „Dincolo de rol sau actorul nesupus“.

[Zamo]

http://www.zf.ro/business-international/epopeea-suediei-de-la-un-stat-falimentar-la-un-model-de-capitalism-si-echilibru-social-10749306

[miril]

Multumesc, Zamo! Un articol foarte bun si cat de poate de adevarat despre starea lucrurilor in Suedia de atunci, anii 90 si acum. Esentiala mi s-a parut cum statul suedez a pus presiunea asupra bancilor si nu invers in rezolvarea crizei financiare din anii 90. Pentru cei care au urechi sa auda! De mentionat contributia Guvernatorului Bancii Nationale suedeze din acea perioada, Urban Bäckström, finantist eminent.

[Zamo]

Din categoria bani albi pentru zile negre: http://www.zf.ro/business-international/guvernul-polonez-despre-privatizarea-fondurilor-private-de-pensii-o-greseala-uriasa-care-a-impovarat-statul-cu-datorii-10759668

[miril]

De citit:

http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/suntem-mani****ti-cumparam-prof-dr-leon-zagrean-neurocercetator-In-societatea-actuala-domina-creierul-subuman-1_51973700053c7dd83faad75c/index.html

[miril]

De citit:

http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/suntem-mani****ti-cumparam-prof-dr-leon-zagrean-neurocercetator-In-societatea-actuala-domina-creierul-subuman-1_51973700053c7dd83faad75c/index.html

[Zamo]

Vulcan in insolventa http://adevarul.ro/economie/afaceri/compania-vulcan-detinuta-ovidiu-tender-intrat-insolventa-1_519cac60c7b855ff5616db10/index.html

[miril]

L-am cunoscut personal (30 de minute):). Un mioritic mai putin ca sa nu zic un progresist, caci cam tot p-acolo. Dumnezeu sa-l odihneasca! :(

Ultimul interviu al lui Radu Vasile: „Putin mi-a zis că n-a mai rămas mare lucru din tezaurul nostru“ Adevarul Iulian Andrei (Crăciun)

Deşi retras din viaţa politică de opt ani, Radu Vasile a rămas mereu preocupat de problemele ţării. În ianuarie 2013, Radu Vasile a acordat un amplu interviu ziarului „Adevărul“. Nu ştiam, atunci, că va fi şi cel din urmă. Fostul premier a decedat miercuri. Publicăm, în premieră, ultimele sale confesiuni.

Cel mai dramatic moment din mandatul de premier al lui Radu Vasile
Radu Vasile păşea liniştit în redacţia ziarului „Adevărul“. Era bolnav. Se împuţinase, deşi se încăpăţâna să nu admită asta. Fuma ţigară după ţigară. Am discutat, atunci, cu fostul premier, despre tarele noastre istorice, dar şi despre momentele principale din activitatea sa de prim-ministru al României (1998-1999): mineriada din 1999, vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România sau discuţiile „private“ despre tezaurul românesc cu actualul lider rus, Vladimir Putin, ori demersurile pentru integrarea României în Uniunea Europeană cu fostul premier britanic, Tony Blair. Radu Vasile îşi punea, tot mai mult, nădejdea în sănătate. De trei ani, de când fusese diagnosticat cu cancer de colon, fostul premier urma un tratament în Israel. Ieri, Radu Vasile a murit, răspus de boală. Acesta este ultimul interviu acordat de fostul ţărănist.

„Adevărul“: Ce mai faceţi, domnule Radu Vasile?
Radu Vasile: Nu am nimic special de spus. Deocamdată, scriu. Am publicat nişte traduceri, nişte cărţi.

Lucraţi la o carte de istorie acum.
Într-un fel, de istorie. Încerc să descifrez acele caracteristici care sunt o permanenţă a fiecărui popor, în sensul comportamentului. Am încercat să identific dacă există o continuitate în comportamentul nostru politic, că vorbesc de politic, nu neapărat de popor.

Şi există?
Reiese că există. Una dintre caracteristicile care de la început s-au fixat – aproape definitiv, până în ziua de astăzi – e o neîncredere a celor din afară faţă de clasa politică românească. Fie că e vorba de boierimea medievală, fie din epoca modernă.

Suntem percepuţi drept neserioşi?
Suntem nişte neserioşi! Şi mergând pe firul acesta, a reieşit această lipsă de credibilitate de care, în ghilimele fie spus, s-au „bucurat“ şi domnitori, şi clasa politică, în general boierimea medievală. În epoca modernă s-a mai redus, mai ales din ultimele decenii ale secolului XIX, această neîncredere. Până la Primul Război Mondial.

Domnia lui Carol I...
Carol I, da, el a avut această perioadă. Din contră, s-a înregistrat o sporire a prestigiului României vechi de atunci şi a importanţei ei din multiple puncte de vedere, şi în ce priveşte zona sud-est europeană, şi faptul că era o stabilitate politică prin succesiunea celor două partide, Liberal şi Conservator, pe care domnitorul şi apoi Regele Carol le-a ţinut într-un echilibru, fără să se amestece în viaţa lor internă, cum făcuse anterior Alexandru Ioan Cuza. Au fost şi succese economice incredibile, care după părerea mea nu vor mai fi atinse niciodată, ca indicatori vorbesc, de România. De exemplu, faptul că moneda românească, leul, nu numai că avea valoare mare, de 322,6 miligrame aur fin, dar era o valoare în sine, fiind cotată la bursele occidentale, ceea ce cred că nu va mai ajunge vreodată leul nostru, cât va mai exista.

Vorbeaţi de continuitatea lipsei de credibilitate...
Pot să vă dau un exemplu din Petru Cercel, un domnitor moldovean, nu foarte inspirat în acţiunile lui, care, adresându-se Apusului de la care solicita sprijin împotriva otomanilor, spunea: „Ştiu că nu aveţi încredere în noi, ştiu că ne consideraţi trădători“. Prin urmare, de atunci era sesizabilă această lipsă de încredere. Pe de o parte, domnitorii plăteau tribut Porţii, şi din ce în ce mai mare, supralicitând sumele care ar fi trebuit acordate, dar în acelaşi timp deschideau alte canale de discuţii.

Jucau la două capete...
Asta e a doua caracteristică majoră. Dacă vă uitaţi la nivelul clasei politice, sunt persoane care merg cu un partid, dar în acelaşi timp îşi pregătesc terenul pentru alt partid, în caz că nu iese bine.

Şi dumneavoastră aţi fost propus premier de PNŢCD şi aţi fost apoi senator PD, dacă nu greşesc.
Am fost exclus din PNŢCD prin decizia lui Ion Diaconescu, care era preşedintele partidului, şi a celorlalţi din Biroul Central, după ce n-am mai fost prim-ministru.

De ce v-au exclus?
Sincer, nici acum nu ştiu.

Dacă vă uitaţi la nivelul clasei politice, sunt persoane care merg cu un partid, dar în acelaşi timp îşi pregătesc terenul pentru alt partid, în caz că nu iese bine.

Şi aţi mers la PD?
Nu. În aprilie (n.r. – 2000) am creat Partidul Po****r din România, dar nu l-am dus până la capăt din motive obiective, asupra cărora nu vreau să insist. Am început negocieri întâi cu liberalii, şi am fost refuzat, în sensul că pe mine mă primeau, dar pe ceilalţi pe care îi propusesem i-au respins, nu îi interesau, mă rog. În schimb, la Partidul Democrat au fost pe lângă mine încă trei oameni pe listele PD. Şi am stat acolo cât am mai stat până în 2004, când m-am retras deoparte din viaţa politică.

Nu vă mai gândiţi la o întoarcere?
Păi, aş putea pune şi eu o întrebare: unde?

S-a degradat atât de mult clasa politică în ultimii opt ani?
Neaşteptat de mult, pentru mine. Până în ’96-’98 era un tip de evoluţie care era promiţătoare în diverse aspecte. Erau dezbateri parlamentare extrem de serioase şi am crezut că pe linia asta se va merge. Dar acum s-a ajuns la această situaţie şi iată că avem acest Parlament care e cel mai numeros din istorie.

Sunt 588...
Nici Franţa nu are atâţia! E ceva de domeniul kafkian, ca să zic aşa. Şi sunt tot felul de indivizi, dădeau unele canale de televiziune, care ba aveau liceul, ba nu aveau. Problema e că aceşti anonimi, care vor rămâne pentru totdeauna anonimi, nu sunt nici siguri pentru partidele în cauză.

Vor fluctua.
Fireşte. Vor juca la două, dacă nu la trei capete. Vă întreb pe dumneavoastră sau pe oricare dacă îşi aminteşte un parlamentar din legislatura trecută care a devenit o personalitate ca deputat sau senator. Care să ştie să vorbească cel puţin gramatical, dacă nu frumos, măcar corect.

Ultimul interviu acordat de Radu Vasile: „Am sunat la preşedinţie să mă ajute cu problemele de sănătate dar n-am avut succes...“
Ce facem, ce e de făcut?
În acest sens, al clasei politice, trebuie să se înceapă cu partidele. Am să dau un singur exemplu, din păcate de la alţii, din Anglia. Noi, la PNŢCD, aveam legături serioase cu Partidul Conservator Britanic. Am fost la un congres al lor într-o localitate, Blackburn, trec peste detalii. Mergeam pe stradă cu cel care mă însoţea din partea partidului şi vedem pe stradă un tânăr care mergea pe jos citind un ziar. „Ştiţi cine este?“. „Nu ştiu“. „Este ministrul Ţării Galilor“. În sistemul britanic, ministrul Ţării Galilor este primul pas ca să devii guvernamentabil. Era unul dintre tinerii promiţători. Avea 27 de ani. Acest tânăr a fost descoperit de Margaret Thatcher la cincisprezece ani şi a fost trecut prin toate filtrele. Trec peste faptul că mergea pe jos, nu Mercedes, nu etc, şi citea ziarul, nu bodyguarzi, nu nimic. Deci iată. Cam de aici trebuie să înceapă. PNŢCD a avut o iniţiativă bună, dar care din păcate nu a fost dusă până la capăt: crearea de departamente unde veneau diverşi oameni şi ţineau conferinţe, practic, politicienii erau şcoliţi.


Unii au spus de bine, alţii au spus de rău, personal la ora asta nu mă mai interesează nimic, indiferent ce părere ar fi, pozitivă sau negativă.

O şcoală de politică...
Da, plus şcoala de la Câmpulung pentru tineri. Aceasta ar fi fost o soluţie, dacă ar fi fost făcută în mod serios, şi sistematic, explicându-se de exemplu tinerilor că principala calitate a unui tânăr politician este să aibă răbdare, că trenul va trece şi prin gara lui. Orice forţare, nu neapărat din punctul de vedere al vârstei, orice forţare a treptelor, din nimic să ajungi ministru sau altceva, e o problemă în primul rând pentru partid, dar şi pentru persoana în cauză, că îi creează iluzii despre el însuşi. Primul pas trebuie făcut în partid, trebuie organizate aceste departamente. S-ar putea ca ele să existe pe hârtie, dar nu funcţionează în ideea de a scoate ce e mai bun de acolo. În al doilea rând, promovarea nu trebuie făcută că eu sunt „omul lui X“ sau „omul lui Y“, promovarea trebuie făcută în funcţie de ceea ce arăţi, iar ceea ce arăţi este ştiinţă, comunicare şi sânge rece, că îţi trebuie şi aşa ceva.

Spuneţi despre iluziile pe care şi le creează oamenii despre ei înşişi. Vreau să vă întreb cum v-a schimbat, dacă v-a schimbat, puterea.
Domnule, vedeţi, eu am avut şi datorită educaţiei, o privire foarte relativă asupra puterii. De la început eram conştient că puterea e temporară, că nu are cum să dureze. Eu am avut un fel de comportament care i-a derutat pe mulţi.

„Domnule, ce vrea ăsta?“
Da, unii au spus de bine, alţii au spus de rău, personal la ora asta nu mă mai interesează nimic, indiferent ce părere ar fi, pozitivă sau negativă. Fiind acolo, pe fondul ăsta al educaţiei şi cu istoria pe care o ştiam, se simte. Te resimţi într-un univers închis în care informaţiile, realitatea, sunt filtrate prin intermediul interesului altora, pe care nu ai cum să îi controlezi total decât atunci când ajung faţă în faţă cu tine. Mergeam cu maşina, cu echipaje, şi am oprit să iau pepeni verzi pe marginea DN1. Şi acum m-am întâlnit cu omul cu pepenii: „Domnule, cum ai oprit tu, domnule? Am spus la toţi“. Mergeam la fotbal, nu prea des, să iau contact cu realitatea realităţii, lăsând la parte că a fost şi o perioadă agitată în care m-am confruntat cu realitatea din plin.

Spuneţi-ne ceva ce n-aţi mai spus până acum, din culisele anilor aceia.
Păi, nu pot.

Cum să nu puteţi? Trebuie!
Despre trei lucruri pot să vă spun: primul este aproapo de Tony Blair, al doilea este vizita în Rusia şi o vizită anterioară în Israel, care a fost simpatică. Despre Tony Blair – el a făcut, atunci, o vizită în Bulgaria. Era perioada când se discuta ca intrarea în Uniunea Europeană să fie după principiul „geometriei variabile“. Adică să intre un grup de ţări – Grupul de la Vişegrad – şi apoi celelalte, cândva. Demersurile pe care le-am făcut pe unde am mers, şi pe care le-au făcut probabil şi alţii, au fost pe principiul ca negocierea s-o înceapă toţi odată, urmând ca, în funcţie de cum stabilesc dosarele respective, să fie primite în UE. Discuţia asta am avut-o cu ambasadorul Marii Britanii de aici şi i-am spus că trebuie să facem ceva, măcar ca imagine. El a făcut diligenţele necesare ca Tony Blair, aflat în Bulgaria, neavând plănuită o vizită în România, să facă o escală aici, de patru ore. Eu m-am întâlnit cu el la aeroport şi am discutat cu el în maşină. Şi el a spus: „Ideea «geometriei variabile» nu o considerăm foarte eficientă. Suntem de acord ca tratativele pentru integrare să înceapă cu toate ţările în acelaşi timp“. În momentul în care a dat declaraţia aceasta, pentru mine au fost clare lucrurile – că putem începe procesul de integrare.

Cât a contat ce am făcut cu deschiderea spaţiului aerian pentru NATO ca să bombardeze Iugoslavia?
Foarte mult! Păi şi acum îşi aminteşte generalul Wesley Clark: „Domnule, ce atitudine a avut România atunci, cum şi-a permis faţă de Rusia...“.

Preşedintele Constantinescu pretindea că mineriadele din 1999 au fost, de fapt, o încercare dinspre Rusia pentru a-l debarca pe el tocmai în înţelesul negocierilor care urmau să înceapă cu UE. Există vreo noimă în asta?
Nu pot să spun nimic în legătură cu asta. Ce pot să spun eu este că în discuţia pe care am avut-o eu cu premierul rus de atunci, cu Putin, el m-a întrebat: „Cum aţi reuşit să rezolvaţi problema cu minerii?“.

Şi ce i-aţi spus?
Păi, i-am spus cum s-a întâmplat. Nici ei nu mai voiau cu minerii, că se speriaseră. Dar eu l-am întrebat de ce. Mi-a spus că şi lor le era frică pentru că şi minerii lor începuseră să acţioneze. Deci, dintre cele două informaţii, a mea e reală, cealaltă nu ştiu. Le puneţi cap la cap şi vedeţi ce iese.

Şi cu Israelul? Cu ce scop aţi mers în Israel?
Am avut discuţii îndelungate cu primul-ministru de atunci, Netanyahu, m-a invitat la el acasă, ceea ce i-a mirat pe toţi. Am fost şi într-o vizită de protocol la preşedinţele ţării, Ezer Weizman, care fusese pilot în aviaţia britanică în cel de-Al Doilea Război Mondial. Şi atunci era problema faimoasă a elicopterelor Bell, pe care trebuia să le cumpărăm. L-am întrebat pe preşedinte: „Domnule preşedinte, ca fost pilot şi specialist în domeniul aeronautic, uitaţi, avem problema aceasta cu un contract cu cei de la Bell Helicopters, care trebuie să ne livreze nişte elicoptere“. Şi a zis: „Aaaa, ălea din Vietnam! Dar de ce vă trebuie?“. „Ca să ne apărăm de duşmani“. „Păi, care sunt duşmanii dumneavoastră?“. „Domnule, Bulgaria nu e, Iugoslavia nu e, Ungaria nu e, Moldova nu e, Marea Neagră nu e, deci observaţi şi dumneavoastră că nu prea avem, dar noi suntem partener strategic cu NATO şi probabil vom intra în NATO“ „E, în condiţiile acestea, vă trebuie, că dacă o să intraţi în NATO, o să aveţi duşmani!“. Preşedintele Israelului – el a zis.

A treia vizită este ultima vizită oficială, în Rusia, în decembrie 1999. Am avut o discuţie de două ore şi jumătate cu premierul Vladimir Putin. Două lucruri pot să vă spun. Ne-a reproşat că de ce luăm gaz de la ei prin intermediari, când putem să luăm direct. Eu nu ştiam exact, dar m-am sesizat, am spus că voi anunţa mai departe. A doua chestie pe care am discutat-o a fost, fireşte, problema tezaurului.

Am avut o discuţie de două ore şi jumătate cu premierul Putin. Ne-a reproşat că de ce luăm gaz de la ei prin intermediari, când putem să luăm direct!

Radu Vasile a povestit despre întâlnirile cu Tony Blair, Vladimir Putin şi Ezer Weizman avute în timpul mandatului său de premier Ce a zis Putin despre tezaur?

Eu i-am spus: „Ştiţi, tezaurul...“ . Putin mi-a spus aşa: „Domnule, vă pun şi eu câteva întrebări. Cine a decis trimiterea tezaurului în Rusia în 1917?“. „Păi, Guvernul de la Iaşi, Brătianu, Regele“. „Dar ei nu ştiau că e Revoluţie în Rusia?“ „Domnule, eu cred că ştiau!“ „Păi atunci de ce aţi trimis?“ „Eu la întrebarea aceasta nu ştiu ce să vă răspund, ei ar putea să vă răspundă“. Că, într-adevăr, să trimiţi tezaurul într-o ţară în plină Revoluţie nu e tocmai o idee bună. Iar a doua chestie pe care mi-a spus-o: „Dumneavoastră aţi participat la cel de-Al Doilea Război Mondial alături de Germania. Şi aţi ocupat nu numai Transnistria, ci şi Crimeea, timp de patru ani“. „Da“. „Păi, atunci să vă facem socoteala pentru despăgubiri“. „Staţi puţin, că am plătit despăgubiri, în Tratatul de la Paris în 1947, 300 de milioane în aur!“. În banii de azi, i-am făcut eu repede o socoteală, ieşeau cam 2 miliarde de dolari. „Şi mai e ceva – Sovromurile!“. „Evaluăm şi asta, însă noi vă cerem 5 miliarde aur pentru ocupaţia de patru ani“. „Aţi făcut socoteala asta exact?“. „Da“. Şi s-a lăsat tăcerea. „Dar v-am trimis ceva“. „Da, Cloşca cu pui, documente, dar nu e destul“. Şi zice: „Domnule, într-o ţară care a trecut prin două revoluţii şi două războaie, mi-e teamă că nu mai e mare lucru din tezaurul vostru“.




„Fără educaţie şi fără sănătate, naţiunea rămâne departe de ceea ce ar trebui să fie“

Dar la vizitele acestea care aveau încărcătură economică, când îi luaţi şi pe miniştri şi îl mai puneaţi în delegaţie şi pe Traian Băsescu, el cum le primea?
A refuzat mereu! Nu-i plăceau.

L-aţi pus negociatorul-şef cu Banca Mondială. El lucra cu străinii.
Da, cu Banca Mondială. Se ducea pe baza acestor tratative în Japonia şi în alte ţări.

Adică se ducea unde conducea el, unde era el şeful.
Exact.

Ce a fost decisiv pentru Papa Ioan Paul al II-lea să vină în România – vizita dumneavoastră acolo?
El era convins să vină. Eu îi aduceam de aici asentimentul Bisericii Ortodoxe. Fără asentimentul Bisericii Ortodxe Române nu ar fi venit. Sigur că am avut discuţii cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, inclusiv cu Patriarhul Teoctist, care s-a arătat înţelegător. În orice caz, vizita a fost o schimbare a imaginii pentru România pentru că, pentru prima oară, pe posturile internaţionale de televiziune nu mai apăreau minerii, era Papa.

Ce aţi fi vrut să faceţi ca prim-ministru şi nu aţi realizat?
Singurul lucru pe care mi l-am dorit atunci şi care totuşi s-a creionat puţin a fost eliminarea acestei „geometrii variabile“ de integrare în Uniunea Europeană şi acceptarea României la tratative. Şi, de asemenea, încheierea unui nou acord cu Fondul Monetar Internaţional la care guvernul anterior nici nu se uita. Nu pentru că sunt un mare simpatizant al FMI-ului, dar pentru o ţară ca România, dacă aveai marca acordului, mai ales în perioada aceea, însemna mult.

Pentru prima oară, pe posturile internaţionale de televiziune nu mai apăreau minerii, era Papa.

Spuneaţi că Netanyahu era premier în Israel, când aţi fost, iată că el, după 15 ani, încă mai este în politica de vârf. Dumneavoastră aţi ieşit din politică de 8-9 ani.
Da, aşa este. Bine, la mine situaţia e determinată şi de faptul că nu mai sunt sănătos. În primul rând, de-asta am stat departe. Am boala asta pe care o am şi nu ştiu până când o duc. Până acum e bine, nu ştiu când va începe să fie rău şi să se încheie toată viaţa. Vedeţi, uitaţi-vă, sunt OK, beau cafea, fumez.

Face bine tutunul?
Face parte din tratament.

Unde mergeţi să vă trataţi?
În Israel, la Ierusalim.

Au un sistem medical bun acolo?
Nu neapărat în ceea ce priveşte profesionalismul medicilor de vârf, ci tratamentul şi terapia de după. Eu am făcut două operaţii, una pe ficat şi una pe colon. Cea pe ficat a durat 12 ore. Dar n-am avut problemă. După şapte zile, eram în oraş. Aici, acum doi ani, am avut o problemă, am fost internat la Spitalul Elias din Bucureşti, apoi la cel Municipal, şi după o săptămână a trebuit să plec. Cred că dacă mai rămânean, muream. Şi m-au reparat într-o zi în Israel. Acestea sunt diferenţele. De-aia zic, cheia viitorului în România stă în educaţie şi în sănătate. Fără acestea, naţiunea rămâne departe de ceea ce ar trebui să fie.

Interviu realizat în campania „Adevărul“ împreună cu platforma "România de la zero“ (www.dela0.ro) - „Cine, ce, cum, când schimbă România“

Adriana Saftoiu despre Radu Vasile:

http://adevarul.ro/news/eveniment/radu-vasile-ultimul-mioritic-1_51d470e3c7b855ff56fb6c6e/index.html

[miril]

''In decada nelinistii noastre'', o oaza de lumina in intunericul nedisipat al tabloidelor. Un balsam!

Avignon 2013 - ediţie de adio! George Banu Cotidianul

http://www.cotidianul.ro/images/stiri/0713/338/1374487245Kiki%20Smith,%20Femeie%20pe%20rug.jpg
Kiki Smith, Femeie pe rug

Interesul festivalurilor - al marilor festivaluri - consistă în faptul că s-au constituit în rituri ciclice, care revin anual asemeni sărbătorilor ateniene ce, în fiecare toamnă, reuneau cetatea şi locuitorii ei pentru a se confrunta cu operele unui Sofocle sau Euripide, a le da premii, a întrerupe ritmul cotidian al existenţei şi a permite astfel o "reînnoire" a legăturii sociale în sânul comunităţii. Festivalul de la Avignon, ajuns la a 67-a ediţie, deţine în peisajul francez o funcţie înrudită, cel puţin în lumea teatrului: el marchează sfârşitul unui an de lucru şi produce încărcarea spirituală indispensabilă continuării. În acest sens, festivalul se constituie în ocazie de a-ţi oferi o vacanţă superioară, o îndepărtare de cultul zilnic al muncii eficace şi o perspectivă de reabilitare a energiilor spirituale.

Cele două Festivaluri, “In” şi “Off”

http://www.cotidianul.ro/images/de_la_un_sat_la_altul_in_regia_lui_stanislas_norde y.jpg

De la un sat la altul în regia lui Stanislas Nordey

Festivalul de la Avignon nu aparţine acelui cerc ce reuneşte marile festivaluri muzicale, festivaluri ale marii burghezii intelectuale, Salzburg, Aix-en-Provence, Glyndeburne, Spoletto - unde preţurile spectacolelor sunt extravagante şi mondenitatea domneşte. Nu, aici normalitatea se impune. Normalitatea participanţilor ca şi aceea a spectatorilor. Avignon-ul e po****r şi impur. Festivalul central constituie un nucleu prim în jurul căruia se aglutinează sutele de spectacole ale ceea ce se numeşte festivalul “off”: masa informă ce malaxează propuneri de calitate, originale cu cele mai kitsch reprezentaţii sau cele mai vulgare! Spectatorul obişnuit al “off”- ului îşi are însă reperele sale, ştie să asculte rumoarea generală, nu se pierde în haosul general! El se regăseşte!

http://www.cotidianul.ro/images/curtea_de_onoare_de_jerome_bel.jpg

Curtea de Onoare de Jerome Bel

Cele două festivaluri, “in” şi “off”, îşi sunt necesare, căci primul impune o arhitectură ce serveşte de nucleu fondator, de orizont explicit pentru protagoniştii teatrului, în timp ce multitudinea “off”- ului introduce această agitaţie policromă şi carnavalescă ce dă oraşului o dimensiune ludică, intens festivă. Două festivaluri devenite complementare!

http://www.cotidianul.ro/images/nicolas_bouchard_si_judith_henry_in_proiectul_licu rici.jpg

Nicolas Bouchard şi Judith Henry în Proiectul Licurici

Anul acesta, ritualul s-a confirmat, dar pe fond de fractură simbolică. Tinerii şi neaşteptaţii directori numiţi acum zece ani, Hortense Archambault şi Vincent Baudriller, îşi încheie mandatul. Ei au devenit liderii autoritari şi originali ai Avignon-ului în anul 2003, an al marii rupturi care a determinat, sub influenţa unei mişcări protestatare a oamenilor de teatru, anularea festivalului. Neintimidaţi de această situaţie conflictuală, debutul strălucit le-a fost marcat de invenţia unui nou dispozitiv de conducere, frecvent criticat, dar şi egal apărat. Ei decid să îşi afilieze la fiecare ediţie un "artist asociat", un artist ce se identifică explicit cu o anumită direcţie estetică, dar şi artist ce poate extinde sfera selecţiei şi da o "culoare" proprie fiecărei ediţii. Primul a fost Thomas Ostermeier, regizor german ce prelua atunci, în 2004, direcţia celebrei instituţii “Schaubühne”. El a confirmat pertinenţa modelului original instaurat de tinerii responsabili ai festivalului! Furtuna se va declanşa în anul viitor, 2005, când sub impactul lui Jan Fabre, coregraf deliberat provocator, selecţia propusă deruteză, surprinde, produce entuziasme şi totodată respingeri violente. Criza atinge paroxismul! Festivalul se divizează, soliditatea îi e periclitată! Eu însumi particip, cu un prieten, Bruno Tackels, la acest conflict publicând un volum, “Cazul Avignon 2005”, ce răspundea polemic acuzaţiilor "reacţionare" ale unui fost intelectual de stânga, Régis Debray, reunite în “Sur le pont d'Avignon”... Această confruntare, din fericire, nu s-a soldat cu decapitarea noii direcţii ce va continua să-şi exerseze atributele apărând proiectul de reînnoire a festivalului. Ei descoperă artişti, explorează peisaje teatrale puţin frecventate, ca, de exemplu, acela flamand, instaurează cicluri de dezbateri, “Teatrul de idei”, care vor suscita un ecou şi vor influenţa publicul francez. Un festival puternic, agresiv, voluntarist - iată spiritul acestor zece ani!

http://www.cotidianul.ro/images/rausch,_pus_in_scena_de_falk_richter_si_anouk_van_ dijk.jpg

Rausch, pus în scenă de Falk Richter şi Anouk Van Dijk

Ediţia 2013 s-a plasat sub semnul simbolic al inaugurării unei construcţii, dorită, imaginată şi realizată de Hortense Archambault şi Vincent Baudilller, la “FabricA”. E vorba de un spaţiu de lucru ce permite pe de o parte regizorilor să-şi repete spectacolele în condiţiile proprii celebrului loc emblematic, Curtea Palatului Papilor, iar, pe de alta, festivalului să programeze reprezentaţii într-o clădire recentă şi astfel să-şi extindă resursele tehnice şi artistice de care dispune. Evenimentul l-am urmărit în mijlocul delegaţiei oficiale în frunte cu ministrul Culturii, care se felicita de reuşita acestei iniţiative pe vremuri de criză. Grupul azi celebru, “Grupul F”, a animat un spectacol ce alia imagini virtuale şi focuri de artificii, dând astfel evenimentului o dimensiune intens festivă. Sub ochii încântaţi a unui public imens, Avignon-ul îşi confirma vitalitatea.

Incandescenţa verbului, imagini virtuale şi focuri de artificii

http://www.cotidianul.ro/images/cu_ping_pang_qiu,_angelica_liddell_denunta_crimele _dictaturii_chineze.jpg

Cu Ping Pang Qiu, Angelica Liddell denunţă crimele dictaturii chineze

Pentru 2013, s-a instaurat o bizară coabitare a doi "artişti asociaţi", Stanislas Nordey, regizor francez reputat, dar frecvent contestat, şi Dieudonné Niangouna, artist din Congo - Brazaville. Universurile le sunt distincte, personalităţile de asemenea, dar era evident că, la ora separării, Baudriller/Archambault voiau să-i reunească în numele unor afinităţi estetice şi politice pe care nu intenţionau să le sacrifice. Pe cât de pertinentă mi s-a părut a fi alianţa cu un singur artist asociat, pe atât de problematică este o soluţie bicefală ca aceasta, de altfel deja de două ori utilizată cu o reuşită tot atât de incertă! Disparitatea între Nordey şi Niangouna de la început mi-a apărut ca fiind flagrantă, dar ea a permis totuşi extinderea evantaiului de propuneri: pe de o parte, cultul antic pentru un teatru de text, pe de alta revelarea spectacolului african modern. Program variat, dar fisurat!

http://www.cotidianul.ro/images/avignon,_curtea_de_onoare.jpg

Avignon, Curtea de onoare

Deschiderea a avut loc în Curtea Palatului Papilor cu textul lui Peter Handke, “De la un sat la altul”, poem dramatic pus în scenă de Nordey. Regizorul îşi regăseşte aici resursa originară a teatrului său, căci el a debutat strălucit graţie acelui "teatru al limbii", impus de Pasoli, şi căruia Nordey, cel dintâi, i-a descoperit expresia scenică adecvată: el l-a tratat ca un teatru al cuvintelor fără nici un imperativ de intimitate sau constituire a unui univers, teatru al exaltării discursului. Nordey a avut atunci, acum douăzeci de ani, intuiţia a ceea ce se numeşte "adresa directă": interpreţii se apropie de marginea scenei şi de acolo proiectează textul în direcţia publicului. Acest mod de a construi relaţia între scenă şi sală va deveni marca identitară a lui Nordey, care, din păcate, a sfârşit prin a-i deveni prizonier. Infinita melopee a lui Handke îi oferea o ocazie unică de a reînnoda cu energia pasoliniană a debuturilor, dar el nu mai are puterea de altădată, nici energia de atunci. Spectacolul, lung, părea un remake de altădată pentru spectatorul ce acum eram. Iar textul lui Handke, pletoric şi complezent, nu făcea decât să-mi crească admiraţia pentru economia lui Beckett sau vizunile lui Ionesco. Acest "poem dramatic" ce are înrudiri cu acea forma rară şi particulară care e "oratoriul" nu şi-a descoperit împlinirea în spectacolul inaugural de la Avignon.

http://www.cotidianul.ro/images/afisul_expozitiei_de_sculptura_feminina.jpg

Afişul expoziţiei de sculptură feminină

O iniţiativă particulară, originală a marcat această a zecea ediţie. Fiecare artist asociat sau artist important pentru perioada scursă a colaborat, pentru o singură seară, cu un spectacol sau o propunere personală. Ciclul a debutat cu o reprezentare a celebrului roman “Orlando” de Virginia Woolf, care, precursor al celebrelor discuţii actuale în jurul problematicii genurilor, “gendre”, urmăreşte evoluţia unui personaj, când fată, când băiat, de la epoca elisabetană până azi. Robert Wilson l-a montat cu geniu, Cassiers cu subtilitate. O tânără interpretă, alternând jocul la persoana I şi la persoana a III-a, urmăreşte firul istoriei asemeni unei cititoare ce are iluminări, face întreruperi, stagnează. Un voiaj de lectură materializat graţie unei rafinate actriţe discrete! O încântare!

http://www.cotidianul.ro/images/drums_and_digging_in_regia_lui_linyekula.jpg

Drums and Digging în regia lui Linyekula

Acum trei ani, festivalul ne revela o personalitate unică, Angelica Liddell. Actriţă şi autoare, regizoare şi dansatoare, ea propune spectacole autobiografice, dar nu atât o autobiografie a evenimentelor, cât una a relaţiei sale violente cu lumea. Şi de data aceasta, în “Tot cerul pe capul meu”, Angelica Liddell, după câteva scene şoc de debut, se lansează într-un discurs imprecatoriu contra lumii, amestec de revoltă şi disperare, de refuz cinic al sentimentelor şi de apel la iubire. Angelica Liddell devine un personaj ieşit parcă dintr-un poem de Rimbaud, pe care, auzindu-l mai mult decât citindu-i vorbele, îl putem înţelege în sfâşierea sa. Liddell, ca marii poeţi, are o voce... şi literară, şi personală. Ea răsună adânc în mine, reverberaţie îndelungă a dificultăţii de a exista, clamată cu un curaj fără seamăn! Un al doilea spectacol l-a consacrat decepţiei resimţite după perioada "maoistă" care a condus-o în China, unde a descoperit dramele provocate de celebra "revoluţie culturală" ai cărei partizani fervenţi s-au agitat ani de zile în mondenele saloane pariziene. Revenit recent din China, am înţeles amărăciunea deziluziei a cărei intensitate nimeni nu reuşeşte să o formuleze mai fervent ca ea. Anglica Liddell e o torţă ce se calcinează sub ochii noştri, o flacără ce se consumă fără rezervă nici protecţie.

[miril]

O continuare a articolului de mai sus care pacatuieste prin prea multe poze (reusite)

Decada neliniştii noastre

http://www.cotidianul.ro/images/kabaret_warszawski,_in_regia_lui_krzysztof_warliko wski.jpg

Kabaret Warszawski, în regia lui Krzysztof Warlikowski

Alţi artişti invitaţi au prezentat mărturii de afecţiune: Ostermeier, un film despre un regizor asasinat, ai cărui ucigaşi nici azi nu au fost găsiţi. A nu admite înfrângerea, a continua ancheta a ceea ce propune acest regizor incandescent! Peter Brook a fost prezent cu filmul “Pe un fir”, unde dincolo de exerciţii mai vechi, cunoscute, el conclude printr-o invitaţie filozofică decisivă în timpurile actuale: să ajungem la calm, să fim calmi, să ne regăsim în el. Într-o lume superficială, a vitezei şi nervilor, lecţia lui Brook capătă un sens polemic. Marthaller a reunit cântece de altădată pe care actorii săi le joacă şi le murmură cu o melancolie pe care doar el singur reuşeşte să o producă. “King size”, picătura de emoţie în actualul pesimism generalizat, ar fi bine venit în 2014 la Sibiu.

N-am văzut “Sheda”, spectacolul de cinci ore al lui Dieudonné Nianguna jucat undeva departe, într-un loc magic, la Cariera Boulbon. A propune o reprezentaţie de o asemenea anvergură într-un spaţiu pe care, ca spectator, nu-l poţi părăsi e o formă de orgoliu căreia i-am rezistat. Părerile nu s-au constituit într-o unanimitate afirmativă sau opusă, ele au rămas indecise, probă că acest pariu excesiv a rămas indecis. În schimb, un alt artist african, Faustin Linyekula, a semnat un amestec de teatru, dans şi muzică: “Drums and digging”. Spectacol trist despre o Africă unde autorul renunţă să spună "poveşti" căci ele sunt întotdeauna poveşti de moarte şi ruină, poveşti pe care vrea să le uite. Şi pentru a le uita, caută un remediu în tristeţea cântecelor şi a mărturiilor... nu un spectacol al revoltei, ci unul al resemnării lirice. Un balsam!

http://www.cotidianul.ro/images/regizorul_olivier_py,_viitorul_director_al_festiva lului_de_la_avignon.jpg

Regizorul Olivier Py, viitorul director al Festivalului de la Avignon

Cel mai reuşit eseu rămâne “Projet luciole!” (Proiectul licurici), semnat de filozoful Nicolas Truong, ce se inspiră din metafora pasoliniană “a licuricilor", echivalent poetic al acelor iniţiative izolate, personalizate ce se consacră ameliorării lumii fără a căuta o schimbare completă, utopică a ei. În această recunoaştere pasoliniană a importanţei gesturilor "minore" regăsim spiritul lui Cehov, reticent faţă de perspectiva comunistă, dar implicat în construcţia de şcoli, în instalarea de spitale. Nu o viziune globală, ce conduce inevitabil la eşec, ci o conduită civică zi cu zi responsabilă. În spectacol, doi actori admirabili schimbă fraze filozofice, dansează şi - pe gustul meu - consacră un binevenit capitol condiţiei de spectator ca partener activ al scenei, ca martor şi paznic al ei. O sărbătoare a inteligenţei!

http://www.cotidianul.ro/images/peter_brook,_der_drahtseilakt.jpg

Peter Brook, Der Drahtseilakt

Jerôme Bel a avut ideea de a construi un spectacol intitulat “Curtea de onoare”, pe care l-a prezentat în Curtea de onoare... reflexul oglinzii! El a convocat un număr de spectatori care au mărturisit că în acest loc simbolic au trăit momente unice. Jerôme Bel le-a acordat şansa de a face un voiaj retrospectiv şi, mai ales, lucru rar, atât de dificil în teatru, de a reconstitui unele din scenele-eveniment a căror amintire a lăsat o urmă indelebilă. Student fiind, Florian Potra spunea cu bună dreptate că "un regizor poate copia, dar nu cita. Cum să pui în scenă ghilimelele?" Bel s-a lansat în acest pariu ce poate fi suspectat de gândire "corect politică", dar şi animat de dorinţa de a restitui poetic clipa ce a trecut, dar nu s-a şters. Să o trăieşti a doua oară... acesta-i miracolul.

Femeile-sculptor ale Avignon-ului

http://www.cotidianul.ro/images/tot_cerul_pe_capul_meu,_de_angelica_liddell.jpg

Tot cerul pe capul meu, de Angelica Liddell

La Avignon nu se poate vedea totul. Nu se poate vorbi despre tot. De aceea închei evocând expoziţia “Les papesses d'Avignon”, ce reuneşte cinci femei sculptoriţe. Camille Claudel, înger blestemat, care a fost internată într-un ospiciu din marginile Avignon-ului. De acum înainte de câte ori voi trece pe acolo, la ea mă voi gândi, la artistul claustrat, prizonier al unei geniale opere de tinereţe care brutal s-a întrerupt. Camille Claudel e partenera întru suferinţă a lui Artad sau Aureliu Manea! Am regăsit-o pe Louise Bourgeois, ale cărei motive recurente s-au impus ca o ştampilă seterotipată, vid recognoscibil. M-am săturat de "păianjenii" ei, dar îmi place şi acum să intru în acele instalaţii făcute din deşeuri uzate, adevărate spaţii kantoriene "avant la lettre". O descopăr, ignorant cum sunt, pe Kiki Smith şi fauna ei antropomorfă: o căprioară ce naşte o femeie, lupi şi alte animale rare. Dar ceea ce se impune e sculptura primă, de la intrare, “Femeie pe rug” - turnată în bronz, un corp de adolescentă goală se înalţă pe buturugile de lemn pregătite pentru a li se da foc. Imagine a sacrificiului ce va avea loc, evocare a acestui personaj mitic şi de neexplicat care e Jeanne d'Arc, şi ea arsă pe rug!

http://www.cotidianul.ro/images/scena_din_spectacolul_king_size,_in_regia_lui_chri stoph_marthaler.jpg

Scenă din spectacolul King size, în regia lui Christoph Marthaler

Jan Lawers, Warlikowski, Pipo Delbono, Jan Fabre, Teresa de Keesmaker, Alain Platel... au fost şi ei prezenţi. Şi astfel, toţi vechii invitaţi, Archambault şi Baudriller i-au putut regăsi şi mulţumi. Un deceniu se încheie. El a schimbat faţa festivalului. Noul director, Olivier Py, anunţa vremuri mai destinse. Eu voi purta amprenta acestor zece ani de victorii şi eşecuri, de tensiuni şi revelaţii. Decada neliniştii noastre! Şi de aceea părăsind Avignon-ul acum câteva zile îi spuneam mai degrabă “Adio” decât “La revedere”! "Totul are un sfârşit pe lumea asta" - replica din “Livada cu vişini” care îmi revine în minte ca un îndemn la o resemnare lucidă.

http://www.cotidianul.ro/avignon-2013-editie-de-adio-218637/

[miril]

Neuro...Adevarul despre mani****re:

http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/suntem-mani****ti-cumparam-prof-dr-leon-zagrean-neurocercetator-In-societatea-actuala-domina-creierul-subuman-1_51973700053c7dd83faad75c/index.html?fb_action_ids=282499521890805&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582

[miril]

De citit:

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/antrenorul-de-genii-prof-dr-florin-colceag-romanii-infloresc-in-haos-si-asta-este-partea-extraordinara-649633.html

[Zamo]

http://adevarul.ro/international/europa/danezii-putea-spune-adio-ajutoarelor-sociale-1_522373c8c7b855ff56351c57/index.html

[Platanu]

Ioan Holender: „Am fost rugat să continui activitatea de director artistic al Festivalului «Enescu»“





Într-o declaraţie publică făcută la sfârşitul concertului susţinut de Orchestra Nazionale di Santa Cecilia astă-seară, Ioan Holender a anunţat că, la rugămintea premierului Victor Ponta, va continua să fie directorul artistic al Festivalului „George Enescu“ şi în 2015. După ce s-a terminat concertul Orchestrei Nazionale di Santa Cecilia, dirijată de Antonio Pappano, de joi seară de la Sala Palatului, Ioan Holender a făcut o declaraţie în care a informat publicul că va rămâne la conducerea Festivalului „Enescu“ şi peste doi ani, la rugămintea lui Victor Ponta. Holender a primit asigurarea că va avea fonduri suficiente să organizeze Festivalul şi în 2015, chiar dacă se va desfăşura pe o perioadă mai scurtă. Declaraţie publică a Directorului Artistic al Festivalului Internaţional George Enescu, domnul Ioan Holender: Stimată audienţă, Având în vedere că în ultimul timp au circulat diferite zvonuri în legătura cu viitoarea ediţie a Festivalului Enescu, am bucuria să vă anunţ că, într-o întrevedere cu domnul Prim-Ministru Victor Ponta, am fost rugat să continui activitatea de director artistic a Festivalului şi am fost asigurat că Guvernul va acorda un buget care, deşi nu va fi la fel ca cel din acest an, ne va permite să organizăm Festivalul la acelaşi nivel artistic, dar pe o perioadă mai scurtă. Înţeleg că şi în ţara noastră este necesară o redimensionare a cheltuielilor în toate domeniile. Sunt bucuros că am fost împuternicit să vă anunţ această veste bună. Premierul Victor-Viorel Ponta declarase în şedinţa de guvern de la începutul lunii septembrie că Guvernul va trebui să caute soluţii pentru desfăşurarea şi în 2015 a Festivalului Enescu, fiind vorba de un eveniment de mare succes şi mândrie pentru România.


http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/ioan-holender-am-fost-rugat-continui-activitatea-director-artistic-festivalului-enescu-1_52321182c7b855ff5677769d/index.html

[miril]

Pentru cei care sunt curiosi dar si pentru cei care scot pistolul la...

Ce reprezintă Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinită? Financiarul.ro Ecaterina Pop

În urmă cu şapte decenii, la Tîrgu Jiu avea să se nască o capodoperă a geniului uman, al cărui creator a fost binecunoscutul sculptor român, Constantin Brâncuşi. De pe mâinile sale a ieşit o lucrare de artă monumentală de mare amploare, cunoscută sub numele de Ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu, care stă şi astăzi mândru primind pe oricine doreşte să-i păşească pragul. Lucrarea lui Constantin Brâncuşi este un omagiu adus eroilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial şi a fost înscris pe Lista Monumentelor Istorice.

http://www.financiarul.ro/wp-content/uploads/Coloana-Infinita-Targu-Jiu-.jpg

Ansamblul sculptural al lui Brâncuşi se află în Parcul Central din oraşul Tîrgu Jiu şi cuprinde mai multe componente care se întind pe o distanţă de aproape 1,5 kilometri. Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinită, toate unite într-o creaţie desăvârşită făcută de mâinile artistului român Brâncuşi, lăsându-ne o mare avere cu care ne mândrim oriunde în lume.

Minunata creaţie a lui Brâncuşi a fost realizată între anii 1937-1938 şi s-a născut la solicitarea Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene, în 1935, care au gândit că trebuie adus un omagiu eroilor gorjeni care au căzut pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial. Constantin Brâncuşi a răspuns acestei solicitări şi nu a acceptat să fe plătit pentru creaţia sa.

Cele trei componente sculpturale care întregesc Ansamblul monumental sunt dispuse pe aceeaşi axă, orientată de la apus spre răsărit, sălăşluite de o a patra componentă numită Aleea Scaunelor. Intrarea în Parcul Central se face pe sub Poarta Sărutului, care face parcă trecerea spre o altă dimensiune încărcată de simboluri şi semnificaţii. Aproape orice cuplu care trece pe sub poartă se sărută, dorind, în mod mai mult sau mai puţin conştient, să se apropie de sentimentul unei iubiri înălţătoare.

Drumul continuă cu Aleea Scaunelor, pe marginile căreia se găsesc câte 15 scaune care sugerează momentele de cugetare asupra etapelor vieţii. La capătul aleii, după ce urci câteva trepte, se arată mândră Masa Tăcerii.

http://www.financiarul.ro/wp-content/uploads/Masa-Tacerii-web.jpg

Însuşi Brâncuşi spunea despre creaţia sa:

„O alee, care plecând de pe digul Jiului, care este locul de evocare al actelor de vitejie gorjeană, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continunând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale ce va purta chiar şi denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei, întruchipat dintr-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră”.

Masa Tăcerii a fost lucrată în piatră, calcar de Bampotoc, şi reprezintă simbolic masa de dinaintea bătăliei la care urmau să participe ostaşii români. Scaunele din jurul mesei sunt în formă de clepsidră, care măsoară simbolic timpul, şi sunt în număr de 12, amintind de numărul apostolilor.

Masa reprezintă şi un simbol al reunirii familiei şi al meditaţiei, dorinţa lui Brâncuşi fiind ca lucrarea sa să determine renaşterea acestui vechi obicei străbun.

Poarta Sărutului reprezintă simbolic trecerea spre o altă viaţă.

http://www.financiarul.ro/wp-content/uploads/Poarta_Sarutului-web.jpg

Numită de sculptor uneori „Templul sărutului”, a fost realizată manual de Brâncuşi, ajutat de câţiva cioplitori. Este din piatră de Bampotoc (527x658x184cm). Se ştie din mărturii orale că amplasamentul ei a fost schimbat de două ori înainte de a se stabili locul pe care s-a ridicat.

Stâlpii „Coloanei sărutului” prezintă multiplicat simbolul ochilor îngemănaţi, iar arhitrava „Porţii sărutului” reproduce, incizat de patruzeci de ori „Sărutul”din Montparnasse, sugerând o horă.

Brâncuşi îi mărturisea sculptoriţei Malvina Hoffman : „La început am săpat în piatră grupul celor două făpturi înlănţuite…, în urmă, după lung timp m-a purtat gândul spre chipul unei porţi prin care să se poată trece dincolo. Acum am intenţia, să dezvolt siluetele în motivul de deasupra porţii”.

Referindu-se la această sculptură, Mircea Eliade spunea: „Sunt unele teme din literatura noastră po****ră extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa omului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi”.

http://www.financiarul.ro/wp-content/uploads/coloana-ww.jpg

Coloana Infinită sau Coloana fără Sfârşit este simbolic, coloana a „sacrificiului infinit”, reprezentând o axă a lumii, menită să sprijine bolta cerului pentru veşnicie. Lucrarea este de-a dreptul impresionantă şi măsoară 29,33 de metri înălţime. Este formată din 17 module în formă de romb din fontă, cu semimodule la capete, unde lipsa soclului şi a capitelului indică lipsa începutului şi a sfârşitului. Modulele Coloanei au fost turnate la Atelierele Centrale din Petroşani.

Coloana fără Sfârşit este, de fapt, opera centrală şi cea mai importantă a întregii creaţii a sculptorului Brâncuşi care se ridică impunătoare spre cer, înălţând simbolic sufletele erorilor neamului. Coloana Infinitului se află în celălalt capăt al oraşului, fiind despărţită de Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului de strada numită Calea Eroilor, care nu are nicio cotitură şi se întinde pe o distanţă de 1,2 kilometri. În realizarea acestei coloane, Brâncuşi s-a inspirat din arta şi arhitectura po****ră de la 1800, astfel că la casele ţărăneşti construite în perioada lui 1800 existau stâlpi asemănători Coloanei.

Coloana Infinitului din Târgu Jiu are o înălţime de 29,330 metri şi o greutate de 29,173 Kg. Este construită din metal feros (plăci din fontă), după formula 1/2 + 15 + 1/2 şi după “legea armoniei plastice”, descoperită şi perfecţionată de Brâncuşi, de forma 1 – 2 – 4, unde 1 = 45 cm (mărimea laturii mici a triunghiului de piramidă, de forma unui pătrat), 2 = 90 cm (mărimea laturii mari a trunchiului de piramidă, de forma unui pătrat), 4 = 180 cm, înălţimea trunchiului de piramidă. Trunchiurile de piramidă, goale pe dinăuntru, sunt fixate cap la cap pe un miez central de oţel, cu secţiune pătrată, uniformă pe toată înălţimea Coloanei Infinitului.

Exteriorul Coloanei a fost curăţat prin sablare cu nisip special, ulterior fiind pulverizate două straturi de praf metalic, unul de zinc şi celălalt de alamă, la o temperatură mai ridicată.

Coloana Infinitului a devenit obiect de studiu pentru oamenii de ştiinţă din ţara noastră, mulţi dintre ei întrebându-se dacă Brâncuşi cunoştea la acea vreme (anii 1935/1936) efectul de piramidă.

http://www.financiarul.ro/wp-content/uploads/constantin-brancusi-.jpg

Aceasta conduce la ideea că simbolurile dăltuite de Brâncuşi în piatră activează în cei care le privesc, planurile profunde, intime, eliberând energiile blocate, ridicând calitatea conştiinţei şi a iubirii necondiţionate.

“Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor”, spunea el, şi ce altceva poate însemna Bucuria, dacă nu îndumnezeire, adică armonia trăită pe toate planurile?

Semnificaţia creaţiei lui Brâncuşi a fost supusă şi altor interpretări. Una dintre ele este aceea că Masa Tăcerii ilustrează Cina cea de Taină, în care cei 12 Apostoli se află în jurul lui Iisus. Cele 12 scaune din jurul mesei sunt Apostolii, iar Masa îl reprezintă pe însuşi Iisus.

Poarta Sărutului este, de fapt, Monumentul Întregirii Neamului, în care Sărutul reprezintă Unirea. Aleea Scaunelor reprezintă parcurgerea unei anumite etape a vieţii şi soarta fiecăruia. Coloana fără Sfârşit reprezintă urcuşul şi coborâşul vieţii, dar şi înălţarea la cer a sufletelor eroilor.

Ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu a fost trecut pe Lista Monumentelor istorice 2004. Totodată, ansamblul oferă astăzi un cadru ideal pentru desfăşurarea manifestărilor culturale. Ansamblul sculptural poate fi vizitat oricând.

http://www.financiarul.ro/2013/09/06/ce-reprezinta-masa-tacerii-poarta-sarutului-si-coloana-infinita/

[miril]

“Environmentally it’s the richest country in Europe but they risk having it stripped away unless we can protect it.”

Wild at heart Charles joins the wolf pack The Sunday Times Jonathan Leake

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/multimedia/dynamic/00381/STN0325PIC1___31_10_381781k.jpg
Prince Charles is backing plans to save the Carpathian forest, home to wolves and bears (Dirk Freder/Chris Ison)

THE Prince of Wales is backing a campaign to save Europe’s last great wilderness — the vast forest covering Romania’s remote Transylvanian mountains. The region is renowned for holding the continent’s largest po****tions of wolves, bears and lynx.

But the animals live in the 620,000-acre Carpathian forest whose wood is being stripped out so fast by timber firms that most may have vanished within 20 years.

Prince Charles was so impressed by his visit to the area in 1998 that he bought three traditional homes that he visits and lets to tourists.

More recently, the properties were the venue for a meeting of prominent environmentalists and so-called wildland philanthropists from Romania, Britain and elsewhere in Europe to discuss saving the area.

What has emerged is Fagaras Natura 2000, a project to work with the Romanian government and local people to create one of Europe’s biggest national parks, protected by laws similar to those governing the Lake District. Charles’s spokeswoman said: “The prince has a long-term interest in the ecological and cultural heritage of Romania, including its astonishing forests and meadows.

“He is concerned that the landscapes, which have high biological and cultural values, are preserved, not as museums, but as viable and vibrant parts of the rural economy.”

Charles’s position means he can only be a figurehead for such a project, but supporters include Paul Lister, owner of the Alladale estate, north of Inverness, where he is turning swathes of moorland back into forest and plans to reintroduce wolves and bears.

Lister, heir to the MFI furniture fortune, said his aim was to stop Romania’s forests suffering the fate of Scotland’s, which were destroyed to provide wood and sheep grazing. “Romania has amazing culture with a great history and heritage,” he said. “Environmentally it’s the richest country in Europe but they risk having it stripped away unless we can protect it.”

Earlier this year, Lister released 36 red squirrels into Alladale, which are now breeding. Next spring he will launch two studies into plans to return wolves and bears to Scotland.

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/news/uk_news/National/royalwedding/article1335492.ece

[miril]

Istoria si controversele ei:

Dario Fo rides to the rescue of ‘evil’ Lucrezia John Follain The Sunday Times

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/multimedia/dynamic/00434/STN063005_434219k.jpg

LUCREZIA BORGIA has long been portrayed as an incestuous femme fatale who poisoned her enemies. But the Nobel prize-winning writer Dario Fo is trying to rehabilitate the Renaissance aristocrat as a peaceful, courageous victim of her family’s misdeeds.

Fo, 88, has attacked the depiction of Borgia in books, plays and films; he singled out the television series The Borgias, starring Holliday Grainger as Lucrezia and Jeremy Irons as her father Pope Alexander VI, saying it “borders on pornography”.

“The focus is all on sex, the plots are coarse,” said Fo who will this week publish his own take on her, The Pope’s Daughter. “They make her out as a poisoner, a woman who slept with her father and her brother, an evil woman who just accepted the husbands her father imposed on her.”

Fo says Lucrezia was neither subservient, nor violent. “The accusations are all false,” he said. “The truth is that Lucrezia was a woman of great dignity and incredible strength.”

The illegitimate daughter of Pope Alexander VI, Rodrigo Borgia, Lucrezia was accused of having sexual relations with her father and brothers, Cesare and Giovanni.

Celebrated for her beauty, she married three times on her father’s orders for his political purposes. Her father tried to murder her first husband, Giovanni Sforza; Cesare is said to have killed her second husband, the Neapolitan Alfonso of Aragon.

Reports of her affairs prompted the 16th-century chronicler Girolamo Priuli to brand her “the biggest whore in Rome”.

Lucrezia has also been accused of using a hollow ring to poison the drinks of her enemies with cantarella, a poison similar to arsenic.

“Lucrezia was not a whore,” he said. “She was sensual, she had a strong capacity for love and passion. It’s normal that she sought love outside her marriage.”

Sarah Bradford, author of a biography Lucrezia Borgia: Life, Love and Death in Renaissance Italy, welcomed Fo’s defence, saying Lucrezia had been vilified by Italian diarists because the Borgias were Spanish interlopers.

“Lucrezia was initially a victim of her father’s intrigues, married at 13 to a man she had never met and divorced at the behest of her father,” she said.

Fo said people should be wary of judging her by today’s standards. “The history of the Borgias may be appalling to us today, but it was normal in the Italy of the 16th century, when popes had 20 or 30 lovers,” he said.

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/news/world_news/article1396756.ece

[u.c.a.d.k.]

Sa fim seriosi. Nu sufera comparatie partidul de atunci cu cel de acum. Eu cred ca pe langa jigodii mai sunt si oameni de treaba, care nu existau in prim plan atunci. Diaconescu, Sarbu, Banicioiu, Gherman si chiar astia gen Ponta si Daciana Sarbu. .
da, diaconescu e ok. udrea e scorpie.

[u.c.a.d.k.]

Ponta nu e prost, e arogant.
e si prost, da-l in scula mea. trebuie putina mobilizare, altfel asta ajunge prezident. si nu vrem asta. chiar daca prima lui masura ar fi sa bage progresul in a. (evident, cred ca nici nu mai stie ce e aia progresul sau fc national).

[u.c.a.d.k.]

din pacate nu am condeiul vostru, prieteni, asa ca ma voi multumi doar sa consemnez ceea ce eu cred ca e un indemn la nerespectarea unei sentinte:
De asemenea, prim-ministrul a dat asigurari ca postul de televiziune Antena 3 nu va fi "mutat" nicaieri, facand referire la campania dusa de televiziune privind "confiscarea" sediului sau.
"Cat timp sunt eu prim-ministru, nu trebuie sa va mutati nicaieri."

si cateva mici adnotari pe marginea unei zise a lui calin popescu:
Basescu, care mai are putin si o sa se incurce in propriii candidati, pe care pe toti ii trage de sforite: Iohannis, Diaconescu, Udrea
- a uitat de macavei
- de ce pielea mea ar sustine basescu 4 candidati, ca doar nu e ca la loz in plic: mai multe bilete, mai multe sanse de castig?
- ce e cu mizeria asta de a-l lega cu orice pret pe fostul candidat usl la premierime de basescu? cand nu ai de ce te lega, incerci si d-astea, ca nu e ortodox, ca pielea mea.

[u.c.a.d.k.]

Acest așa-zis artificiu, cu ordonanța de urgență care le-ar da voie primarilor timp de două săptămîni să-și schimbe partidul fără să-și piardă funcția, după părerea mea pute.

dar pe cine intereseaza parerea lui cristian teodorescu? eu zic sa lasam guvernul sa lucre. liniste, dragii mei, urmeaza alegeri! cu ponta, progresistul ponta, mare favorit

[u.c.a.d.k.]

mai de demult, tare de demult, am citit niste carti despre comunismul romanesc. una mai tehnica, alta de amintiri gen 'zbor in bataia sagetii' dar mai putin pretentioasa (avea insa-n epilog si o interventie a maestrului patapievici). autori erau patru baieti cam de-o seama cu mine: angelo mitchievici, ion manolescu, fiul lui florin, ioan stanomir si paul cernat.
iata dară ce s-a ales de stanomir:

a ajuns un băsist ironic.

Există, în România guvernată înţelept şi vizionar de Victor Ponta, nenumărate motive de optimism. Criza economică este depăşită, încrederea în viitorul patriei restabilită, un debut de an şcolar început sub cele mai bune semne, cu manuale ce îi aşteaptă, în băncile mirosind a vopsea proaspătă, pe şcolarii dornici de cunoaştere. În tot, se simte un aer al împlinirilor, de parcă vremurile în care România Socialistă înflorea s-ar fi întors, dar încă şi mai luminoase.

Între cei care sunt arhitecţii acestei Românii care rupe lanţurile dictaturii băsiste şi se avântă spre cer, ca o pasăre măiastră, domnul Lilian Zamfiroiu deţine un rol central. Lui şi echipei din jurul său li se datorează naşterea acelui climat de calm şi de încredere care a repus Institutul Cultural Român în poziţia de echilibru şi de patriotism pierdută în vremea vechii conduceri antinaţionale.

Epoca de tristă amintire a experimentelor care şocau pe românii de bună-credinţă a trecut. A revenit acel bun-simţ secular pe care îl regăsim în tezaurul de înţelepciune românească.Modestia noului ICR este semnul acestei noi direcţii pe care nu putem decât să o aplaudăm. Mai puţină risipă, mai puţină căutare ostentativă a noului radical, mai mare atenţie la acel izvor nesecat pe care îl reprezintă folclorul . Şi, înainte de toate, o înţelegere a priorităţilor strategice pe care România social-democrată este chemată să le urmeze. O ştire recentă a Mediafax transmite acest sentiment de optimism contagios, consemnând şi admiraţia sinceră pe care un umanist al finanţelor, precum vrednicul Gheorghe Gherghina, o resimte la vederea abordării pragmatice a preşedintelui Zamfiroiu.

“ “Unul dintre obiectivele propuse de la preluarea mandatului a fost acela de a aduce ICR acolo unde îi este locul, nu pe prima pagină a ziarelor, şi mă refer la eveniment de tip scandal, ci al calităţii programelor pe care le organizează. Programele sunt singurul nostru obiectiv, nu ne interesează ce se întâmplă pe scena politică”, a declarat Lilian Zamfiroiu, mulţumind senatorilor din Comisia de cultură că îi protejează de “astfel de ingerinţe”.
Preşedintele ICR a spus că bugetul institutului pentru anul în curs este “sensibil redus”, respectiv de 28 de milioane lei, şi a adăugat că, înainte de rectificarea bugetară din iulie, secretarul de stat Gheorghe Gherghina i-a felicitat pe reprezentanţii ICR, pentru că este “pentru prima dată de când face bugetul când ICR are o execuţie bugetară foarte bună”.
“Până la această dată s-au aprobat virările bugetare în sumă de 17,7 milioane de lei. Ideea este că cheltuim banul public cu băgare de seamă şi în deplin acord cu scopul atribuit”, a declarat Zamfiroiu.”

Şi dacă atenţia la gestionarea banului public este demnă de aplaudat, încă şi mai generatoare de optimism este vestea pe care ICR o pregăteşte, după o muncă tenace şi harnică. Urmând drumul lui Victor Ponta spre China, în căutarea acelui elixir economic care să ne regenereze economia, ICR se va afla, la rândul său, în această patrie a erudiţiei şi libertăţii care este China Po****ră. O filială a ICR se va deschide, cât de curând, la Beijing, iar locul în care se va afla este simbolic,un veritabil omagiu adus energiei de dezvoltare a R.P. Chineze. ICR Beijing va fi cazat în spaţiul unui mall, nimic mai firesc pentru o instituţie care se adaptează noului. Vecină îi va fi instituţia omoloagă a Ungariei, un alt stat care strânge legături de prietenie cu statul şi poporul chinez. Imaginea viitorului este memorabilă. Putem spera ca inagurarea noii filiale să fie acel semn de deschidere aşteptat de atâţia dintre noi.`

ICR se îndreaptă, cu paşi decişi şi curajoşi, pe acest drum remarcabil al liniştii şi progresului. Timpurile care vin stau sub semnul energiei şi al tinereţii. Ca şi vechii constructori ai socialismului, ctitorii ICR de azi au o inimă cutezătoare, dar şi maturitatea acelor meşteri anonimi din trecutul românesc. Să le urăm succes şi reuşite pe acest şantier al patriei noastre!

[u.c.a.d.k.]

paul cernat a luat-o intr-o cu totul alta directie.

„Manifest pentru Monica Macovei. Să credem în basmul democraţiei (http://www.contributors.ro/cultura/manifest-pentru-monica-macovei-sa-credem-in-basmul-democra%C8%9Biei/)”, clama de curînd, pe un ton exaltat, un apreciat filozof şi intelectual public român – Gabriel Liiceanu. Combinaţia dintre retorica revoluţionară şi mitologia politică mi-a atras cu deosebire atenţia, mai ales că era pusă în slujba democraţiei. Am urmărit cu interes, în ultima vreme, tentativele patetice de resuscitare, în numele doamnei Macovei, a romantismului civic din anii `90, cu oferta de idealism misionar şi maniheismul civilizator aferente. Le înţeleg: nici o schimbare radicală nu poate avea loc în absenţa unei credinţe puternice şi a unui ideal mobilizator, pus în slujba unui Bine reformist şi „de partea corectă a Istoriei“.

Armele mitologice ale romantismului politic trebuie deci testate din nou: e util să vezi pe cîţi credincioşi te mai poţi baza, căci de intensitatea şi de eficienţa credinţei lor depinde succesul, acum sau mai tîrziu. Nu m-aş grăbi să persiflez sau să bagatelizez utilizarea mitului (basmului) în politică, pe motiv că, vezi Doamne, adevăraţii intelectuali sînt raţionalişti şi critici. Realitatea a demonstrat, de atîtea ori, că mani****rea afectivă a electoratului autohton e o dovadă de pragmatism – şi, la limită, de cinism. Numai cine nu a urmărit leadership-ul lui din 2004 şi 2008 al lui Traian Băsescu, livrat ca o combinaţie de Popeye Marinarul şi Vlad Ţepeş, m-ar putea contrazice. Justiţiarismul etic, preluat şi deturnat în sens euroatlantic de Băsescu de la electoratul lui Corneliu Vadim Tudor, a fost o strategie de efect în 2004. Numai că, între timp, şi Albă ca Zăpada s-a transformat în Cruela de Vil.

Din păcate, pentru adepţii săi mesianici, figura Monicăi Macovei e asociată doar cu apologia „statului de drept“ (componentă necesară, dar insuficientă a democraţiei), nu şi cu „voinţa po****ră“. Trec peste dubla măsură a „integrităţii“ afişate de noul fetiş al intelighenţiei de dreapta. Trec şi peste menajarea sistematică a lui Traian Băsescu & Co şi a capitalului străin, dublată de fixaţia partizană asupra corupţiei useliste. Dar nu pot să trec peste dezinformările referitoare la cele un milion şi jumătate-două milioane de voturi fraudate la referendumul din 2012, cînd Monica Macovei a sfidat nu numai evidenţa (nici o anchetă n-a confirmat-o pînă azi), ci şi electoratul majoritar. Prin ricoşeu, fostul ministru al Justiţiei şi susţinătorii săi fanatizaţi au adus importante deservicii imaginii Occidentului şi credibilităţii statului de drept în România, ridicînd mingi la fileu lui Dan Voiculescu şi Antenei 3. Incapabili să cupleze cu societatea, ei au încercat să-şi impună agenda prin accesarea la maximum a „intervenţionismului“ extern.

Mai inteligentă şi cu o pregătire sociologică solidă, Alina Mungiu-Pippidi a sesizat din timp pericolul, încercînd să realizeze o racordare a noii stîngi la agenda statului de drept neoliberal, prin reactivarea antipesedismului ca standard de onorabilitate. Eşecul patetic al ultimelor acţiuni întreprinse de mişcarea Uniţi Salvăm arată însă că experimentul n-a dat rezultatele scontate. Cu agenda Monicăi Macovei nu mai cîştigi voturi. Dimpotrivă, rişti să le pierzi. Ar fi, probabil, momentul să medităm asupra uzurii morale a narativului pe care acest grup de presiune s-a bazat, uneori cu succes, în ultimele două decenii şi jumătate. Pentru că narativul emergent al post-criză şi post-austeritate pare a fi dat, în România, de revigorarea sensibilităţii sociale. Iar cele mai consistente critici la adresa lui Victor Ponta, în cazul în care va fi ales preşedinte, ar putea veni de la stînga, nu de la dreapta lui.

M-am întrebat, nu o dată, care este miza candidaturii Elenei Udrea şi a Monicăi Macovei la prezidenţiale, în condiţiile în care niciuna nu are şanse de a ajunge în turul doi. Bătrînul lup de mare Traian Băsescu o ştie foarte bine. Cel mai probabil, ambele candidate au rolul unor experimente, al unor teste de loialitate – fiecare pe tronsonul ei – în rîndul electoratului pro-Băsescu, şi al unor instrumente de condiţionare a candidatului anti-PSD cu şanse în turul al doilea. Ele sînt, altfel spus, cele două pedale ale electoratului radical-băsescian şi anti-pesedist, care votează din pasiune, nu din calcul pragmatic, în primul tur. Dacă însă populista „de firmă“ Elena Udrea reprezintă resursa internă, financiară şi subterană, a regimului Băsescu, austera, intransigenta şi mohorîta Macovei reprezintă chintesenţa pîrghiilor externe ale aceluiaşi regim (pe axa Washington-Bruxelles), folosite ca instrument de represiune juridică la adresa adversarilor politici. Ea a fost, în ultimii zece ani, brand-uită ca avatar al idealurilor Pieţei Universităţii din 1990, Alianţei Civice şi GDS. N-a lipsit, din repertoriul mitizării sale, nici apropierea de figura Monicăi Lovinescu.

Problema e că, dincolo de influenţa ei în social media şi în alte zone ale societăţii civile, candidatura doamnei Macovei riscă să se transforme într-un test de impo****ritate, amplificînd războiul rece dintre intelighenţia de dreapta şi societatea românească. Imaginea consacrată de procuror într-o republică băsesciană a procurorilor, specializată în a reclama, frenetic, intervenţia punitivă a Occidentului împotriva unei Românii barbare şi corupte, nu are şanse să convingă publicul larg, ci să-l ostilizeze. Felul în care s-a comparat, nu demult, cu Nelson Mandela (de ce nu cu preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite?) i-a şocat inclusiv pe unii dintre adepţii săi prin combinaţia de megalomanie şi refuz al realităţii.

Să fim serioşi: Monica Macovei nu concurează nici cu Victor Ponta, nici cu Klaus Johannis. Principalul rival la categoria ei îl reprezintă Elena Udrea, în lupta pentru cine cîştigă mai mult din electoratul băsist pur şi dur. Nici conjunctura europeană nu-i mai e atît de favorabilă, după recentele alegeri la nivelul instituţiilor UE. Mă gîndesc, de aceea, că zelatorii „doamnei de fier a justiţiei româneşti“ şi ai excepţionalismului acesteia ar trebui să schimbe povestea. Pentru că există perspectiva ca regimul Băsescu să piardă chiar pe mîna justiţiarilor şi intelectualilor săi.

[u.c.a.d.k.]

mitchievici se ocupa mai mult de cronica de film, am impresiunea. da cred ca e tot băsist, că aşa e acuma la moda, să împărţim in doo lumea:

[. ..]Nu trebuie să fii un Don Juan ca să realizezi cât de precară este perspectiva asupra fericirii pe care o oferă Lis unei fete crescute în temeiul unei viziuni şi care a descoperit, chiar şi preţ de o clipă, o alta, viziunea întunecată a istoriei ghidată de o femeie guvernată de intensităţi abisale, de contraste dureroase, de dizolvări insuportabile. Ce lipseşte din planurile de viitor ale tânărului este ponderea unei viziuni.[..]

nu e vorba de viorel lis, cu certitudine.

[u.c.a.d.k.]

cât despre ion manolescu, nu ştiu ce mai face, ce mai drege.....

[u.c.a.d.k.]

din jurnalul national:
Un grup de actori, societari de onoare ai Teatrului National Bucureşti (TNB), îşi exprimă îngrijorarea faţă de ceea ce numesc "atacul nedrept" pe care scriitorul Andrei Pleşu l-ar fi lansat la adresa maestrului Radu Beligan pentru că marele actor s-a declarat susţinător al candidaturii lui Victor Ponta la prezidenţiale.

"Suntem profund îngrijoraţi în acelaşi timp de atacul nedrept pe care domnul Andrei Pleşu l-a lansat la adresa Maestrului Radu Beligan, doar pentru că marele nostru actor a îndrăznit să aibă şi să exprime public o opinie şi o opţiune politică diferită de cea a domnului Pleşu. Considerăm că trăim într-o societate democratică în care libertatea de exprimare este garantată şi că nimeni nu trebuie pus la zid doar pentru că îşi exprimă punctele de vedere. Este firesc ca într-o societate deschisă să existe pluralism de idei, de opinii şi de opţiuni de orice natură şi este la fel de firesc ca oamenii, în special cei care reprezintă repere pentru societate, să accepte şi să respecte faptul că cineva gândeşte şi se manifestă altfel decât ei", se afirmă într-o "Scrisoare către Andrei Pleşu şi către cetăţenii României care iubesc democraţia".

În scrisoare, care este semnată de actorii Florina Cercel, Adela Mărculescu, Marin Moraru, Costel Constantin, societari de onoare ai TNB, şi de soliştii Dida Drăgan, Angela Similea, Adrian Daminescu şi Chuck Berry, i se solicită lui Andrei Pleşu să-i ceară scuze maestrului Beligan.

"Vă rugăm să acceptaţi acest minim comportament democratic şi să vă cereţi scuze faţă de Maestrul Radu Beligan. Domnia-sa are dreptul, ca şi dumneavoastră şi ca orice cetăţean al acestei ţări, să se exprime public fără teama că cei care gândesc altfel ar putea reacţiona violent", se arată în scrisoarea amintită.

În timpul lansării candidatului PSD la alegerile prezidenţiale, desfăşurată sâmbătă pe Arena Naţională, maestrul Radu Beligan a transmis un mesaj de susţinere pentru Victor Ponta.
Ulterior, scriitorul Andrei Pleşu a publicat în cotidianul "Adevărul" o scrisoare deschisă adresată lui Radu Beligan în care îşi exprimă dezamăgirea faţă de gestul marelui actor. "Pot doar să fiu trist, infinit de trist, că înţelegeţi să ieşiţi din scenă cu o replică atât de trivială, atât de mărunt devotată conjuncturilor. Calibrul dumneavoastră merita un amurg mai nobil", aprecia Andrei Pleşu

de aiurea:
Insusi premierul Victor Ponta a postat pe pagina sa de Facebook un mesaj prin care isi arata aprecierea fata de Radu Beligan si ii cere iertare pentru situatia creata in jurul actorului.

"Am primit ca pe un dar uimitor vestea ca ma sustineti. Dar acum citesc si nu-mi vine sa cred ce cuvinte va sunt adresate public de catre oameni care sunt datori sa va respecte. Va cer iertare pentru tot ce trebuie sa indurati astazi. Va cer iertare si din partea celor care si-au mai gasit o tinta fiindca nu pot trai altfel decat incercand sa doboare valori".

Pe de alta parte, si vicepresedintele PSD Gabriela Firea a condamnat reactia scriitorului Andrei Plesu, pe care il acuza de incalcarea aliniatului (2) al articolelor 29 si 30 din Constitutia Romaniei, potrivit carora "libertatea constiintei este garantata", iar libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor este inviolabila.

[u.c.a.d.k.]

deci asa. in ziua de azi, supt conducerea partidului care printr-o reprezentanta a lui ne-a deposedat de titlul din 2002, ca doar suntem pe onlinesport, subforumul progresul, daca iti exprimi o opinie despre o alta opinie se cheama ca incalci constitutia, ca pui la zid. hai sa vedem ce zicea grasu.

Stimate maestre, Eram încă un frajed liicean, cînd vă admiram pentru talentul dumneavoastră. Simţeam că nu era vorba de o simplă înzestrare, de un dar al naturii, ci şi de inteligenţă, cultură, subtilitate. Mai tîrziu, cînd am avut plăcerea să vă întîlnesc, toate presupunerile şi aşteptările mele au fost confirmate.
Am descoperit umorul dumneavoastră, anvergura intelectuală a viziunii dumneavoastră despre lume şi despre meseria cu care, decenii întregi, v-aţi identificat pînă la contopire. Simpatia mea pentru dumneavoastră m-a ajutat, adesea, să trec cu vederea numeroasele pagini omagiale, dedicate unui şef de stat care, în opinia majorităţii românilor (care, de altfel, l-au şi evacuat), nu le merita. Ceea ce mă frapa, totuşi, era „îndemînarea” cu care le scriaţi. Nu aveaţi aerul că executaţi, ca alţii, o oarecare piruetă formală, o mică dedicaţie de circumstanţă. Puneaţi, în declaraţiile dumneavoastră, aceeaşi „originalitate”, acelaşi convingător patos al expresiei, aceeaşi „autenticitate”, pe care le foloseaţi şi pe scenă. Nu erau textele unui docil funcţionar de stat, erau „texte Beligan”, texte purtînd amprenta personalităţii dumneavoastră. Ceauşescu era „cel care ascultă respiraţia ţării”, „cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate”, „cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă”, exponentul „a ceea ce e mai bun în noi”. Cu astfel de „alese şi înflăcărate” omagii, era inevitabil să deveniţi un „oficial”, membru al Comitetului Central şi deputat al Marii Adunări Naţionale. Îmi spuneam, totuşi, că aşa erau vremurile, că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătiţi, pentru a susţine eficient instituţia teatrului românesc: stabilitate administrativă, protecţie ideologică, turnee (de succes) în străinătate etc. Au făcut şi alţii la fel, poate cu mai puţin zel şi cu mai puţin „talent”. (Eu însumi am scris un memoriu către şeful statului – memoriu, nu „scrisoare” – cînd, în 1982, am fost dat afară din slujbă şi din presă. Am folosit limbajul de lemn al acelui tip de document, cu ornamentica aferentă. Dar am făcut-o din postura şomerului anulat socialmente, nu din aceea a unui „simbol naţional”, aşezat, ca dumneavoastră, la zenitul ţării. Şi n-am recidivat, nici n-am „cîntat”, pînă în ultima clipă, pe prima pagină a ziarelor…). Mai tîrziu, am aflat, nu fără amărăciune, că aţi avut stupefianta idee să reclamaţi autorităţilor o producţie regizorală a lui Liviu Ciulei: „o crimă pentru actul de cultură în sine” – suna verdictul dumneavoastră. Dar am fost, mereu, gata să uit. Poţi regreta derapajele unor mari spirite, le poţi amenda, dar nu poţi să le excomunici brutal opera din teritoriul valorii. Performanţa rămîne, în sine, valabilă. Nu ne putem permite să renunţăm, băţos, la Sadoveanu, la George Călinescu, la Tudor Vianu şi la atîţia alţii, chiar dacă fiecare din ei a crezut, la un moment dat, în vremuri tulburi, că-şi poate obloji vocaţia prin cîteva fente impure. Gîndeam la fel şi în ceea ce vă priveşte. Şi n-am procedat împotriva conştiinţei mele cînd, după 1989, v-am dat, pe o carte, o dedicaţie caldă: „Dlui Radu Beligan, conştiinţa mai bună a teatrului românesc” (dacă îmi amintesc bine). Conştiinţa mai bună a teatrului, nu a civismului, nu a onestităţii politice. În 1990, un grup de mari actori ai Teatrului Naţional (printre care regretatul Gheorghe Dinică) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dumneavoastră. Era, într-adevăr, greu de acceptat ca cineva care, în ianuarie 1989, încă se risipea în linguşeli partinice să rămînă în continuare „şef”. Prin urmare, am răspuns pozitiv solicitării cu pricina. Vă preţuiam încă destul ca să cred că pierderea unei lumeşti şefii nu vă va afecta. Nu eraţi „scos” din teatru, nu vi se cerea să renunţaţi la adevăratul dvs. „rol”: acela de mare actor. Vi se cerea, cu alte cuvinte, să fiţi doar mare actor. Din cîte ştiu, aţi primit, totuşi, prost „lovitura”. Afecţiunea mea pentru dumneavoastră a continuat să prevaleze însă, cum probabil aţi observat de-a lungul celor cîtorva întîlniri pe care le-am avut ulterior. Din păcate, întregul eşafodaj, cu greu întreţinut, al admiraţiei mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui „incident” în aparenţă minor. Aţi simţit nevoia, la vîrsta dvs., la statura dvs., să vă legaţi numele de un caraghios. Spectrul „stadionului” de tip coreean a reapărut în biografia dvs. într-un moment în care nimic nu-l mai poate justifica. Asta înseamnă că m-am înşelat. Că, înainte de 1989, nu aţi negociat util, sacrificîndu-vă de dragul teatrului, ci că ceva inexplicabil vă atrăgea în sfera puterii, oricît de pătată era ea. Ca şi acum. Puterea talentului dvs., puterea minţii dvs. nu vă satisfăceau. Ca şi acum, voiaţi să fiţi în preajma celeilalte puteri, oricît e ea de trecătoare prin comparaţie cu puterea prestigiului dvs. profesional. Voiaţi, ca şi acum, să fiţi mai curînd pe scena ştabilor, decît pe aceea a colegilor dvs. Stimate maestre, Evident aveţi dreptul să susţineţi şi să alegeţi pe cine vreţi. Dacă se poate, cu argumente mai rezonabile. (Da, ne plac „tinerii energici”. Dar nu votăm categorii, ci oameni). Pe de altă parte, dvs. nu vă exercitaţi, pur şi simplu, dreptul la opinie, ci vă investiţi imaginea într-o jalnică operaţiune de propagandă, într-un exerciţiu mani****toriu de un gust îndoielnic. De ce o faceţi (cu obişnuita dvs. „fineţe” culturală, gata să recurgă la locuţiuni latine)? Nu mai pot răspunde acestei întrebări cu „pogorămintele” pe care încercam să le invoc pe vremuri. Pot doar să fiu trist, infinit de trist, că înţelegeţi să ieşiţi din scenă cu o replică atît de trivială, atît de mărunt devotată conjuncturilor. Calibrul dvs. merita un amurg mai nobil.

mie, ca 'băsist', nu mi se pare ca ar fi incalcat cineva constitutia. nu mi se pare nimic violent, punere la zid, ce sa mai dzic?

[miril]

Nimic nou. De Beligan se stie demult, de Plesu am aflat intre timp, de aceea, parafrazez, sunt trist, foarte trist caci or fi ei intelectuali cu mult cap dar le lipseste ceva esential, coloana vertebrala si ceva...inima.

HAI PROGRESUL!

[u.c.a.d.k.]

le-or lipsi multe, mie mi-e oarecum drag beligan ca-l cheama ca pe mine si ca apare in jurnalul lui m sebastian (care m sebastian a murit cu ceva ani inainte de a se naste parinti mei, care nici eu, ucadk nu mai sunt demult un june, da uite ca beligan apare in jurnal, si nu in calitate de copchil) si ca joaca rolul cumva negativ intr-un film antiintelectual (http://www.youtube.com/watch?v=W0NqrKQsZz8), da acuma pa mine nu ma revolta nici plesu, my man, nici mereu tanarul beligan, ci vorbele astea dure ale pedesereului, care anunta timpuri grele pentru cei care nu se vor prinde in corul national

[miril]

Pai ce Ponta si PSD-ul intarit s-au nascut din haos? Ma rog, haos dambovitean exista dar nu la haosul asta m-am referit.

[u.c.a.d.k.]

nu as zice ca basescu e de vina si pentru asta. daca vrei sa il combati pe basescu, vii cu ceva care sa fie opusul lui basescu, nu cu basisme. dar asta e parerea mea care poate fi gresita. poate ca basescu e de vina pentru ca ponta e un inept care va deveni cat de curand prezidentul rumaniei. poate basescu e de vina ca nu apare cate un album pink floyd in fiecare saptamana.

[miril]

Daca tie ti se pare normal stilul ********ic de a fi presedinte propagat de respectivul atunci inteleg rationamentul tau. El i-a avut in mana si pe Iliescu si pe PSD si pe baronii PSD si nu un an-doi ci ZECE. Ce a realizat se vede acum si de acum incolo. Basca ca a dat girul printre multe altele aliantei care si-a dorit-o in 2008, basca ca a divizat po****tia in loc s-o uneasca fiind preocupat exclusiv de bunastarea lui, a familiei lui si a slugilor apropiate. Toti sunt niste scarbe, impostori si iresponsabili fata de tara si popor, indiferent de culoarea lor politica, caci cine se naste din pisica soareci mananca, toti fiind fatati de FSN din mamuca PCR, la maternitatea Secu, cu mostenitori dupa chip si asemanare, gen Ponta, Udrea, samd. Cine a pierdut, se stie. Iar chestia cu basisme, e un fel de a arunca una din piscile moarte in alta ograda decat cea care trebuie (ograda proprie). Sa nu fim naivi! Macar acum.

[u.c.a.d.k.]

pai nu aruncam nicio pisica. eu nu sunt nici pe departe un fan al presedintelui, dar astilalti ma ingrozesc pur si simplu. treaba cu basismele asa e. daca se dau mari luptatori antibasisti vreau sa imi vina cu cineva care e opusul lui basescu. si ei ce fac? mi-l pun pe becali gheorghe deputat la mine pe strada. mi-l pun pe ponta presedinte. ponta, opusul lui basescu? ii dau in pix pe toti bagabontii astia. iar naiv am fost tot timpul. probabil ca nu ma mai pot schimba.

[miril]

Nu vorbeam de tine ci de etichetare. Pai toti ne-am pacalit sperand, naiv, in mai bine alegand raul mai mic si tot asa.

[miril]

Despre un mare roman acum cand ne alegem drumul.

„Petre Ţuţea: viaţa şi faptele unui patriot“

A fost numit „ţăranul imperial“ sau „Socrate al românilor“. Viaţa i-a rezervat doar celebritatea postumă, una greu de imaginat pentru cineva care şi-a petrecut cea mai parte a vieţii în închisoare sau într-o teribilă sărăcie, la marginea societăţii. Aceasta este povestea acelui om care a vorbit despre neamul românesc ca despre unul „ales“. Prima dintr-o serie de poveşti, pregătite de „Weekend Adevărul“, despre oamenii cu minţi geniale din România

Ce-i uneşte pe aceşti oameni, atât de diferiţi? Unul, Radu Preda, oftează cu amărăciune, căutând în zadar o placă memorială, cu numele lui Petre Ţuţea, despre care ştia că „a fost aici“. Altul, Ion Papuc, vine tocmai de la Baia Mare la Bucureşti, pentru un interviu despre acelaşi Ţuţea, prietenul său. Unui altuia, Demostene Andronescu, în vârstă de 87 de ani, îi dau lacrimile când îşi aduce aminte ce a pătimit alături de Petre Ţuţea în închisoare. Erau să moară de frig, când i s-a arătat un înger.

Alt bărbat, Marcel Petrişor, şi el trecut prin viaţă, de 84 de ani, râde în hohote când povesteşte despre cum alerga el cu Ţuţea după mâncare. În fine, un autor cu nume, Sorin Lavric, vorbeşte înflăcărat, afirmând că Ţuţea este extrem de relevant astăzi, mai ales pentru cei tineri, tocmai pentru că este „foarte sincer“.

Cine sunt toate aceste destine, reunite sub figura de părinte a unei singure persoane, cea despre care bunul său prieten, Emil Cioran, spunea că „este incapabilă de cinism“ şi se referea la ea folosind sintagma „universul Ţuţea“?

JOCUL EXTREMELOR

Viaţa nu a fost tocmai blândă cu Ţuţea. L-a mutat din cafenelele cu nume, şi din faţa unei cariere politice fulminante, în închisorile comuniste. Apoi, l-a proiectat în anonimat şi sărăcie cruntă, tocmai în mijlocul unui regim politic care se prezenta ca fiind în slujba omului simplu.

Aceeaşi viaţă i-a acordat şansa la recunoaştere prea târziu, când era sleit fizic şi îşi aştepta sfârşitul. Pentru ca, la final, să-i acorde dreptul la o existenţă paralelă, sub forma unor vorbe care circulă pe Facebook, fiind împărţite de cei care aşteaptă să primească de la alţii sfaturi şi cuvinte înţelepte despre ce este viaţa şi cu ce se mănâncă aceasta.

Astăzi, Ţuţea este puţin citit şi foarte mult citat. Din el au rămas câteva cuvinte şi imagini. În spatele acestora, se găseşte viaţa celui care, înainte să dispară dintre noi, a lăsat drept testament cea mai sfâşietoare declaraţie de iubire imaginabilă. Era despre România şi despre români, despre noi toţi. Şi se termina cu acest cuvânt, strigat: „Excelsior!“ (n.r. – „Mai sus!“).

„FIUL“ UITAT

Petre Ţuţea s-a născut pe 6 octombrie 1902, în comuna Boteni, din regiunea Muscel, astăzi, judeţul Argeş. Pe certificatul său de naştere figura doar numele mamei, Ana Simon Ţuţea, cu vârsta de 16 ani. Cel mai în vârstă copil dintre cei patru fraţi şi cele patru surori, Ţuţea a fost crescut în stilul rural tradiţional, dictat, mai degrabă, de anotimpuri, decât de orele ceasului.

Orice încercare de reconstrucţie biografică a lui Ţuţea, pornind din comuna natală, pare sortită eşecului. Vechea casă bătrânească, cea în care familia a crescut, nu mai există astăzi. În locul ei, se poate zări o construcţie mult mai în ton cu timpurile: mare şi colorată într-un galben strident. Pe uliţele satului mai auzi de oameni care l-ar fi cunoscut pe Ţuţea, dar toate poveştile de acest fel par desprinse dintr-un soi de mitologie, concepută sub semnul posibilităţii: „ar fi fost“, „ar fi zis“, „s-ar fi întâmplat“...

De fapt, Ţuţea rămâne, şi astăzi, un necunoscut în Boteni. Primarul se mândreşte cu apartenenţa lui Ţuţea la comuna pe care o păstoreşte administrativ, ba chiar organizează, anual, un festival, construit pe acelaşi tipar: câţiva copii citesc din Ţuţea, alţi câţiva adulţi comentează ce au citit copiii, după care toţi participanţii se înfig la cârnaţi şi bere şi-şi găuresc pantofii în hore interminabile.

În rest, Ţuţea are rezervată jumătate dintr-o vitrină amplasată în ceea ce localnicii numesc „Casa Memorială“ a Boteniului. În dreptul celui numit astăzi „fiul comunei“, se găsesc o carte, câteva citate, o fotografie şi un desen. În rest, figura sa se pierde printre costume po****re şi o cameră decorată ca la începutul secolului XX.

Ce rămâne însă în urma celui care vorbea extrem de rar despre copilăria şi locul unde se născuse, mulţumindu-se, asemenea bunului său prieten, Emil Cioran, să-şi compare primii ani de viaţă cu „o existenţă paradisiacă“? Ce mai poate fi retrasat?

ENIGMA NUMELUI LIPSĂ

„Marea controversă“ a copilăriei lui Ţuţea continuă să fie şi astăzi, chiar şi printre sătenii din Boteni, problema paternităţii sale. Tatăl, Petre Bădescu, era preotul satului. Rămas văduv, după ce prima sa soţie fusese răpusă de febra tifoidă, a acceptat să apară în acte doar în calitate de martor la naştere. Dogma ortodoxă interzicea unui preot ce fusese căsătorit anterior să mai poată avea o altă soţie.

Pe lângă ieşirea în decor din „legea preoţească“, tatăl lui Ţuţea intrase în gura localnicilor şi prin vârsta extrem de fragedă a noii sale partenere, dar şi prin statutul acesteia, cel de slujnică. Astfel se explică de ce micul Ţuţea preia numele mamei sale. De altfel, viitorul gânditor va fi extrem de rezervat, de-a lungul vieţii, în privinţa tatălui său: foarte puţine cuvinte despre acesta şi, în general, caracterizări foarte prudente ale relaţiei cu Petre Bădescu.

Retras şi închis în el, Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani, atrăgându-şi din partea sătenilor porecla „Mutu’ popii“. Copilăria îi stă sub semnul mamei, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni“. Ana Simon va rămâne, de-a lungul întregii sale vieţi, un reper constant şi un prilej de nostalgie pentru Ţuţea.

Scriitorul Ion Papuc, bun prieten cu Ţuţea şi una dintre persoanele care au stat alături de el, până la sfârşitul vieţii, povesteşte cum, odată ajuns în Bucureşti, la începutul anilor 1930, fostul său amic îşi ducea mama la saloanele de cosmetică din „Micul Paris“. „Coafezelor nu le venea să creadă atunci când auzeau că femeia este analfabetă: «Păi, cum, dumneavoastră, mama lui Petre Ţuţea, nu ştiţi să scrieţi şi să citiţi?!». La care Ana Simon răspundea, invariabil: «Lasă, că ştie el carte pentru tot judeţul»“.

„VEDEAM ŢIGANII. STRÂNGEAU MAŢE“

Petre Ţuţea urmează şcoala primară din Boteni, care astăzi îi poartă numele. Se transferă la Câmpulung şi este primit la Gimnaziul „Dinicu Golescu“, dar cursurile sunt întrerupte frecvent. Primul Război Mondial făcea ravagii în întreaga Europă.

În 1920, la 18 ani, Petre Ţuţea ajunge în Cluj-Napoca şi se înscrie la Liceul „George Bariţiu“, pe atunci cea mai bună şcoală din principat. Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte. Se decide să rămână acolo, acceptând oferta lui Sevastian Ciupagea, un căpitan de armată, de a-l medita pentru a se putea întreţine.

Ca elev, Ţuţea excelează mai ales la istorie şi filozofie. Intră în cercurile intelectuale ale vremii, şocând audienţele printr-o oratorie complexă, perfect argumentată şi rostită într-o română fin acordată, până la ultimul detaliu.

Acelaşi Ion Papuc, cel care a apucat să vadă o parte din cărţile citite de Ţuţea în perioada studenţiei, mărturiseşte că acestea „erau atât de subliniate, până la ultimul detaliu, până ce creionul părea să rupă pagina pe care fusese trasat“.

Influenţat de moda epocii, Ţuţea îşi ia licenţa în drept la Universitatea „Regele Ferdinand I“. Intră la doctorat, pe care-l susţine cu brio în 1929. Avea numai 27 de ani. În paralel însă, în acelaşi spirit al vremurilor, se implică în politică.

Devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, însă vederile sale au şi o neaşteptată latură socialistă. Fără a adopta vreo secundă partitura totalitaristă conţinută în doctrina stalinistă, Ţuţea devine un susţinător al „abecedarului“ comunist, axându-se pe problema inegalităţii sociale.

Marcel Petrişor, scriitor şi fost deţinut politic, coleg de temniţă cu Ţuţea la Aiud, povesteşte cum fostul său prieten îi explica virajul ideologic către stânga marxistă: „Zicea: «Eu am devenit de stânga la Cluj, când eram student, pentru că vedeam ţiganii de acolo, venind la gropile de gunoi. Strângeau maţe şi le duceau familiilor, ca să aibă ce mânca»“, spune Petrişor.

„ÎNFIERBÂNTAT“ DE OCTAVIAN GOGA

Încă din perioada clujeană, Ţuţea începe să publice în presa de stânga, în special în ziarul „Chemarea“, extrem de influent în epocă. Teoria discrepanţelor sociale, generatoare, concomitent, de bogăţii enorme, dar şi de tragedii în sărăcie, este subiectul favorit al scriitorului. Trei sunt evenimentele din aceşti ani care şi-au pus cel mai tare amprenta asupra lui Ţuţea.

Mai întâi, Ţuţea participă la un discurs înflăcărat, cu profunde tente naţionaliste, susţinut la Cluj, de către Octavian Goga. La bătrâneţe, Ţuţea avea să recunoască, râzând, că înfierbântarea pe care a simţit-o ascultând cuvintele lui Goga l-ar fi făcut să spargă câteva vitrine ale unor magazine conduse de „ovrei“.

Apoi, a fost mutarea din Cluj, în anul 1930, în localitatea Pui, din judeţul Hunedoara, într-o zonă dependentă de minerit, zbătându-se într-o sărăcie cruntă. Pentru cineva venit direct din poleiala vieţii universitare, descoperirea unei lumi de acest fel trebuie să fi avut o influenţă teribilă asupra lui Ţuţea. Angajat la judecătoria din localitate, tânărul doctor în drept se loveşte, concomitent, şi de absurdul birocratic, scriind pamflete bombastice în presa de stânga.

Nu în ultimul rând, evenimentele descrise aici au loc la începutul anilor 1930, într-un moment în care întreaga lume se afunda treptat într-o cumplită criză financiară. Pierdut printre minerii din Pui, Ţuţea sesiza gâfâitul obosit al societăţii din jurul său.

S-a afirmat despre mine doar atât: vârf de generaţie. Ca şi cum aş fi un vârf de deal!


În tinereţe, fumam cât doi turci. Fumam ţigări foarte tari. Dacă fumai o ţigară "Plugar" lângă o pisică, o făceai să strănute până crăpa.


N-am fost niciodată un mizantrop, dovadă că nu suport singurătatea. Şi când eram mic copil şi mă trimiteau cu vacile, număram până la jumătate de milion, ca să scurtez timpul, aşa eram de plictisit singur.

Momentul „Berlin“: cum o călătorie poate schimba o viaţă

În 1932, cu tolba plină de titluri şi cu mintea înflăcărată de ideile de stânga, Petre Ţuţea ajunge în „Micul Paris“, Bucureştiul interbelic.

Este angajat la Ministerul Comerţului şi Industriei, însă îşi petrece majoritatea timpului explorând oraşul care tocmai îl primise. Fostul băiat tăcut din Boteni îşi găseşte imediat locul în vâltoarea din capitala României. Frecventează cercurile intelectualilor din epocă, ţinând discursuri prin restaurante şi cafenele.

ŢUŢEA, ELIADE ŞI CIORAN

Îi întâlneşte pe Emil Cioran şipe Mircea Eliade, cu primul închegând o prietenie pe viaţă. Împreună, străbat străzile Bucureştiului, lansând teorii în care absurdul, umorul şi autoironia, acoperită cu voalul unei aparente seriozităţi, se regăsesc într-o combinaţie fermecătoare.

„Îmi povestea de una dintre întâlnirile lor din Bucureşti. Erau Ţuţea, Eliade şi Cioran. Şi, după ce restaurantele se închiseseră, au pornit-o noaptea prin Bucureşti, vorbind şi visând la un oraş în care fumul furnalelor să fie atât de dens, încât să nu se mai vadă cerul de dincolo. Aşa visau ei Bucureştiul, un monstru industrial. Bine, recunoştea că, pe atunci, nu ştiau nimic despre poluare. Şi s-au plimbat aşa toată noaptea, până când, ajunşi pe Dealul Mitropoliei, Mircea Eliade, care tăcuse până atunci, le-a spus: «Măi, băieţi, să nu uitaţi, când terminaţi voi treaba, să puneţi şi pe cineva care să măture străzile»“, ne-a povestit Papuc.

În februarie 1933, Ţuţea ia parte la revoltele de la Uzinele Griviţa, unde şapte muncitori sunt omorâţi de forţele armate. Cere „pâine, nu gloanţe“, alături de cei strânşi în stradă. Momentul avea să devină unul fundamental în propaganda comunistă ulterioară. De altfel, Ţuţea avea să recunoască, la bătrâneţe, eroarea sa „comunistă“, declarând simplu: „Am fost un bou!“.

Momentul „Griviţa, 1933“ avea să fie ultima sa răbufnire socialistă. În acelaşi an, este detaşat, prin Ministerul Comerţului şi Industriei, la Berlin, unde găseşte o lume nouă. Şi un dictator aflat în plină ascensiune.

ROTIŢA ŞI SISTEMUL

Naţionalismul interbelic german are un efect profund asupra lui Ţuţea. Asistă la manifestaţii gigantice pe străzile Berlinului, în care sute de mii de oameni, de la copii la pensionari, aclamă un mit, avându-l în centru pe Adolf Hitler, iar mândria de a fi german este scoasă din cărţile de istorie şi transformată în subiect de conversaţie zilnică.

Ţuţea trăieşte totul la cote imense. Visează că, într-o zi, şi românii vor vorbi despre neamul lor ca despre unul „ales“. Îi trimite chiar o scrisoare lui Emil Cioran, în care îl anunţă că „va aduce acasă reforma democratică“. O nouă viziune politică cucerea Europa, iar Ţuţea voia să facă parte din ea.

Sorin Lavric, scriitor, autor al lucrării „Noica şi Mişcarea Legionară“, în care încearcă să identifice cum ajunsese extrema dreaptă interbelică printre preocupările intelectualilor, pune fascinaţia lui Ţuţea pe seama unui „exces de responsabilitate“: „Nu grandomania îl atrăsese, sau vreo doctrină de purificare a rasei. Ţuţea era atras de ideea potrivit căreia fiecare persoană este o rotiţă dintr-un sistem mai mare, statul. Şi, din această ipostază, te întrebi: «Ce pot face, din interior, eu, această rotiţă dintr-un
sistem, pentru a contribui la creşterea acestui imens, care se numeşte statul?»“.

DESCOPERIREA UNUI IDOL

Revenit în ţară, Ţuţea pare o altă persoană. Vorbeşte despre aventura sa de stânga depreciativ, numind comunismul „blenoragia tinereţii mele“. Intră în cercul de apropiaţi ai filosofului Nae Ionescu, sub a cărui doctrină, denumită „trăirism“, convieţuiau mistica şi ideile hipernaţionaliste. Se aliază cu majoritatea intelectualilor români ai vremii, aderând la cultul unei personalităţi atipice.

Născut în septembrie 1899, dintr-un tată polonez şi o mamă bavareză, acest bărbat nu avea nimic din ceea ce l-ar fi putut califica drept „idol“ pentru noua generaţie, mai ales pentru intelectualii rafinaţi. Era un orator slab, un om cu puţine idei politice, însă, potrivit unei expresii din epocă, „atins de divin“.

Oştile sale nu erau însă formate din soldaţi, ci din tineri credincioşi care visau la un destin măreţ al neamului românesc. Numele acestui bărbat era Corneliu Zelea Codreanu. Iar Ţuţea avea să fie fascinat de el.

„Ce-mi place la Lenin este că e falimentar. Ca şi mine, nu-i aşa?“

Biografia lui Petre Ţuţea a lăsat drept mărturie o singură întâlnire faţă în faţă, între ţăranul din Boteni şi Corneliu Zelea Codreanu. Detaliile acesteia sunt fundamentale pentru a înţelege cam pe ce axe şi la ce intensitate se vehiculau ideile politice în perioada interbelică, dar şi cum era enunţat discursul politic în vremurile respective.

În plus, spune scriitorul Ion Papuc, celui căruia i-a fost descrisă întâlnirea respectivă cu lux de amănunte, discuţia dintre Ţuţea şi Codreanu este menită şi să arunce o lumină suplimentară asupra primului, a modului naiv şi efervescent în care acesta percepea conceptul de „doctrină“.

„Ţuţea s-a întâlnit cu Codreanu. Se spune că ar fi fost singura întâlnire de acest fel dintre cei doi, dar nu aş putea băga mâna în foc. Oricum, Ţuţea nu-şi mai aducea aminte anul exact, ci doar că respectiva discuţie avusese loc la malul Mării Negre. S-au plimbat toată noaptea, discutând despre România şi, la final, au convenit că, din momentul în care legionarii vor ajunge la putere, prima măsură care va fi luată va fi cea de introducere a duelului, ca metodă pentru ca oricine, chiar şi un băcan, să-şi poată salva demnitatea“, spune Papuc. Comparaţi discursul şi ideile acelor ani cu cele de astăzi.

Întâlnirea dintre Ţuţea şi Codreanu nu avusese loc într-un vid, dintr-o întâmplare socială, nu „dăduseră unul peste celălalt“. Toţi apropiaţii lui Ţuţea îi dedicau texte liderului legionarilor, în presa vremii, unii, precum Emil Cioran, şi al său „Profilul interior al Căpitanului“, ridicându-i chiar adevărate ode. Scriitorul Sorin Lavric ne vorbeşte chiar despre „o contaminare psihologică“ a lui Ţuţea. Ceea ce nu înseamnă, evident, că fostul stângist din perioada studenţiei s-ar fi prezentat în faţa lui Codreanu cu mintea goală, numai bună de a fi intoxicată de ideile de extremă dreapta.

Ci, mai degrabă, că în aerul epocii plutea ceva. Căutaţi imagini de arhivă de la mitingurile legionare din acea perioadă şi veţi afla răspunsul. Înainte de a fi o mişcare politică, Garda de Fier se legase ca un fenomen social de o amploare nemaivăzută, cucerind prin două idei fundamentale, legate în permanenţă: neamul românesc şi Dumnezeu.

„UN CONTEXT ISTORIC“

Dincolo de lozincile patriotice şi naţionaliste, Mişcarea Legionară conţinea însă şi idei ceva mai controversate. Din sufrageria apartamentului său cu două camere, situat în cartierul Drumul Taberei, scriitorul Demostene Andronescu, în vârstă de 87 de ani, clipeşte des, ascultând cu atenţie de ce am decis să-l vizităm. Andronescu se prezintă şi astăzi ca „legionar“, doar că, pentru dânsul, cuvântul nu creează fiorii pe care îi percepe intelectualitatea de astăzi, ci semnifică, simplu, „patriot“. Andronescu a făcut ani grei de temniţă pentru aceste convingeri, fiind alături de Ţuţea şi la Jilava, şi la Aiud.

„Problema evreiască“, rosteşte tare Andronescu, la auzul cuvântului „neclarităţi“, corelat cu istoria Mişcării Legionare. „A existat, într-adevăr această problemă, pentru că era adevărată. Evreii controlau România la acel moment, economic, politic, prin influenţă. Erau un risc la adresa neamului. Problema evreiască nu a fost una antisemită, ci una dată de vremuri, de un context istoric“, spune Andronescu.

Acest „context istoric“ este ceea ce Sorin Lavric denumeşte prin sintagma „cele două mari pericole din epocă“. „În Interbelic, evreul era privit ca un vector de intrare a bolşevismului. Românii ştiau ce se întâmplase cu Stalin în Uniunea Sovietică şi voiau să evite pericolul. Iar problema antisemită venea dintr-o concepţie, parţial verificabilă şi în practică, potrivit căreia în spatele fiecărei mişcări de deturnare a unui sistem politic şi de înlocuire a acestuia cu doctrina comunistă se găseau, de la Marx până la acel moment, un grup de evrei.“

O astfel de concepţie întâmpină astăzi mari probleme, cel puţin în mediul academic. Are chiar şi un nume – „iudaism bolşevic“ – şi este considerată nimic mai mult decât o sumă de sofisme extrem de periculoase ideologic. Cât de multe din aceste idei a preluat Ţuţea este greu de cuantificat, însă, din mărturiile celor apropiaţi şi din interviurile acordate de el însuşi în ultima parte a vieţii, reiese imaginea unei persoane mult mai relaxate ideologic.

„TANGAJUL IDEILOR“

Scriitorul Radu Preda, preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi discipol al lui Ţuţea în tinereţe, ne vorbeşte, în apărarea mentorului său, despre „tangajul“ pe care acesta îl adopta. „Ţuţea nu a fost niciodată legionar propriu-zis. Chiar şi pentru simplul fapt că, îmi spunea el, nu este căsătorit cu ideile, le poate schimba oricând.“ Preda pare a fi confirmat de Ţuţea însuşi, printr-o serie de verdicte, date în interviurile târzii, în limbajul care l-a consacrat. De exemplu: „Mi-a spus mie, odată, un ovrei, zice: «Despre Moise nu e sigur că a fost jidan, dar Iisus cu siguranţă a fost»“. Sau: „Acum, să fim serioşi, Biblia nu a fost concepută la Fălticeni“.

Însă cea mai explicită negare a implicării sale în forma brutală a Mişcării Legionare, Garda de Fier, vine din interviul acordat lui Vartan Arachelian, în 1990. La acel moment, Ţuţea afirma că „nu a fost niciodată legionar, nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde şi că această etichetă era lipită de către comunişti oricărei persoane care era împotriva doctrinei lor“.

Cert este însă că, la nivelul acelor ani, perioada interbelică, efervescenţa socială şi idealurile naţionaliste ale legionarilor l-au molipsit şi pe Ţuţea. Fără a adera formal la Mişcarea Legionară, a publicat în ziarele de extremă dreapta, mai ales în 1938, anul în care regele Carol al II-lea instaura dictatura în România, iar perspectiva unui Al Doilea Război Mondial îşi arăta colţii.

DEZICEREA LUI ŢUŢEA

Aventura legionară a rămas agăţată de numele lui Ţuţea până la sfârşitul vieţii acestuia. Toate încercările sale de a explica şi de a limpezi apele s-au dovedit, la final, inutile. Într-unul din textele târzii, Ţuţea avea să descrie relaţia sa cu Mişcarea Legionară printr-o imagine: un om, obligat zi de zi să care un bolovan în buzunar.

În mai puţin de 10 ani, tânărul revoltat de inegalităţile sociale din jur se transformase într-un susţinător al dreptei extreme. Trecerea acestei graniţe derutează şi astăzi, cât timp Ţuţea însuşi a întreţinut enigma.

Dacă apartenenţa legionară a mai suferit corecţii şi adăugiri, în schimb credinţa tinerească în valorile comuniste avea să rămână, până la sfârşitul vieţii, un pretext pentru critică de sine şi căinţă.

În documentarul „Exerciţiu de admiraţie“, scris de Gabriel Liiceanu, autorul îl invită pe Ţuţea să facă un mic exerciţiu. Ne aflam în 1990, în România se spărgeau statuile cu Lenin instalate prin fiecare mare oraş, iar lui Ţuţea i se propune să-şi imagineze că s-ar afla pe un astfel de soclu şi ar spune ceva istoriei. „Ce-mi place la Lenin este că e falimentar. Ca şi mine, nu-i aşa?“, declara, la acel moment, Ţuţea.

VIN SOVIETICII

Al Doilea Război Mondial îl prinde pe Ţuţea angajat la Ministerul Comerţului Exterior. În 1941, Stalin trimite zeci de mii de români în Siberia, iar mareşalul Ion Antonescu instaurează dictatura şi declară război ruşilor. De precizat contextul istoric: România pierduse Basarabia şi Bucovina de nord. Presimţind probabil pericolul dinspre est, Ţuţea cere să lupte pe frontul cu URSS, în linia I. Este refuzat. În schimb, e trimis în ultimul loc în care îşi dorea să fie: „delegat în comisia economică ce negocia interesele României chiar la Moscova“, spune Ţuţea.

În august 1944, trupele sovietice intrau în Bucureşti aclamate de mulţimi. O nouă istorie se scria, de data aceasta în litere roşii. Pe Ţuţea, evenimentele îl prind ca director în Ministerul Economiei Naţionale. Avea să rămână pe poziţie până în 1948. La 46 de ani, Petre Ţuţea era arestat pentru trecutul său legionar şi intra în procesul socialist de reeducare.

Eu aveam nişte planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei şi a Ucrainei, şi, mai târziu, vom mai vedea. Dar nu poţi cuceri cu un popor care mănâncă doar de trei ori pe săptămână

Despre detenţia politică din timpul comunismului s-a scris enorm. Tonul este întotdeauna unul emoţional, extrem de patetic. Altfel nu se poate scrie despre oamenii aceştia, care au fost puşi, de atâtea ori, în faţa ultimului pas de dinaintea morţii şi, totuşi, au rezistat. Au suferit şi şi-au povestit suferinţa, pentru ca şi ceilalţi să afle. Detenţia lui Ţuţea nu are nimic special faţă de restul zecilor, sutelor de mărturii de acest fel, pe care le-aţi auzit deja. Ce grozăvie să scrii aşa ceva! Şi asta pentru că „norma de suferinţă“ în aceste cazuri era una enormă, constantă, aparent imposibil de dus de către un singur om. Ceea ce urmează sunt câteva mărturii. Vorbesc peste veacuri, prin citate din cărţi, secvenţe din documentare şi interviuri recente nişte oameni care au avut neajunsul de a-şi petrece decenii izolaţi, înfometaţi, torturaţi, la graniţa cu dispariţia. Aceşti oameni au fost colegi de suferinţă, s-au îmbărbătat între ei. Mărturiile pe care le-am strâns din discuţiile cu ei, cu excepţia celor care aparţin lui Ţuţea, extrase din interviurile acestuia, schiţează liniile celei mai negre perioade din viaţa lui Petre Ţuţea: detenţia politică. Moartea ca posibilitate zilnică.

Petre Ţuţea: „M-am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Mama a murit fără să ştie că eu ies întreg. Pe noi nu ne-a filmat nimeni. Doar bătaie pe spinare, de pomană. Eu am fost pedepsit, 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13, e adevărat. Dacă mai făceam unul, muream.“

Demostene Andronescu: „De când ne-au arestat, credinţa naţionalistă a rămas undeva, în cutele sufletului îmbălsămate, dar alta era prioritatea acum: în primul rând, să rezistăm şi să rezistăm onorabil“.

Marcel Petrişor: „La Jilava, ne dădeau de mâncare nişte subproduse: jumări, care erau destinate, de fapt, pentru fabrica de săpun. În arpacaşul ăla, care era baza alimentaţiei, se dădeau şi ceva maţe, copite...“.

Demostene Andronescu: „Până la jumătatea anilor 1950, raţia de mâncare ţi-o dădea sau nu ţi-o dădea, dar raţia de bătaie ţi-o luai întotdeauna. Mai ales în rândul tinerilor, care erau în creştere, erau cazuri când se sculau dimineaţa cu gura plină de sânge. Îşi mestecau noaptea limba de foame“.

Marcel Petrişor: „Mai era şi o interdicţie impusă la Jilava, să nu vorbeşti tare. Erai prins, ajungeai la carceră şi nu ştiai dacă mai ieşi de acolo“.

Petre Ţuţea: „Uite, gânguritul porumbelului, pe care-l aud acum, îmi aduce aminte de izolarea din închisoare. Eram invidios pe libertatea lui. Atunci îmi dădeam seama de iluzoria existenţă umană“.

Marcel Petrişor: „Tot la Jilva, pedeapsa fizică se numea «23 la fund». Am luat şi eu. Te loveau cu nişte nuiele groase, până se rupeau. Apoi, umpleau cu nisip un furtun gros şi lung, îl legau la capete şi te loveau. Doi inşi te loveau până nu mai ştiai de tine“.

Demostene Andronescu: „Mi-au spart dinţii la anchetă şi mi-am pierdut toată dantura“.

„OAMENII MUREAU FOARTE RAR“

Marcel Petrişor: „Când ne-au mutat la Aiud, era o iarnă cumplită. Era celula, fără geam, minus 30 de grade afară, noi în cămaşă şi în izmană. Aveam o tinetă pe care puteam să stăm şi o pătură vai de mama ei, ruptă, ştiu eu cine murise în ea...“.

Petre Ţuţea: „Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, îmi doream să mor...“.

Demostene Andronescu: „La Aiud, conducătorul penitenciarului era colonelul Gheorghe Crăciun, un om inteligent, dar un semidoct. Îşi făcuse o instrucţie foarte precară. Avea un complex de inferioritate în faţa intelectualilor“.

Gheorghe Crăciun (într-un interviu acordat Luciei Hossu-Longin, după 1990): „La Aiud, erau medicamente cum nu le am eu ca pensionar şi nu le-am avut niciodată. Am avut şi grădină de 34 de hectare. Şi nu făceam economie la morcovi, nici la roşii, la nimic. Oamenii au ieşit dolofani. Daţi-mi voie să pomenesc de doi, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae, care au murit la 90 de ani. Oamenii mureau acolo foarte rar“.

„STRAŞNIC ERA ŢUŢEA!“

Marcel Petrişor: „Spre finalul detenţiei, la Aiud, Crăciun primise ordin de reconvertire a deţinuţilor. Îl lăsase pe Ţuţea să ţină discursuri, îi spunea să vorbească despre socialism. Dar Ţuţea niciodată nu a renunţat să spună ceea ce credea. Nu s-a schimbat niciodată. Erau nişte ţărani acolo, care îl rugau pe Crăciun să-i lase să-l asculte şi ei pe Ţuţea. Şi îi întreba Crăciun: «Ce înţelegi tu, mă, din ce spune acolo?». Iar ăştia îi răspundeau: «Nimic, dar e straşnic Ţuţea!». Altul povestea, la toaletă, cum, în timp ce vorbea Ţuţea, a văzut un porumbel alb, coborând pe umărul său. Cam asta era viziunea omului simplu, pus în faţa discursurilor lui nea Petrică“.

Petre Ţuţea: „Ştiţi ce le-am spus deţinuţilor strânşi în curte la Aiud? Am ţinut o cuvântare de patru ore, era să şi mor vorbind. Şi le-am zis aşa: «Fraţilor, dacă murim aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el! Şi, domnule colonel, să comunicaţi superiorilor că, în viziunea mea, poporul român este una dintre minunile lui Dumnezeu, în mersul lui pe Pământ!». Aşa am gândit eu, atunci“.



Eliberarea şi regretele târzii: „Doar m-am fâţâit, aşa, prin epocă“

În 1964, după semnarea deciziei de amnistie a tuturor prizonierilor politici din România, Petre Ţuţea este eliberat de la Aiud. Lumea din jur se schimbase profund în ultimii opt ani. America încă o plângea pe Marilyn Monroe, trupa Beatles făcea ravagii, iar marile puteri se întreceau în teste nucleare. În acest timp, în România se încheiase procesul de colectivizare. Ţuţea reintra în istoria paralelă a comunismului.

La ieşirea de la Aiud, primeşte doar o pereche de haine pentru a înlocui uniforma vărgată. Şi un sfat, din partea gardienilor: „Fii atent, poporul este atât de devotat comunismului, încât dacă vor afla de unde veniţi voi, vă vor linşa! Aveţi grijă ce faceţi!“. A fost nevoie de câteva ore pentru ca această sentinţă să fie infirmată.

Ţuţea a petrecut ore bune pe peronul gării din Aiud, alături de prinţul Ghika, acela care fusese condamnat la 24 de ani de închisoare. N-aveau niciun ban, nu ştiau unde să meargă, familiile li se destrămaseră şi nimeni nu mai ştia de existenţa lor. „La un moment dat, un cuplu de tineri abia căsătoriţi s-au apropiat. I-au văzut pe cei doi în starea în care erau şi le-au dat o parte din banii pe care-i primiseră la nuntă. Cu aceşti bani, Ţuţea şi Ghika au reuşit să se întoarcă la Bucureşti cu trenul“, povesteşte Sorin Lavric.

GÂNDURI DESPRE „SCOATEREA DIN VIAŢĂ“

Efectele anilor petrecuţi în spatele gratiilor sunt extrem de vizibile. La ieşirea de la Aiud, Ţuţea cântăreşte 53 de kilograme, iar problemele de sănătate şi amintirile din temniţă îl vor bântui tot retul vieţii.

Scriitorul Ion Papuc, cel care-i va fi prieten de la ieşirea din închisoare până la sfârşitul vieţii, povesteşte că Ţuţea avea grave probleme la mâna dreaptă, apărute în urma anilor de tortură. Nu mai putea să scrie aproape deloc. Literele lăsate de el pe documente din această perioadă ne dezvăluie o caligrafie lineară, în care celebrele „bastonaşe“ de la şcoală lipsesc aproape cu desăvârşire.

„Obişnuia să spună asta: «Am minte ca să conduc un imperiu, dar corpul nu mă ajut㻓, povesteşte şi Radu Preda, cel care recunoaşte că „discrepanţa dintre trup şi minte“ era dureros de evidentă la Ţuţea.

Însă niciuna dintre mărturiile despre acea perioadă nu este atât de emoţionantă precum cea a lui Demostene Andronescu. La prima întâlnire cu Ţuţea, de după eliberarea ambilor, au evitat, programatic aproape, să rostească vreun cuvânt despre detenţie. „Nu era nimic de spus. Rămăsese acolo, în noi, ne gândeam la închisoare ca la o lungă călătorie în care fusesem scoşi din viaţă.“

„DOMNULE ŢUŢEA, NOI NU“

Pe 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej murea, şi România intra în criză politică. Luptele din interiorul PCR îl dădeau câştigător pe Nicolae Ceauşescu. Pentru cineva abia ieşit din forma cea mai obscenă a opresiunii, detenţia politică, Ţuţea face un gest total neaşteptat. Redactează în câteva zile un „Proiect pentru reforma economică a României“ şi-l trimite, plin de speranţă, autorităţilor. „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă“, povesteşte Ion Papuc.

Celebrul moment „august, 1968“ îl prinde pe Ţuţea la cofetăria „Union“, din centrul Bucureştiului, alături de prietenul său, Ion Papuc. De la balconul Comitetului Central al PCR, Ceauşescu ţine un discurs catalogat ca fiind „istoric“. Condamnând invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, fostul dictator câştiga simpatia tuturor cancelariilor occidentale. România era privită ca o rază de speranţă în masa controlată de URSS. În optimismul general, o persoană făcea notă discordantă.

„Era o euforie absolută. Până şi chelnerii lăsaseră tot acolo, inclusiv banii, şi fugiseră în piaţă, să-l asculte pe Ceauşescu. Ţin minte că, mai mult în glumă, dar era şi ceva adevăr acolo, i-am arătat lui Petre Ţuţea vitrina pe care scria «Union». Şi, citit invers, de unde eram noi, din interior, scria «Noi nu». I-am şi spus: «Vedeţi, domnule Ţuţea, noi nu»“, povesteşte Ion Papuc.

VIAŢA ÎN SĂRĂCIE

Occidentul se înşelase. România nu se deschidea, ci se afunda tot mai mult în izolare economică, sărăcie şi obsesii de grandomanie. În acest peisaj dezolant, Ţuţea se zbate într-o sărăcie extremă. Renegat de sistem şi fără drept de a publica, fostul client al localurilor cu nume este ajutat de prieteni să-şi procure strictul necesar.

Are norocul ca unul dintre tinerii care audiau conferinţele sale improvizate să-i pună la dispoziţie o garsonieră a unei mătuşi, situată lângă Parcul Cişmigiu. Aici, Ţuţea avea să locuiască tot restul vieţii. În rest, din epoca respectivă, răzbat, prin amintirile şi vorbele celor care i-au fost apropiaţi, câteva poveşti, în care candoarea, patetismul şi umorul definesc, până la ultimul detaliu, personalitatea lui Petre Ţuţea.

Bunăoară, Marcel Petrişor îşi aminteşte cum Ţuţea îl atrăgea permanent „«La fete», o crâşmă pentru vizitii“. Aici, mâncau fasole gratis, discutând despre cum o visau ei în închisoare. Ion Papuc povesteşte cum, mergând pe stradă, Ţuţea a văzut, într-o vitrină, o pereche de pantofi „Salamander“, fiind lovit brusc de o nostalgie cumplită pentru perioada petrecută, în tinereţe, în Berlin, unde astfel de articole de încălţăminte erau peste tot. Într-un final, prietenii au făcut chetă şi i-au cumpărat pantofii visaţi.

Acelaşi Papuc povesteşte şi modul haios în care Ţuţea îşi alegea partenerii de masă: „Îl invitase la masă tenorul Ştefănescu-Goangă, care avea nişte dimensiuni considerabile şi mânca foarte mult. Ţuţea era îngrijorat. Îmi spunea: «Ioane, eu nu pot să continui să iau masa cu el. Mă invită şi trebuie să-i returnez invitaţia. Mă ruinează! Uite, m-am gândit, şi am să te aleg pe tine. Eşti cel mai slab dintre prietenii mei şi mănânci cel mai puţin». Şi râdea“.

ŢUŢEA REDESCOPERĂ MERSUL PE JOS

În toate aceste decenii, până în 1989, Ţuţea trăieşte dintr-o pensie derizorie, primită de la Uniunea Scriitorilor. Nu i se permite să se angajeze, din cauza „trecutului compromiţător“. Nu are drept de semnătură. Publică, ocazional, câte un articol în revistele vremii, sub un alt nume. Dictează prietenilor o lucrare despre Brâncuşi şi începe să lucreze la „Tratatul antropologic“, pe care-l visa ca „Magnum opus“-ul său. Cartea nu va fi publicată până la moartea sa şi, chiar şi atunci, numai în fragmente.

În anonimat total, se plimbă prin Bucureştiul apocaliptic. Merge kilometri întregi, încercând să mai salveze ce se mai putea dintr-un corp distrus de anii de anchetă şi detenţie. Ulterior, avea să admită că acele drumuri, către sora sa, care locuia la marginea Bucureştiului, făcute toate pe jos, întrucât nici bani de tramvai nu avea, l-au salvat. „Am mers aşa şi mi s-au desumflat picioarele. Eu când am ieşit de la închisoare, abia mergeam. Asta m-a salvat, mersul.“

Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape dizolvat în sărăcie şi neputinţă. Cu texte publicate clandestin, şomer pe viaţă şi ducându-şi existenţa de la o zi la alta, Ţuţea păşea cu speranţă într-o nouă epocă. Nici cele mai optimiste aşteptări nu aveau cum să-l pregătească, însă, pentru turnura neaşteptată pe care o va lua destinul său.

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2014/11/15/5466e6330d133766a8e1b276/245x460.jpg

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2014/11/15/5466e7d30d133766a8e1bca0/646x404.jpg

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2014/11/15/5466ea850d133766a8e1cc3b/318x425.jpg

http://adevarul.ro/cultura/istorie/petre-Tutea-viata-faptele-unui-patriot-1_5466e02d0d133766a8e1903d/index.html?utm_source=realitatea&utm_medium=http://adevarul.ro/cultura/istorie/petre-Tutea-viata-faptele-unui-patriot-1_5466e02d0d133766a8e1903d/index.html&utm_campaign=CrossPromo

[miril]

Arta de calitate la ea acasa. Paranteza, nu si titlul e de calitate, fiind pompos, neinspirat:

Pictorul băimărean Adrian Ghenie, pe primul loc în topul celor mai apreciați artiști din lume în 2014 Vocea Transilvaniei

Pictorul Adrian Ghenie, originar din Baia Mare, reprezentant al noului val al artei vizuale româneşti, se află pe primul loc într-un top al celor mai tranzacţionaţi şi apreciaţi artişti din lume în 2014. Pentru prima dată un artist român se clasează pe primul loc într-un astfel de top. Adrian Ghenie a reuşit să atingă această performanţă prin punerea în vânzare de către colecţionari şi galerii a 10 lucrări ce poartă semnătura sa, conform topului realizat de site-ul artnet.com.

În luna iunie, casa de licitaţii Sotheby’s a vândut lucrarea lui Ghenie “The Fake Rotko” cu suma de 1,778 milioane de euro. Lucrarea a fost pusă în vânzare de un colecţionar american şi adjudecată de un investitor asiatic. În luna octombrie, Christie’s şi Sotheby’s au pus în vânzare şase lucrări, acoperind astfel toată perioada de creaţie a artistului român.

De data aceasta vedetele celor două seri au fost “Blue Rain”, la licitaţia de la Christie’s, adjudecată pentru suma de 650.000 de euro, iar la Sotheby’s “Duchamp’s Funeral” a reconfirmat valoarea artistului român, adjudecându-se pentru suma de 1.285.300 de euro.

De asemenea, potrivit sursei citate, instalaţia denumită “Communism Never Happened”, de Şerban Savu şi Ciprian Mureşan, colegi de şcoală şi de generaţie cu Adrian Ghenie, va fi prezentată la târgul de artă contemporană Art Basel Miami, de una dintre cele mai mari galerii din lume, David Nollan Gallery.


“În ultimii ani, marile galerii internaţionale au un ochi aţintit asupra artiştilor români. Faptul că Mureşan, Savu şi Ghenie se află în top 10 al unor clasamente atât de importante nu este o întâmplare. MoMA – NY, MoCA – LA, Pompidou – Paris, Tate – Londra sunt doar câteva din muzeele ce îi expun de ani buni. Din Asia şi până în America, marii colecţionari deţin lucrări ale celor trei artişti şi nu numai. Alte nume aflate în colecţiile lor sunt: Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Răzvan Boar, Teodora Axente, Victor Man, Mircea Suciu etc. Succesul artiştilor români tranzacţionaţi internaţional va schimba dinamica pieţei interne a artei contemporane”, a declarat Roxana Vâlcu, Owner Art Advisers, firmă de consultanţă în artă.

Cei trei artişti sunt reprezentaţi de Galeriile Plan B (Cluj şi Berlin) şi Nicodim Gallery (Los Angeles şi Bucureşti).

Cine este Adrian Ghenie

Născut în 1977, în Baia Mare, Adrian Ghenie a absolvit Universitatea de Arte şi Design din Cluj şi s-a tot împărţit între acest oraş şi Berlin până în 2013, când a ales în cele din urmă capitala germană.

Artistul român Adrian Ghenie a avut un parcurs ascendent constant pe piaţa internaţională de artă în ultimii ani, fiind reprezentant al noului val al artei vizuale româneşti. Tabloul său “Regele” a fost vândut la o licitaţie din iunie 2013, de la Londra, cu 212.238 de euro. Totodată tabloul “Dr. Mengele 2″ a fost vândut pentru 140.747 de euro la Licitaţia de artă contemporană organizată în februarie, la Londra, de Sotheby’s, după cum informa la momentul respectiv casa de licitaţii Artmark.

Adrian Ghenie a absolvit Universitatea de Arte din Cluj, unde l-a avut profesor pe reputatul pedagog Ioan Sbârciu, şi a fondat în 2005, împreună cu Mihai Pop, galeria Plan B, extinsă ulterior şi în Berlin. Plan B a organizat pavilionul românesc la Bienala de la Veneţia din 2007, iar în 2008 a deschis un spaţiu expoziţional permanent la Berlin, o premieră pentru o galerie românească în străinătate.

Lucrări în galerii importante din toată lumea

Conform news.artnet.com, Adrian Ghenie este deja cunoscut la nivel internaţional, lucrările sale aflându-se în colecţiile unor importante galerii şi muzee din lume, între care şi Centrul “Georges Pompidou”. Printre fanii artistului s-ar număra, conform sursei citate, şi magnatul francez François Pinault, CEO-ul grupului de lux Kering, care are mai multe subsidiare, între care Alexander McQueen, Balenciaga şi Gucci.

În luna iunie, The Independent, una dintre cele mai prestigioase publicaţii britanice, l-a elogiat pe artistul român Adrian Ghenie, considerat un reprezentant al noului val al artei vizuale româneşti.

Potrivit The Independent, picturile lui Adrian Ghenie sunt expresive în modul de realizare. Acesta alege să nu utilizeze instrumente tradiţionale, optând în realizarea lucrărilor sale pentru un cuţit de paletă şi pentru stencil. Nu se vede pe nicăieri în studioul său vreo pensulă.


“Nu poţi picta asta (lucrările lui, n.r.) cu o pensulă. Este doar rezultatul unui accident. Totul este un accident. Foarte puţine lucruri sunt de fapt pictate”, spunea pentru The Independent Adrian Ghenie.

Potrivit The Independent, picturile lui au un aspect îngrijit, însă, când te apropii de ele, poţi observa elementele neaşteptate şi spontaneitatea pe care le implică acestea. “Ceva este aplicat pe o suprafaţă, care poate distruge respectiva suprafaţă, însă, dacă nu o distruge, se poate transforma totul în ceva bun. Jumate-jumate. Este un moment ca o ruletă rusească”, afirma artistul român.

Pe de altă parte, cotidianul britanic remarca că, pentru Ghenie, nimic nu este garantat. Modul în care acesta a fost crescut l-a pregătit pentru ce este mai rău. “Am crescut cu mentalitatea că regula este să pierzi şi câştigul este strania excepţie”, spunea Adrian Ghenie.

Publicaţia britanică The Independent l-a portretizat pe Adrian Ghenie în contextul în care o expoziţie a acestuia, intitulată “Golems”, a fost vernisată pe 12 iunie la galeria Pace din Londra, unde a putut fi vizitată până pe 26 iulie.

http://www.voceatransilvaniei.ro/pictorul-baimarean-adrian-ghenie-pe-primul-loc-topul-celor-mai-apreciati-artisti-din-lume-2014/

The Blue Rain , 2009
http://www.artnet.com/WebServices/images/ll00071lldQv9GFgPNECfDrCWQFHPKcEoZE/adrian-ghenie-the-blue-rain.jpg Pie fight interior 11 , 2013 http://www.artnet.com/WebServices/images/ll00010lldzM5GFgPjECfDrCWQFHPKcExBE/adrian-ghenie-pie-fight-interior-11.jpg http://www.artnet.com/WebServices/images/ll00327lldOB5GFgVeECfDrCWQFHPKcFe6D/adrian-ghenie-the-king.jpgThe King , 2009

[miril]

Variatiuni pe aceeasi tema, arta de calitate:

Adrian Ghenie, painter: 'You cannot paint this with a brush. It's simply the result of an accident' The Independent

http://www.independent.co.uk/incoming/article9492986.ece/alternates/w620/5700880.jpg


Painter Adrian Ghenie first came to Berlin from his native Romania in 2007. His studio is near the Hamburger Bahnhof Museum in an area now being redeveloped as the new Berlin. The space was formerly a garage and a gallery for contemporary art. There is something funny about an artist occupying a gallery as a studio, particularly one working with gloriously messy paint.



I ask about the cat food on the table. Ghenie confesses it is the last supper for the invading rat. Unfortunately, the creature loves cadmium yellow, which is meant to be deeply toxic. After the yellow it went for titanium white – another toxic brew. "Expensive tastes for rats and painters," he says.

Born in 1977 in the Romanian city of Baia Mare, he studied at the University of Art and Design in Cluj, and moved between there and Berlin until 2013 when he finally chose the German capital.

Growing up in Romania was different. His grandmother used to bring animals into the house in the winter – "like the Brothers Grimm". Ghenie's father was a dentist but also in the secret police, which gave the young student a certain cachet. "It was your connection with the structure that has real power, like the secret police. And I remember as a kid I was kind of proud that my father was influential." His parents were not artistic but they had a neighbour, Monica, who spotted Ghenie's talents as and brought him art books and drew with him. "She is guilty for the fact that I am an artist."

When the political situation changed so too did his father's psychological state. "He started staying in the basement among the furniture that my mother would throw out of the house." Ghenie himself turned to these memories after having a crisis as an artist. "I had these sessions of remembering. I was just sitting there and remembering, and then I had this image of this garage and I thought, you know what? This is very powerful."

http://www.independent.co.uk/incoming/article9493013.ece/alternates/w460/AN44976577Adrian-Ghenie-pho.jpg
Ghenie says: 'I grew up with the mentality that to lose is the rule and to win is the weird exception!' (Oliver Mark)

Ghenie's paintings are gestural in the making. He chooses not to use the traditional tools of the painter opting for a palette knife and stencils. There is not a brush in sight. "You cannot paint this with a brush. It's simply the result of an accident. Everything is an accident. Very few things are actually painted."

From a distance the paintings look neat but when you get close to them you see the incident and spontaneity invoked in the making. "Something is applied to the surface which can destroy the surface, but if it doesn't destroy it turns it into something good. Fifty-fifty. It's a Russian roulette moment."

Ghenie is not the only painter from Cluj to emerge on the international scene. He says "They all have this DNA, the fact that they came from there and managed to conquer the West and made a lot of money is unnatural." Ghenie co-founded the Fabrica de Pensule in Cluj, a former paintbrush factory with an art library and studio space that provides "a common playground for discussion".

Ghenie takes nothing for granted. His upbringing has prepared him for the worse, "I grew up with the mentality that to lose is the rule and to win is the weird exception!"

http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/art/features/adrian-ghenie-painter-you-cannot-paint-this-with-a-brush-its-simply-the-result-of-an-accident-9492731.html

The fake Rothko , 2010
http://www.artnet.com/WebServices/images/ll00035lldDk9GFgVeECfDrCWQFHPKcRRVE/adrian-ghenie-the-fake-rothko.jpg
CGBzOQumwKY NT3ocTs1qxw

[miril]

Sarbatorile de Craciun se apropie cu pasi repezi. Aici, prin pas de deux moderni, progresisti, cum altfel, cu Alina Cojocaru, The Nutcracker si English National Ballet

She’s turning from fairy to tough nut The Sunday Times David Jays

Alina Cojocaru shocked ballet when she moved to a rival company. She tells us how she’s grown to love every challenge, including a much more demanding Nutcracker

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/multimedia/dynamic/01116/STA21ALINA_1116910k.jpg
Multidimensional: in English National Ballet’s Nutcracker, Cojocaru plays Clara and the Sugar Plum Fairy (Spiros Politis)

Who doesn’t love a festive fairy? And how much better if she isn’t just a fixed-smiling Barbie plonked on the tree, but a dancer as light as gossamer, dazzling as diamonds, sweet as a sugar mouse? The Sugar Plum Fairy in Tchaikovsky’s delicious Nutcracker is a crowning glory of classical ballet, every step a sparkler, with killer technique tucked behind a radiant smile.

On stage, Alina Cojocaru is this perfect confection of sweetness and light. The petite Romanian dancer was a fixture for 13 years at the Royal Ballet, until she shocked balletomanes by leaping across town to the rival English National Ballet, run by her RB colleague Tamara Rojo, in 2013. It was an acrimonious, unforeseen split — Johan Kobborg, her partner on stage and off, also left the company — but for Cojocaru, it also seems to have been a leap into new artistic freedom.

Strangely, the festive fantasia of The Nutcracker mirrors her new artistic fulfilment. It’s the story of young Clara, whisked from her family party into a dream world where she fights with mice, dances with dolls and glories in the kingdom of the sweets. The enchantment is crowned by the sparkling Sugar Plum Fairy, dancing with her handsome prince. Unusually, in Wayne Eagling’s pretty ENB production, the leading lady plays both Clara and Sugar Plum: the girl imagines her glamorous adulthood. It’s more work for the ballerina — in the Royal Ballet version, she enters late in the day for her Sugar Plum show stoppers — but Cojocaru prefers it this way.

“If you’re just the Sugar Plum Fairy, it’s one-dimensional, but as Clara, too, it becomes a journey. That’s what I like so much about this production. It’s her journey, so when it comes to the final pas de deux, there’s much more love to it. You have a chance to connect.” In any case, she admits, playing only the fairy never meant she rolled up late — “I never thought of that! I was sitting alone five hours before the show to get ready.”

A ballerina makes relentless work look breath-takingly effortless. On a visit to the ENB wardrobe, I get a glimpse of the fairy’s butterscotch yellow dress, and the costumier Serena Fusai explains how this creation of tulle, sequins and braid is actually as tough as an athlete’s jockstrap — it has to be, as dancers perform Olympic feats beneath the couture style. Cojocaru, too, looks fragile — dark eyes large in a heart-shaped face, a voice soft as chiffon as she sits in soft pink and navy rehearsal wear — but she has grown a resilience that supports her like a velveteen suit of armour.

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/multimedia/archive/01116/STA21ALINA2_1116911a.jpg
“Every role for a while is like a puzzle... and I slowly fill in the puzzle”: Cojocaru on her process (Spiros Politis)

For many fans, The Nutcracker is the caramel-coated gateway drug into ballet, but growing up in Ceausescu’s Romania, Cojocaru caught the dancing bug long before she actually saw a ballet. “It chose me. I ended up travelling all the way to Kiev and starting school, still not having seen a full ballet.” She came to know The Nutcracker by dancing it, so knows how demanding that spun-sugar fantasy can be for a classical company. “It’s not necessarily the easiest to perform — for the snowflakes, it’s like a marathon — but personally I love the music. Even now, I’m smiling, I get carried away by it.”

The ENB Nutcracker follows Clara from wallflower to ballerina. How about dancers, I ask Cojocaru — schooled in perfection from an early age, do they have to grow up quickly? “Our profession forces you to have self-discipline,” she says. “You have to be a lot more responsible for yourself — clothing, eating, everything — from an early age. Having been in school, away from my family, I had to do that. Once I started getting all these roles and moving forward so quickly, I didn’t have time to think, to analyse, I just had to work. You grow up fast at the beginning, then the work takes over. But I think, as a person, I was a little behind.”

What does she mean? “There wasn’t time to read, to listen to music. I remember the first time I was injured, and I was by myself. I thought, ‘Right, what kind of music do I like?’” She leans forward, quietly emphatic. “I didn’t know.”

Just as she only listened to ballet music, her love of reading, too, was “left on hold” unless preparing for a role. Now, she marvels, she chooses what to read. “It’s fascinating — if I started a book that I did not like, I had to finish it. I could not put it down, I don’t know why. Now if I start a book and do not like it, I think, ‘I’m wasting time!’” It’s a tiny, seismic rebellion against a training in obedience.

Ballet is a strange life — grafting like a navvy, sheltered as a holy novice. Even so, Cojocaru brings the experiences of her 33 years to explore her heroines. She is celebrated internationally as Giselle, her broken-hearted signature role — more than 20 productions and counting — as well as more modern heroines such as Juliet or Tatiana in Onegin. “Every role for a while is like a puzzle,” she says, “and I slowly fill in the puzzle. Until I have the full emotional drama of the role, the whole thing is about trying to discover what is missing. But I don’t struggle to find ideas or emotions — it’s just about combining them with the classical steps. The thing is to be open, to be more aware of everything around me and allow that to influence how I dance. The whole evening is about being in the moment.”

Cojocaru is a busy ballerina, with continuing relationships with companies in Hamburg and New York. The only jolt in our conversation comes when I mention a rumour that she may be leaving ENB. “That’s news to me,” she snaps back. “Where am I going?” If her response is rapid, it’s because she’s already been asked.

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/multimedia/archive/01116/STA21ALINAONE_1116909a.jpg
Perfect partners: dancing with Johan Kobborg in Onegin (Alastair Muir)

“What you have to realise is that I’m actually very loyal,” she insists. “I’ll make a lot of sacrifices to make something work that I believe in. There are companies that work hard, that sweat and bleed together, and this is one of them. You tour together, work together and just try to do your best. The more struggle a company has, the less financial support it has, every achievement feels like, ‘We did it!’ I’m not planning on leaving ENB any time soon.”

Even so, coming here must be a shock to the system. From Covent Garden, with its familiar colleagues and plush auditorium, to a new company, schlepping on tour from Milton Keynes to Southampton. Did it reboot her routines? “It’s quite a shock,” she admits. The biggest change is the end to her stage partnership with Kobborg, who has become director of the National Romanian Ballet. She misses coming home to dissect each show after curtain call.

“Johan saw me at my best and my worst,” she reflects. “He was my best critic. I miss that very much.” Her “busy, wonderful man” is caught up in Bucharest, so has their relationship been reduced to Skype? “Where do you think I’m gonna be for the weekend?” she shoots back.

To leave one of the world’s great companies was no easy decision. But, after 13 years, she seemed more beloved of her audiences than her management. First-night showcases came less frequently; new choreographers didn’t make work on her. “To be honest, I never thought it would not be the company where I would finish my career,” she says. “But you see the repertoire that comes your way and” — she pauses — “I realised that’s how it was going to be from now on. Then I go, no more. I knew I had so much more to discover. I cannot settle for anything less than more challenges, on all levels.”

The gravity of the change hit her on the opening night of ENB’s Le Corsaire, a new production of a 19th-century swashbuckler. “I don’t think I’ve been so terrified,” she admits. “You so desperately want it to go well — not for yourself, but for the team.”

Anyone who has seen the film Black Swan may believe they know how a prima ballerina rolls — fathomless ego, ruthless ambition — but Cojocaru insists she’s all about the company. “I like being part of a team. We all go to class every day, we all hold the barre, we all fight our own battles. We’re all the same. When you work and sweat next to your colleagues, you have such respect and admiration for every single one.” This murmuring artist is no foot-stamping diva — though she confides, sotto voce, that things might be easier if she were.

The change has broadened her repertoire; and ENB’s recently announced relationship with Sadler’s Wells, in London, holds out the promise of toothsome new premieres — and her choice of leading men. For most of her career, her principal partnership was with the supremely elegant Kobborg. They soared through Swan Lake and Sleeping Beauty, wrenched hearts in Manon, Onegin and Giselle. Suddenly, she is being squired by a host of handsome guys in tights — about four new partners at ENB. The latest, in the Nutcracker, is Alejandro Virelles, a dashing recruit from Boston Ballet. “I love the process where you get to know each other, work out how that person partners. I’ve learnt a lot more about myself.”

That includes a new ability to let go of damaging self-criticism. “I’m not perfect, and I make mistakes many times — but the more I allow myself to be open artistically, the more likely I am to make mistakes. For me, emotional achievement gets much higher marks than making a mistake.” And does she worry about winning the audience’s love for their holiday Nutcracker treat? “They love the show before it even starts,” she laughs. “They’re having ice cream, and we’re working — it’s not fair!”

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/culture/arts/article1496560.ece

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/multimedia/archive/01116/nutcracker_1116973a.jpg
Lovely duet: Nutcracker (Max Westwell) with Clara (Alina Cojocaru) (Leo Mason)

English National Ballet, at the Coliseum for Christmas — as always — brings its Nutcracker, and with it yet another generation of audiences who get their annual (or first) fix of classical ballet.

ENB’s orchestra, under Gavin Sutherland, play Tchaikovsky’s glorious score as lovingly and meticulously as the company dance to it. With this latest return of Wayne Eagling’s 2010 production, there are some concessions to coping with a conflict between concept and clarity — if not enough. When the beau of young Clara’s dreams keeps swapping places with her heroic Nutcracker doll, and she is confused, she’s not the only one.

Peter Farmer’s designs set the opening scenes prettily, in a warmly wealthy Edwardian London mansion: skating on the frozen Thames as a prologue; handsome gowns in the opulent interior. The party scene is cluttered with fussy distractions — catch the key moments if you can. But what I still, after regular viewings, cannot comprehend is why the great transformation scene occurs in the absence of the ballet’s mastermind, the magician Drosselmeyer. Was he double-booked?

Alina Cojocaru was the first-cast ballerina as Clara. Her wispy demeanour, wide-eyed with eagerness and melting romanticism in Eagling’s lovely duet for her and Max Westwell’s bleakly masked Nutcracker, carries through to the great classical pas de deux, where she sparkles with effortless brilliance as the Sugar Plum Fairy, grandly partnered by ENB’s recent recruit, the elegant and strong Cuban Alejandro Virelles. From the stars to the children in the cast, all win praise.

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/culture/arts/article1496609.ece

[miril]

A trecut aproape un an de cand nu s-a mai postat pe acest topic. Intre timp atacurile teroriste s-au extins si multiplicat prin actiunile asa zisului Stat Islamic. Pun mai jos doua articole interesante, de sinteza, scrise de scribenti foarte cunoscuti, competenti, despre fenomenul Isis.

Rip the head from the Isis beast by putting western troops in Raqqa Bernard-Henri Levy The Sunday Times

We are at war, declared François Hollande to a joint session of the French legislature.

We are at war, Hollande’s prime minister, Manuel Valls, has repeated at every opportunity.

But there is a complication.

Both Hollande and Valls have emphasised that this war is a double one, to be waged against a single enemy that has split into two.

The domestic front passes through the pavement cafes, football stadiums and concert halls of Paris, and through the safe houses in St-Denis, and Molenbeek in Belgium, where infiltrated fighters hide and wait.

But the principal front is further abroad. It passes through Raqqa, Mosul and other cities in Syria and Iraq where the barbaric enemy obtains its weapons, collects its marching orders and learns — in training camps that the West allowed to proliferate for much too long — the techniques of this new and horrifying war against civilians.

Acknowledging that this second front is the more decisive does not imply that destroying Isis will suffice to conjure away all the more or less dormant cells that have been set up and are ready to strike in the great cities of France and across Europe.

But it does mean without any doubt that, because the resources and command centres of those cells are in Isis’s territory, striking at the beast’s head would strip them of much of their power.

Can one combat the effect without attacking the cause? Shut down a subsidiary without dealing with the home office? Cure a cancer by targeting the metastases while allowing the primary tumour to grow?

How, then, can one avoid the conclusion that peace in Paris can be won only through war in Mosul? Or, more to the point, that the campaign against Isis cannot be won in the streets of Paris or any city tormented by an invisible, unpredictable enemy ever ready to strike, but only on the plains of Iraq and Syria, where that enemy is simultaneously visible, easy to target and vulnerable?

Against this commonsense argument are arrayed three forces of varying intensity.

First, there is the appeasement reflex of those who, reversing the sequence of causality, never tire of repeating that the Islamists come after us because we have gone after them. This is an ignorant and shameful argument akin to the one used by the French pacifists of the 1930s. It also aligns a little too well with the cynical rhetoric of the assassins and their despicable communiqués.

Second, there is the old argument that was served up to us 20 years ago with regard to the Serbian army (then alleged by some to be the world’s third-largest) and that now consists of scaring the western public with stories of the all-powerful and nearly invincible legion that, having dismembered Iraq and Syria, is now bent on drawing us ineluctably into another quagmire.

If that were true, how is it that the Kurds, who for the moment are the only force facing the enemy on the ground, prevail decisively in every battle they wage? How does one account for the fact that in Kirkuk and, last week, in Sinjar the beheaders bolted without a fight in the face of the determination and bravery of the poorly armed peshmerga?

And, by the way, what has happened to the purported “stocks of tanks and artillery” that the fanatics made off with after the rout of the Iraqi army, stocks of weapons that were supposed to make any form of intervention except airstrikes much too risky?

Why did we not see those weapons used in Kobane or, last week, in the battle that liberated the Yazidi heartland? Why has Isis not shelled the peshmerga’s lines instead of continuing to use the same antediluvian suicide trucks?

The answer is that the purloined arsenals were destroyed, reduced to silence or paralysed by coalition aircraft and Isis is no longer anything but a paper tiger.

And, third, there is the reticence of Barack Obama, who appears to be more and more visibly haunted by what one is tempted to call the Oslo syndrome in reference to the Nobel peace prize that he received at the beginning of his first term.

In the manner of Jean-Paul Sartre’s cafe waiter pretending to be a real cafe waiter, the president of the world’s most powerful nation, the man without whom little will be possible and whose determination, therefore, is at least as important as that of David Cameron, seems to be asking himself each morning, while shaving, how a real winner of the Nobel peace prize should act.

When will the president of America realise that, faced with an enemy that has declared war on civilisation, the time for narcissistic moralising is over? When will he grasp the disaster of a legacy in which a Nazi-like state was allowed to take root on ground of its choosing while it could have been eradicated if only the decision had been made to do so? Will he hear the plea for help that a grieving France is making to its eternal ally? Will he perceive that today, as in 1917 and 1941, his country has a rendezvous with Europe?

And what has become of the young Obama who explained to me with perfect clarity, when I met him in Boston in 2003, the differences between the absurd war in Iraq and a politically just, morally justified war, the first principle of which must be not to compound an evil but to curb it?

No questions today are as essential or as agonising as these.

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/news/focus/article1636114.ece?shareToken=99eb129b5c6d1743b952 8d8691522f91

[miril]

The three-headed monster ushering the world to hell Niall Ferguson The Sunday Times

It is usual for horror to be followed by hysteria. The unusual thing about the Paris massacre of November 13 is that the most hysterical reactions have been thousands of miles from the scene.

The calmest man I met last week was Bernard-Henri Lévy, the swashbuckling philosopher, who had just flown in from Paris. Over dinner in New York he was far more interested in discussing the latest success of the Kurdish peshmerga against Isis (also known as Islamic State).

By contrast, it was American politicians who appeared to be suffering from post-traumatic stress disorder. Ben Carson, one of the frontrunners in the race for the Republican party’s presidential nomination, called for new “screening mechanisms that allow us to determine who the mad dogs are”.

His rival Donald Trump vaguely threatened to do “things . . . that we never thought would happen in this country”.

Yet mental disturbance is sometimes more dangerous when it is repressed. “The terrible events in Paris” were a “setback”, declared a haggard and at times wild-eyed President Barack Obama in a press conference that was painful to watch.

Bernie Sanders, who dreams of winning the Democratic nomination, offered the Corbynesque analysis that “the disastrous invasion of Iraq” was wholly responsible for “the rise of al-Qaeda and Isis”.

John Kerry, the secretary of state, offered yet more confused causation by suggesting that January’s mass murder of staff at the Charlie Hebdo magazine had, if not “legitimacy”, then at least a “rationale” because the magazine had made people “really angry”.

Let’s come off the prescription medication. The world faces three distinct threats: an epidemic of jihadist violence, most of it in the Middle East, north Africa and south Asia; uncontrolled mass migration from these places to Europe; and the emergence of a fifth column of Islamic extremists within nearly all western societies, including America.

We must take care to distinguish each component.

The jihadist epidemic is mostly happening outside the West. Of the 10 most bloody conflicts in the world since 2010, seven are in countries that host Islamist groups (Syria, Iraq, Afghanistan, Nigeria, Pakistan, Yemen and Libya). The total death toll due to armed conflict in those countries between 2011 and 2014 is close to 280,000. In the same period, terrorism around the world has accounted for an estimated 89,000 deaths, of which 80,000 can be attributed to Islamist groups.

The violence is growing, perhaps exponentially. Last year alone, according to the Institute for Economics and Peace, 32,658 people were killed by terrorism, compared with 18,111 in 2013.

The two most deadly terrorist groups were Boko Haram and Isis, which were responsible for half of all fatalities.

Nearly four in five attacks occurred in just five countries: Afghanistan, Iraq, Nigeria, Pakistan and Syria. But the plague of jihad extends as far as the Malian capital, Bamako, where Islamist gunmen took over a hotel on Friday.

Yes, what happened in Paris was horrific. But all the other terrorist atrocities of the past two months were committed outside Europe: in Nablus, Baghdad, Kabul, Ankara, Borno, Sinai, Beirut and Yola.

There is clearly an urgent need to end the civil war in Syria, the country suffering the worst violence. But let’s not kid ourselves. Even if Obama recalled David Petraeus and Stanley McChrystal to run a counterinsurgency campaign against Isis similar to the one they ran against al-Qaeda in Iraq, and even if he put Henry Kissinger in charge of a Syrian peace conference, the jihadist epidemic would still infect a dozen other countries.

Threat No 2 is a wave of mass migration to Europe that has been triggered by the Syrian crisis but is by no means exclusively Syrian or even Middle Eastern. Data from the United Nations high commissioner for refugees shows that Syria is one of 10 countries where recent conflict has led to massive po****tion displacement. Such statistics as we have on the “country of origin” of asylum seekers in Germany show they come not only from Syria but also from Albania, Afghanistan, Iraq, Serbia and Eritrea.

At present, continental Europe has almost no way of controlling this influx, which grows larger with every passing month. The 1951 refugee convention binds European Union member states to accept refugees.

Although the German government has now restored the Dublin regulation — which sti****tes that asylum seekers can claim asylum only in the member state in which they entered the EU — in practice the entire apparatus for assessing applications has collapsed, as has the hotly contested scheme to redistribute asylum seekers between countries.

One country after another is defecting from the Schengen system of borderless internal travel, but border fences cannot be rebuilt overnight. In any case, it is the external border that is the real problem. The Schengen area has 6,000 miles of land borders and 27,000 miles of sea borders, across which about 220,000 people poured in October alone.

Meanwhile, Americans obsess about their 2,000-mile border with Mexico — even though net flows across the border are now from the United States to Mexico.

Even if every single one of the newcomers to the EU were an angel in human form, this would be a disaster, not least because continental labour markets are notoriously bad at integrating foreign-born workers. And no one should underestimate the domestic political backlash.

The third threat is again quite distinct from the other two, though it is not wholly unrelated. That is the threat of a fifth column within western societies of young Muslims who join or at least sympathise with groups such as Isis.

The overwhelming majority are not refugees from Syria or anywhere else. Many are the children or grandchildren of an earlier wave of economic immigrants from former colonies. They are EU citizens. The biographies of the Paris terrorists tell the story.

What links the three threats is the fact that as many as six of the terrorists spent time in Syria and at least two of them were able to use the refugee route through Greece to return to France undetected. This does not mean that the Syrian war or the immigration crisis were necessary for the Paris attacks to happen. Young Muslims are being radicalised all over the western world without going anywhere near Syria.

Americans who think they will be safer by excluding refugees are missing the point. The United States too has its fifth columnists. The Tsarnaev brothers, responsible for the Boston marathon bombings, were little different from the Abdeslam brothers.

The ancient Greeks believed the gates of Hades were guarded by a monstrous three-headed dog. Like Cerberus, the monster we confront today has three heads: rampant jihadism, uncontrolled mass migration and homegrown extremists. To defeat it we shall need to keep our own heads very clear indeed.

http://www.thesundaytimes.co.uk/sto/comment/columns/NiallFerguson/article1635578.ece?shareToken=2fddfdcd5a8273e9fa69 11d76747bf59

[miril]

Un gigant paraseste un pic scena in pas de deux:

Coregraful Mats Ek face ultima reverenţă în faţa publicului-Victoria Anghelescu Cotidianul

Începutul acestui an aduce în lumea dansului un spectacol de adio, From black to blue. Mats Ek, cel mai mare coregraf suedez, părăseşte scena după 50 de ani de carieră internaţională.

Numele lui sună ca o şfichiuire de bici. El a ştiut să-l facă să răsune în lumea dansului începând din anii ’70, graţie unei neobişnuite combinaţii de îndrăzneală şi de discreţie.

Pentru acest ultim spectacol, coregraful a ales Théâtre des Champs-Elysées. Este vorba despre cinci seri excepţionale, din 6 în 10 ianuarie.

http://www.cotidianul.ro//upload/images/original/hache.woksigyenj.jpg
http://www.cotidianul.ro/upload/tiny/images/in_romeo_si_julieta,_mats_ek_ofera_o_sinteya_a_pri mei_lui_linii_de_creatie.jpg
În Romeo şi Julieta, Mats Ek oferă o sinteză a primei lui linii de creaţie

Două duo-uri încadrează ultima a creaţie, Hache: reluarea piesei She Was Black, singura din program dansată de soliştii de la Semperoper Ballett Dresden, pe muzică tradiţională din Mongolia, şi Solo for 2, una dintre capodoperele sale.

Hache se joacă în jurul a doi buşteni de lemn şi al unui topor pe care dansatorul Yvan Auzely (56 de ani) îl manevrează frenetic. În faţa lui, Ana Laguna (60 de ani), Doamna Ek. Dansatoare şi muză, ea iradiază în acest pas-de-deux, marcat de o melancolie difuză: “Spiritul nordic”, cum glumea cu două luni în urmă Mats Ek la Stockholm. Se regăseşte în această piesă gramatica coregrafică a maestrului, sărituri, diagonale, o muzicalitate care cere interpreţilor un angajament continuu. Pe muzică de Albinoni, interpretată de Flesh Quartet, Hache este povestea unui cuplu şi a abandonului. Creată anul trecut, această piesă pare ultima reverenţă a coregrafului. Un topor. Buşteni. Un bărbat sparge lemne pentru a-şi face provizia de iarnă. Loveşte şi în jurul lui sar aşchii. Este concentrat, singur pe lume. Este, cumva, un portret al artistului.

http://www.cotidianul.ro/upload/tiny/images/from_black_to_blue.jpg
From black to blue

“Simt nevoia să fiu liber, să am o agendă goală, să nu ştiu ce mi se va întâmpla mâine, dar asta n-o să mă împiedice să continui să visez. (…) Nu-mi interzic să revin”, îi mărturisea el jurnalistei Rosita Boisseau de la Le Monde.

Solo for 2 este o imagine în oglindă a piesei Hache. Concepută în 1996, este tot o poveste de cuplu, de la primele emoţii la oboseală. Mats Ek i-a reunit pe franţuzoaica Dorothée Delabie, de la Baletele din Lyon, şi pe suedezul Oscar Salomonsson, amândoi formidabili în acest spectacol.

http://www.cotidianul.ro/upload/tiny/images/she_was_black.jpg
She was black

Mats Ek foloseşte un decor simplu, imaginat de Peder Freiij, o deschidere şi o scară falsă pe care evoluează dansatorii. Gestica abundă în mişcări de braţe, în pasaje la sol. Ea spune multe despre viaţa în doi fără a cădea niciun moment în ilustraţie sau naraţiune accentuată. Este vorba despre un dialog fără cuvinte. Banda sonoră, semnată de Arvo Pärt, adaugă o notă de sensibilitate aparte.

Mats Ek a moştenit spiritul actoricesc şi capacitatea creatoare în coregrafie de la mama sa, coregrafa Birgit Cullberg, o figură majoră a dansului expresionist suedez, formată sub influenţa Marthei Graham şi fondatoarea companiei Ballet Culberg, recunoscută pe plan internaţional, şi de la tatăl lui, Anders Ek, actorul-fetiş al lui Ingmar Bergman.

http://www.cotidianul.ro/upload/tiny/images/solo_for_2.jpg
Michail Baryshnikov şi Aba Laguna în Solo for 2

Şi-a început studiile de teatru la Stockholm şi a ales iniţial cariera de regizor de teatru, optând pentru dans abia în 1973, la vârsta de 27 de ani. A intrat la Ballet Cullberg, pe care l-a şi condus între 1985 şi 1993, când a devenit coregraf independent, curtat şi invitat de cele mai importante Companii de dans din lume. A conceput peste 30 de coregrafii, toate inovatoare. A lucrat şi pentru televiziune, realizând în 1991 La Vieille et la Porte, film care o avea ca interpretă pe mama sa.

Notorietatea coregrafului a depăşit repede frontierele Scandinaviei natale, graţie unui talent extraordinar în revizitarea clasicilor. După versiunea sa plină de umor a baletului Giselle, salutată la rândul ei ca un “clasic” şi intrată în repertoriul multor companii din lume, a semnat cu succes un Lacul lebedelor amuzant, devenit şi el cult, o Frumoasa din pădurea adormită… până la recentul şi tandrul Romeo şi Julieta.

http://www.cotidianul.ro/upload/tiny/images/giselle_in_coregrafia_lui_mats_ek.jpeg.jpg
Giselle în coregrafia lui Mats Ek

Există în aceste creaţii o latură întunecată, umor şi lirism, dar niciodată complezenţă sordidă sau intenţie moralizatoare.

“Iau foarte în serios miturile şi basmele. Sunt atât de cunoscute aceste poveşti încât nu le mai înţelegem. Am vrut să le fac auzite”. A folosit în aceste revizitări un stil uşor de recunoscut: membre depărtate, înlănţuiri bruşte, umilitatea gestului şi intensitatea interpretării. “Să coregrafiezi, spunea el, e ca şi cum ai scrie în apă. Dansul trebie să fie fluid şi consistent, să conţină viaţa”.

http://www.cotidianul.ro/upload/tiny/images/sylvie_guillem_in_bye.jpg
Sylvie Guillem în Bye

Parcursul lui nu se limitează însă la aceste transpuneri contemporane ale marilor titluri ale trecutului şi, în 2000, realizează un nou tur de forţă, Apartament, o piesă în 12 tablouri despre viaţa cotidiană, conceput pentru Opera din Paris. Ca şi în She was black, scriitura coregrafică era singulară şi percutantă, compusă din mişcări ample, uneori bruşte, pentru grupuri, şi de o fineţe cizelată pentru solişti. Au urmat, în aceeaşi linie cultivată, dar nelipsită de umor, piesele create pentru Sylvie Guillem, Smoke, rebotezată Solo for 2, şi, mai recent, Bye, creată la Théâtre des Champs-Elysées în 2012.

Acest stil relevă un Mats Ek mai intim, departe de vechile poveşti. Coregraful se inspiră din obiecte ale vieţii cotidiene. Masa, bideul sau aspiratorul devin puncte de sprijin indispensabile în evoluţia dansatorilor. Într-un interviu, el îşi justifica această alegere: “Asta îmi permite să aduc ceva real în lumea artificială a scenei, creând un fel de evidenţă. Luaţi ca exemplu toporul. El te face să te gândeşti la pregătirea unui foc de lemne, dar şi la ceva mai violent. Ceea ce mă interesează este potenţialul lui sugestiv”.

http://www.cotidianul.ro/upload/tiny/images/hache.jpg
Hache

Mats Ek a anunţat, potrivit ziarului Le Figaro, că “nu va reînnoi autorizaţia de a fi interpretate operele sale, încredinţate până acum Teatrului Bolşoi din Moscova, Baletelor Operei din Paris şi din Lyon, Baletului Suediei sau celui de la Semperoper din Dresda”.

Spectatorii, dansatorii, coregrafii vor trebui să se mulţumească cu amintirea creaţiilor sale, cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a arhivelor coregrafului a ars.

Mats Ek a fost distins în 2006 cu Premiul Benois de la danse, iar în2012 a devenit Commandeur des Arts et des Lettres.

http://www.cotidianul.ro/coregraful-mats-ek-face-ultima-reverenta-in-fata-publicului-274015/


Mama, Birgit si fiul, Mats, coregrafi geniali:
l-ZD-68bpqQ
TnEa2ApJmzM
CjbgKtCYxhQ
R0mBrvY_HnQ
_IoU4_fDLnM&list=PL2092B89EC73CC041

[miril]

O istorie emotionanta care ar trebui sa ne puna pe ganduri:

How a Wolf Named Romeo Won Hearts in an Alaska Suburb

http://news.nationalgeographic.com/2015/03/150322-romeo-wolf-dog-animals-wildlife-alaska-ngbooktalk/

http://detonate.com/my-my-that-is-one-big-dog-omg-thats-a-wolf-2/1/

[miril]

How Britain let Russia hide its dirty money

https://www.theguardian.com/news/2018/may/25/how-britain-let-russia-hide-its-dirty-money

[miril]

Brexit: 10 key questions about the futures of Britain and Europe

https://www.thetimes.co.uk/edition/news/brexit-10-key-questions-about-the-futures-of-britain-and-europe-85xnszs55

[miril]

Revealed: Brexit backer Arron Banks’s golden Kremlin connection

The hidden scale of Kremlin links to the biggest donor to the Brexit campaign are revealed today.

Arron Banks, the millionaire businessman who helped fund Brexit, was offered a business deal involving six Russian goldmines.

He also had undisclosed meetings with the Russian ambassador to Britain — set up by a suspected Russian spy — and paid a previously unknown visit to Moscow at the height of the campaign.

The revelations raise explosive questions about attempts by Moscow to influence the referendum result.

Emails by Banks and his sidekick, Andy Wigmore, shown to The Sunday Times, reveal the men made repeated contact with Russian officials to discuss business opportunities and issues of mutual interest during the referendum campaign and its aftermath.

In his book on the referendum, The Bad Boys of Brexit, and in another public statement, Banks claimed to have had only one meeting with Putin’s envoy, Alexander Yakovenko, in September 2015.

But today The Sunday Times can reveal the pair also had lunch with the ambassador three days after they and Nigel Farage, then acting Ukip leader, visited US president-elect Donald Trump in New York in November 2016. Last night, Banks admitted he handed over phone numbers for members of Trump’s transition team to Russian officials.

Trump, whose campaign staff are under investigation by a special prosecutor over whether they colluded with Moscow, called this weekend for Russia to be readmitted to the G7 group of nations.

The leaked emails reveal an extensive web of links between the Leave.EU campaign, led by Farage, and Russian officials. They show:

● Banks and Wigmore were introduced to Yakovenko by Alexander Udod, a suspected Russian intelligence officer who was kicked out of the UK after the poisoning of Sergei and Yulia Skripal in Salisbury

● Yakovenko proposed a business deal that would have seen Banks and Wigmore involved in the consolidation into one company of six Russian goldmines

● The two Brexiteers in turn sought to involve Lord Guthrie, the former chief of the defence staff, and Peter Hambro, an Old Etonian dealer in precious metals known as “Goldfinger”

● Banks and Wigmore exchanged further messages with Russian officials, including invitations to parties and discussion of a possible trip to Moscow

● Banks admitted visiting Moscow in February 2016, as the referendum campaign raged

● On referendum day in June 2016 they invited Yakovenko and Udod to a drinks party hosted by Banks in Notting Hill, west London, and also asked the ambassador to attend their results party in Westminster

● The pair also claim they briefed the CIA on their contacts with the Russians.

The emails were passed to The Sunday Times by the journalist Isabel Oakeshott, Banks’s ghostwriter on The Bad Boys of Brexit, who is now writing a book with the Tory peer Lord Ashcroft on Russia’s use of “hybrid warfare” to influence British politics.

She came forward after she said her email accounts were “hacked”.

The Sunday Times has also seen a 2,000-word account of the meetings by Wigmore and conducted several interviews with Banks.

Asked about the controversy last night, Theresa May said: “I am sure if there are any allegations that need investigation the proper authorities will do that.”

In another twist, Oakeshott criticised her former collaborators, saying she was “very surprised” to find that the links between Banks and Wigmore and Russia “conflicted with the public accounts” they had given.

Writing in The Sunday Times, she says the Russians “struck gold” when they found such “surprisingly willing tools” of the Kremlin.

“Banks and Wigmore were shamelessly used by the Russians,” she writes. “Perhaps, the Englishmen did not mind. Banks and Wigmore genuinely sympathised — and continue to sympathise — with some of Putin’s political views. Banks, after all, is married to a Russian. During the referendum campaign, he and Wigmore were happy to disseminate those views both via Leave.EU and less openly. The Kremlin must have been delighted.”

Confronted about the discrepancies in his public statements, Banks said: “I had two boozy lunches with the Russian ambassador and another cup of tea with him. Bite me. It’s a convenient political witch-hunt, both over Brexit and Trump.”

At the time of the contacts, Banks and Farage were locked in battle with Vote Leave — the Brexit campaign led by Dominic Cummings — for the right to be designated the official “leave” campaign, a battle Vote Leave won.

But even after that, Leave.EU was credited with using Trump-style tactics, including creating deliberately shocking advertisements on immigration, to drum up support for Brexit in white working-class communities.

Banks was invited to meet Yakovenko in an email from Udod on October 10, 2015.

On November 6, they had what Banks described as “a six-hour boozy lunch”.

Wigmore said: “We never offered any information to him or any Russian any details of our [Brexit] campaign. We did discuss Trump and [the ambassador] dismissed him immediately, ‘Not a chance he would win’. I remember clearly him stating this.”

The emails show that on November 17, Banks and Wigmore had a cup of tea with Yakovenko and the mining magnate Siman Povarenkin to discuss the prospect of a deal to consolidate six goldmines.

Banks, who has a financial interest in South African diamond mines, confirms in an email to Povarenkin: “I’m very bullish on gold so keen to have a look! Very nice to meet yesterday with the Russian ambassador.”

After that meeting, Wigmore says the pair were invited to three cultural events hosted by the Russian embassy. Banks went to none while Wigmore attended two.

By November 24, Wigmore was emailing Udod asking if he and Banks could “have a chat with you face to face about our plans to go to Moscow in the next few weeks”.

They then claim Guthrie put them in touch with Hambro, chairman of the largest Russian goldmining group on the London Stock Exchange, before deciding the deal was not for them and calling off the trip to Moscow. “We didn’t profit from any business deals because I never pursued anything,” Banks said.

However, two more emails, from Wigmore to Sky News and the BBC in February 2016 suggest Banks was “delayed in Russia”. Banks explained: “My wife is Russian and we went on a family trip to Moscow, no meetings were had with anyone, we visited the Hermitage Museum and went on a river cruise.” The Hermitage is in St Petersburg.

Another lunch between Banks and Yakovenko was scheduled for August 2016 but Wigmore says it did not go ahead. However, after Banks and Wigmore joined Farage to became the first Britons to visit the new president-elect, Donald Trump, Yakovenko called them in again. That meeting took place on November 15, 2016. Wigmore said: “The ambassador was obviously keen to know how our meeting [with Trump] went.”

Last night, Banks downplayed the significance of the meetings, denied that Russian officials sought to influence his referendum campaign and claimed that he revealed the details of his contacts to American spies.

“We actually saw the suits from the American embassy who introduced us to the State Department to explain what had happened and then we briefed the Americans on our meetings with the Russians,” he said.

Banks and Wigmore were due to give evidence to MPs on the culture committee on Tuesday. However, on Friday they pulled out, accusing it of pursuing a “witch-hunt” against the leave campaigns.

Last night, Banks said he would give evidence after all.

https://www.thetimes.co.uk/article/revealed-brexit-backer-arron-bankss-golden-kremlin-connection-7nbwc7m58?shareToken=4afd7e520e0f83163b7aa82426b5d aa9

[miril]

Islamists have fled the battlefield . . . to plot mass murder with a dirty bomb

The arrest in Germany of a suspect linked to the toxin ricin is a sign that jihadists, while defeated in Iraq and Syria, may be planning an attack more devastating than 9/11


A significant change is beginning in the threat from militant Islamist terrorism. Last year’s Manchester bombing and attacks on the Continent, though they may well be repeated, are a misleading guide to the main future threat. A better guide is the recent discovery in Germany (little reported in Britain) of the first militant Islamist preparations for ricin-based biological warfare.

German federal prosecutors announced on June 14 that they had arrested in Cologne a Tunisian, Sief Allah H (whose surname has been withheld in accordance with German privacy laws), who had created the deadly toxin ricin from castor bean seeds. According to the prosecutors’ spokesman, he planned to use the toxin in a “biological weapon” attack.

Grasping the longer-term significance of this so far isolated episode requires an effort of the imagination that was notably absent in America before the 2001 al-Qaeda suicide attacks that destroyed the twin towers of the World Trade Center in New York, part of the Pentagon and four passenger aircraft, killing almost 3,000 people. The 9/11 inquiry blamed the failure to foresee the attacks less on specific intelligence errors than on a general “failure of imagination”.

This failure was epitomised only five days after 9/11 by President George W Bush’s excruciatingly inept invitation to Muslims to join in a “crusade” against international terrorism. Even after Bush’s advisers thought he had grasped the offence he had caused, he repeated his call for a “crusade” in a speech to US troops.

“Failure of imagination” today, if on a less heroic scale than Bush’s, makes it difficult to grasp the coming step-change in militant Islamist terrorism.


When Islamist terrorism began a generation ago, western intelligence agencies were handicapped, though they failed to realise it, by their lack of theologians. During the Second World War and the Cold War, they had been well versed in Nazi and communist ideology. But the secularised late 20th-century West found it far more difficult to comprehend Islamic fundamentalism.

Western incomprehension of the political power of religious extremism was vividly displayed during the crisis in Iran that led early in 1979 to the fall of the Shah and the rise of the 78-year-old Shi’ite Ayatollah Ruhollah Khomeini. Washington was baffled. The senior White House adviser on Iran, Gary Sick, complained: “The notion of a po****r revolution leading to the establishment of a theocratic state seemed so unlikely as to be absurd.”

A decade after being baffled by Khomeini’s Shi’ite theocracy in Iran, the West found it equally difficult to grasp the growing terrorist threat from Sunni jihadists. The founding in 1988 of the Islamist terrorist group al-Qaeda (“the Base”), led by Osama bin Laden, passed almost unnoticed by western intelligence.

MI5 found it far easier to understand the secular IRA than the Islamist al-Qaeda. It told police Special Branch units dismissively in 1995: “Suggestions in the press of a worldwide Islamic extremist network poised to launch terrorist attacks against the West are greatly exaggerated.”

The cultural problems of comprehending bin Laden were compounded by his frequent use of poems, some composed by himself, some going back to early Islam. Like other leading jihadists, he expressed some of his most passionate convictions in verse that was often ignored by counter-terrorist experts accustomed only to prose. Most western intelligence analysts failed to realise that bin Laden was the world’s most homicidal poet (or, as he preferred to call himself, “warrior poet”).

The chief target of bin Laden’s now famous “fatwa” of August 1996, usually called his “Declaration of War against the Americans”, was, in reality, Saudi Arabia rather than America. But most of the 15 poetry excerpts that denounced the Saudi regime in the fatwa were omitted from a majority of western translations as irrelevant.

Four years later, bin Laden celebrated an attack by al-Qaeda suicide bombers on the guided-missile destroyer USS Cole in Aden harbour by writing a poem that he recited at his son’s wedding. Shouts of “Allahu Akbar!” by the wedding guests greeted his exultant description of the American ship of “arrogance and haughtiness . . . sailing to its doom”.

Because 9/11 was both the deadliest atrocity in the history of terrorism and the most devastating attack on America since Pearl Harbor, it is often forgotten that bin Laden intended to follow it by an even more cataclysmic terrorist onslaught. In 1998 he had declared it “a religious duty” to obtain weapons of mass destruction (WMD) for use against the monstrous conspiracy of “Jews and crusaders” that had supposedly threatened Islam for the past thousand years and was now led by the US.

A year before 9/11, MI5 — without realising it at the time — succeeded in disrupting a first attempt by al-Qaeda to develop biological weapons. In September 2000 Rauf Ahmad, a Pakistani microbiologist, attended a scientific conference in Britain on dangerous pathogens, where he sought samples from other delegates. A secret search of his luggage revealed contacts with UK companies, who broke them off after being briefed by MI5.

For the rest of his life bin Laden, as well as promoting conventional terrorism, continued to regard a WMD attack on America as “a religious duty”. After 9/11 a British agent in al-Qaeda, Aimen Dean, provided intelligence on plans for a poison-gas attack on the New York subway, which were put on hold after the plans were compromised.

The WMD most likely to be used by future militant Islamist terrorists are “dirty bombs”, constructed from a combination of radioactive material and conventional explosive. According to a US official report: “It would not require a team of nuclear physicists or even a particularly sophisticated criminal network to turn [radioactive] raw material into a deadly weapon . . . A determined lone wolf or a disgruntled insider is all it might take.” The explosion of a dirty bomb in the centre of New York or London would make it uninhabitable.

The first al-Qaeda plan to explode a dirty bomb in Britain was prepared as long ago as 2004, by Dhiren Barot. MI5 believed he had been “personally selected and groomed for operational deployment by Khalid Sheikh Mohammed, the [al-Qaeda] planner behind 9/11”, who reported personally to bin Laden. Though Barot was able to plan other attacks that he claimed would “cause pandemonium, what with the explosions, flooding, drowning, etc that would occur/result”, he reported that, “for the time being”, he had failed to acquire “the necessary contacts” to obtain radioactive material for a dirty bomb. He would have found it easier today.

On May 1, 2011, in Operation Neptune Spear, watched on a video link by President Barack Obama and his national security team in the White House, US special forces burst into bin Laden’s secret Pakistani HQ at Abbottabad and shot him dead. Among the documents discovered in the HQ was a copy of a letter from bin Laden to a trusted lieutenant in August 2010, asking him to recommend a leader for “a big operation inside America”, for which he probably intended to use WMD.

In the midst of planning this new attack on America, bin Laden continued to be preoccupied by his poetry. The very next sentence in his letter of August 2010 asks its recipient to inform him of “any brothers with you who know about poetic metres” and to send him “books on the science of classical prosody”.

Al-Qaeda’s passion for poetry has survived bin Laden. Elisabeth Kendall’s research on its most active current segment, Al-Qaeda in the Arabian Peninsula, reveals that its main regular internet publication includes poems (or extracts) on one-fifth of its pages. Isis also uses jihadist poetry for its recruiting drives. Unlike al-Qaeda, one of its leading poets is a woman who uses the pseudonym Ahlam al-Nasr (“Dreams of Victory”).

While home secretary, Theresa May issued a public warning that Isis aimed to “acquire chemical, biological, or even nuclear weapons to attack us”. After Isis over-ran Mosul, the second city of Iraq, in June 2014, western intelligence agencies feared that it had acquired the main ingredient required to construct dirty bombs. Mosul University campus contained a large cache of cobalt-60, used in radiotherapy machines to treat cancer. With the capacity to deliver a fatal dose of radiation in less than three minutes, cobalt-60, combined with conventional explosive, can also be used to make a dirty bomb.

Immediately after Isis had been driven from Mosul last July, anxious Iraqi government officials entered the bullet-scarred university campus and headed for the storage room containing the cobalt-60 cache. To their immense relief, they found the cache intact. Isis, said one health ministry official, “are not that smart”.

Isis failed to produce dirty bombs during its occupation of Mosul mainly because of the scientific ignorance of its leaders. Isis officials removed 40kg of uranium compounds from the university but failed to realise that, unlike cobalt-60, they were low-grade and would require a complex process of enrichment to be weaponised.

Isis has yet to mount a terrorist offensive as technically sophisticated as the first al-Qaeda attack on the World Trade Center 25 years ago, which ripped a hole through several storeys of one of the twin towers. Isis statistics for its jihadist operations in the past Islamic calendar year (October 3, 2016, to September 21, 2017) show that all its weapons were conventional: 24% involved bombs and grenades, 21% stabbing, 19% firearms, 18% suicide missions, 13% ramming by vehicles and 5% arson.

The terrorist attack of which Isis was most proud last year was directed not against the West but, for the first time, against what it denounces as the heretical Shi’ite regime in Iran. On June 7, 2017, Isis terrorists in Tehran struck both the national parliament and the sacred mausoleum of the Islamic Republic’s founder, Ayatollah Khomeini. Video released by the semi-official Isis news agency, Amaq, showed attackers firing from room to room as they moved through the parliament building.

Isis also claimed credit last year for the deadliest mass shooting in US history. In Las Vegas on October 1, a high-stakes gambler, Stephen Paddock, killed 58 people and wounded more than 500. Despite FBI scepticism, Isis claims that Paddock was a “soldier of the Islamic State”.

Though Isis has been virtually driven out of Iraq and Syria, some of its fighters returning to former homes in the West are potential terrorists. According to MI5: “Western countries and their interests overseas remain prime targets for international terrorist groups like the Islamic State.” Though 25 “Islamist terror plots” in Britain have been successfully disrupted since 2013, the current official threat level for international terrorism in the UK is “severe”. In my view, the construction of dirty bombs by Islamist terrorists has merely been postponed.

Realisation of the lost opportunity by Isis to use cobalt-60 to manufacture dirty bombs during its three years in control of Mosul makes it less likely that the next generation of Islamist terrorists will miss such an opportunity.

“The major offensive cyber- campaign” against Isis by GCHQ and its allies, revealed recently by its director, Jeremy Fleming, and reiterated a few days ago in his speech to Nato, will be of critical importance in countering such future threats. According to Fleming, as well as helping to disrupt Isis attacks, the success of cyber-warfare “meant that in 2017 there were times when Daesh [Isis] found it almost impossible to spread their hate online, to use their normal channels to spread their rhetoric, or trust their own publications”.

The looming threat of jihadist WMD operations, however, will not disappear. During his last year as president, Obama warned the international nuclear security summit in Washington: “There is no doubt that if these madmen ever got their hands on a nuclear bomb or nuclear material, they most certainly would use it to kill as many innocent people as possible.”

The global proliferation (once slow, now rapid) of all human inventions has been one of the great constants of the past few thousand years. WMD will not be the first exception to this iron law of history. As the official US report reminds us, “A determined lone wolf or a disgruntled insider is all it might take” to add dirty bombs to the arsenal of international terrorism.

Christopher Andrew is the author of The Secret World: A History of Intelligence, to be published by Allen Lane on June 28

https://www.thetimes.co.uk/edition/news-review/islamists-have-fled-the-battlefield-to-plot-mass-murder-with-a-dirty-bomb-8qtfsww82

[miril]

John Kenneth Galbraith: “One of man’s oldest exercises in moral philosophy … is the search for a superior moral justification for selfishness. It is an exercise which always involves a certain number of internal contradictions and even a few absurdities. The conspicuously wealthy turn up urging the character-building value of privation for the poor.”

https://www.theguardian.com/inequality/2019/jun/06/socialism-for-the-rich-the-evils-of-bad-economics

[miril]

https://www.theguardian.com/world/2019/jun/17/german-afd-far-right-loses-bid-mayor-goerlitz-after-film-industry-petition

[miril]

Regalitatea ne-ar fi putut readuce demnitatea de popor inapoi.

Funeralii regale la Curtea de Argeş

https://www.cotidianul.ro/funeralii-regale-la-curtea-de-arges/

[miril]

https://www.thetimes.co.uk/edition/news/saturday-interview-bill-gates-nvjqtt5fv


“The only thing that keeps me awake at night is the thought of a pandemic,” Bill Gates, the second richest man in the world, told us in an interview last February. “It’s been 100 years since we had a huge flu epidemic. People travel more today, so the speed of spread would be faster. If you had a respiratory transmitted disease, the numbers could be horrific.”

Not kidnapping, terrorism or losing his wealth but a virus. Now he kindly doesn’t say “I told you so” but admits: “My worst nightmare has come true.”

The £75 billion man who created Microsoft is also expert on vaccines, testing and treatments, having led the way, with his wife, in trying to “eradicate diseases” — first polio, then malaria and HIV — with their Bill and Melinda Gates Foundation.

He is obsessed with saving millions of lives and has always been highly aware of the dangers of another disease terrorising the world.

For the past three months, Mr Gates has been desperately trying to find a solution to Covid-19, his new nemesis. Unlike President Trump, who has suggested using disinfectant to conquer the virus, Mr Gates has always preferred facts, data and briefings from experts. He can reel off the po****tion figures for every country in the world and he has prime ministers, epidemiologists, pharmaceutical CEOs and Nobel winners on speed dial.

In normal times, he criss-crosses the world, often travelling to Africa, China and India in a month, in his attempts to save lives from diseases. Now he is stuck in Seattle but is still wearing his trademark V-neck jumper, chinos, loafers and $10 watch. Unlike billionaires such as Jeff Bezos who has benefited from Amazon’s role in the world’s lockdown, or Sir Richard Branson, who has demanded a bailout for his business, Mr Gates’ sole mission is to take on the virus and win. “Anything else is a distraction. I don’t like to multi-task.” He doesn’t want gratitude, he wants annihilation.

The global fight against the virus is, he says, like a world war, “except in this case we’re all on the same side”. Everybody is reassessing their priorities and expectations. “In terms of shaping your view of government and life and what’s important, really jarring you . . . I think this generation will be forever marked by what goes on in this pandemic.”

Boris Johnson has had his own very personal experience of Covid-19. Does Mr Gates, who struggles to be charitable about Mr Trump, think that the politicians are up to the challenge? “You go to war with the leaders you have,” he replies. “In retrospect you get to judge how well that went. I do think the fact that the world was moving towards nationalism and countries taking care of themselves, that framing is not helpful. We all wish we had raised the rallying cry more quickly. Very few people get an A in terms of what they’ve done in this situation.”

He doesn’t think governments have over-reacted by imposing lockdowns. “Certainly the economic impacts are unbelievable — electricity use in some places is down 10 per cent, the unemployment numbers are mind-blowing — but human behaviour is not a totally flexible thing that leaders can turn on and off. As soon as the epidemic was well known some of the public was going to choose not to get on a plane, not to go into work, not to have their kids go into school, whatever their government said.”

There would, he argues, have been a devastating impact on businesses in many countries in any case. “You could have had the worst of both worlds” with “both a terrible economy and growing disease numbers”. That would have had a cumulative effect. “If you got up to the millions of deaths then more and more people would change their behaviour so you would get to an extreme situation.

“The idea that a hotel with a 30 per cent flow, or a restaurant that is 30 per cent full would stay in business doesn’t show an understanding of the economy. People act like if we just went for herd immunity and let it rip the economy would have been fine but that counterfactual does not exist. The economy in these rich countries that are experiencing the epidemic was going to be really terrible.”

Failure is not a word with which the Microsoft founder feels comfortable. He is determined that the world will get back on track, but he says that science, not politics, holds the key to solving the crisis and preventing future pandemics, with rapid innovations in testing, treatment and vaccines. His Gates Foundation will help to mobilise the money needed to fund the building of factories that will be ready to manufacture billions of doses of several different vaccine candidates even before one of those inoculations has been approved in order to speed up the process. He is in touch with all the most innovative programmes. Sarah Gilbert, head of the Jenner Institute’s influenza vaccine and emerging pathogens programme at the University of Oxford, is “wonderful”, he says, and that is “one of the great efforts going on”.

At the moment the government has given enough funding to ensure the research in the UK can go “full steam ahead” but Mr Gates is already speaking to pharmaceutical companies about scaling up production of the Oxford vaccine if it looks like it could work. “They are going to put it in humans fairly soon . . . if their antibody results are one of the ones that are promising then we and others in a consortium will help make sure that massive manufacturing gets done.”

He says the aim must be to produce vaccine for the entire world. He is determined western governments cannot hoard vaccines and treatments that will also be desperately needed by developing countries and he is hoping that the online Coronavirus Global Response Summit next month will raise more than £6.5 billion from governments and organisations for research, development, production and distribution.

“Fortunately nobody doing the vaccines expects they’re going to make money on them,” he says. “They know this is a public good — partly because they will need indemnification as part of the regulatory approval, which will have to be expedited. Three months after you dose the humans you will see those responses and you will know at that point. Maybe there will be four or five that we will build factories for even though in the end we may only use one or two of them. That compresses the time.”

He doesn’t like being thought of as a do-gooder, but he worries that poorer nations will suffer most. The Gates Foundation’s other trials for HIV treatments and polio campaigns have been put on hold to focus on the coronavirus pandemic. “Whenever something bad happens it’s worse for the developing countries than the developed countries . . . Even though the numbers right now are pretty small out of the developing countries, unless there’s some factor we are not aware of it’s likely that the vast majority of the suffering and deaths will be there, particularly in the urban slums. Even in developed countries the suffering of the low-income there is disproportionate and tragic. This is a huge blow against the quest for greater equity in the world.”

Mr Gates has spent the past two decades trying to mitigate his wealth, preferring whiteboards to superyachts and Diet Coke to champagne. Other billionaires have retreated to their bunkers, or snapped up land in New Zealand with an airstrip for their private jets as “apocalypse insurance”. Mr Gates says: “We aren’t all best friends.” He has paid more than £10 billion in taxes personally and, with Melinda, has pledged to give away the majority of his wealth rather than pass it down to his three children. In the lockdown it is not his private jet that he misses but going for a drive-through burger. He refuses to cut himself off from the outside world. “My days are talking to biotech people. People send me ideas for therapeutics on email, we dig into those, a few are promising.”

He won’t criticise other members of the super-rich elite but he says that he has had a rise of interest in The Giving Pledge, the scheme he founded with Warren Buffet which encourages billionaires to give away half their wealth. “Some people are stepping up philanthropically to help out, we are having lots of calls.”

He may be working from a $100 million home with his wife and their children, Jennifer, Rory and Phoebe, aged 23, 20 and 17, but he has always done the washing up and the children lay the table. “It’s weird, nobody has been into the foundation offices now for over a month. Even though this is a terrible situation I’m actually surprised we are able to get a lot of our work done.” He and Melinda meditate every day and read voraciously. “You are with your kids a lot. That’s nice in a way, but college-aged kids didn’t expect to be with their parents as much. I don’t think our situation is different from most. We’re not crowded in because we have space but our lives are utterly changed.”

He would love to think that this will be a moment in which the world’s priorities can also be reset. However, the 21st century missionary and disease hunter is not starry-eyed about the chances of global redemption. “I do see a lot of people, taking whatever ideas they had before the epidemic and saying, ‘Now that money is free, fund my thing.’ I hope in terms of countries working together on tough problems, including climate change, this is helpful, but here in the thick of it it’s very difficult to predict.”

Last year he said he was a natural optimist and seemed convinced that in the end humans could crack everything from Alzheimer’s and HIV to obesity and diabetes. “There’s no way to view this as net positive, this is a terrible thing that’s happened,” he says. “Maybe we will get some insights into ourselves and the benefit of co-operation but I’m not at the point of trying to figure that out.”

William Henry Gates

Curriculum vitae
Born October 28, 1955
Educaton Lakeside School and Harvard College
Career In 1975 he dropped out of Harvard and created Microsoft. He stood down as chief executive officer in 2000 but remained chairman and became chief software architect. He stepped down as chairman of Microsoft in 2014 to focus on the Bill and Melinda Gates Foundation, which had been created in 2000. In 2009 he founded The Giving Pledge with Warren Buffett and encouraged other billionaires to follow him in giving half their wealth to good causes
Family Married to Melinda with three children

[krapulax]

buna ziua, sunt kra****x. cum e cu modelul suedez de pandemie?

[cip]

buna ziua, sunt kra****x. cum e cu modelul suedez de pandemie?
salut,eu zic sa-ti schimbi nick-ul in Krapoolax,altfel n-o sa mai stim cu cine stam de vorba...:D

[miril]

buna ziua, sunt kra****x. cum e cu modelul suedez de pandemie?

E greu de spus in faza asta dar mie mi se pare rational modelul. Avantajul cu acest model, care se potriveste Suediei, zic eu, este ca suedezii, sunt si exceptii, au incredere in autoritati si aici nu ma refer la primul ministru ci la expertii epidemiologi si de boli infectioase, printre altii. Un alt avantaj al acestui model este ca Suedia este o tara cu o densitate a po****tiei scazuta. Se are incredere in statistica care arata ca cei mai in varsta sunt cei mai afectati, ei trebuie protejati in primul rand, plus ca se vrea ca Suedia nu doar sa scape de o pandemie cu procent de decedati comparativ mai ridicat in raport cu alte boli contagioase ci sa scape cu...mainile curate de o criza economica si mai dezvastatoare de aceea se merge la scoala pentru elevii de clase mici si mijlocii, se merge la servici si in alte zone de interes public si national, sanatate, aparare si transport, spre ex, desi unde se poate se lucreaza de acasa, spre ex contact telefonic cu pacientii in ambulatoriu, samd. Cu alte cuvinte, pui frana cand trebuie dar nu trebuie sa neglijezi pedala de acceleratie la momentul potrivit, respectand, bineinteles, regimul de viteza conform legislatiei in vigoare. :) Cam asa e pe aici. Deocamdata. Ai tai de acasa, Stefan si alti prieteni si cunoscuti apropiati ce fac, cum se simt, cum va simtiti? Toate cele bune din partea mea si sa auzim si de bine. Si... Hai Progresul!

[miril]

Un celebru etolog a spus acum cateva decenii ca specia umana este singura specie in stare sa se extermine si implicit sa puna in mare pericol si existenta altor specii si chiar si a Terrei in sine. Mai jos, un articol interesant despre riscurile naturale si riscurile anthropogenice la care risca sa fie expusa planeta.

What if Covid-19 isn't our biggest threat?

https://www.theguardian.com/science/2020/apr/26/what-if-covid-19-isnt-our-biggest-threat

[krapulax]

Hai Progresul!

ok toata lumea. sa auzim de bine!

[miril]

The whole system is rotten: life inside Europen's meat industry

Unions are calling for a Europe-wide ban on the use of subcontracted workers, kept on lower pay and condition.
Read more: exploitation of meat plant workers rife across UK and Europe

https://www.theguardian.com/environment/2021/sep/28/the-whole-system-is-rotten-life-inside-europes-meat-industry