Ultimul All Star Game care sa merite cu adevarat aceasta denumire a fost cel din 2003, cu Michael Jordan si doua reprize de prelungiri. Tot ce a urmat dupa, an de an, a insemnat o degradare continua a acestui eveniment, cel mai recent episod fiind consumat in 2015, un meci cu peste 300 de puncte.
All Star-ul din acest an a fost apogeul falsitatii si pacalelii in jocul de baschet. Nu s-a aparat nimeni, jucatorii erau mai mereu liberi, nu se fugea, nu se tinea. Scorul de 163-158, un record absolut, nu reflecta calitatea unui meci de baschet, ci in esenta ceea ce s-a intamplat pe teren: o gluma proasta. Nu se pot da 300 de puncte intr-un meci decat daca nu joci in aparare si ii lasi pe adversari sa dea tot. E cam ceea ce s-a intamplat la All Star in 2015.
Jucatorii nu s-au implicat si totul a parut o demonstratie de virtuozitate, de hai sa dam cat mai multe puncte ca arata bine pe tabela.
All Star-ul din acest an reflecta situatia actuala din NBA: jucatori atletici, dar fara eleganta si inteligenta. Spectacol fara esenta adevarata a spectacolului. Si asta se intampla de peste 10 ani. Chiar si cu un Kobe nu se face primavara. Baschetul este, sau mai bine zis era, un sport de eleganta si inteligenta, combinat cu exercitiul fizic, munca de echipa. Acum e ceva doar fizic, prestatie pe bani, pentru o masa amorfa de fani imbuibati cu zahar si cine mai stie cu ce.
Sa nu uitam sloganul din anii '90 din NBA: I Love This Game. Si chiar asa era. De ce il iubeam NBA-ul? De ce ne uitam la ore imposibile la finale de playoff si finale NBA si All Star? De ce inainte de 1989 se schimbau prin curtea scolii casete video VHS cu meciurile lui Larry Bird si Magic Johnson? Pentru ca acolo jucau niste oameni aparte, nu niste masini. Oamenii nu pot empatiza cu masinile. Pachetele de muschi, tucahare in drumul spre un cos de sus nu impresioneaza pe nimeni. E cam ca diferenta dintre gimnatica ritmica si cea artistica.
Cand calcau Jordan sau Drexler la concursul de slam-dunk, chiar se facea liniste. Cand a dat de sus Jordan sarind de la linia de fault a fost un moment magic, unic, de neuitat.
La fel ca industria de film, acolo unde s-au pompat milioane si trebuie sa iasa in plus alte milioane, cu sutele, NBA-ul a devenit fals. La fel ca filmele din ziua de azi, pline de persoanaje perfecte, cu voci perfecte, replici sigure, niste creatii artificiale cu care nu poti empatiza, NBA-ul a devenit si el un "film" prost, mai ales la All Star. Nu mai merita titulatura de All Star. Cei de pe teren nu au fost staruri. Au fost niste varzari lasati sa dea cosuri dupa bunul plac. Oricine citeste aceste randuri putea juca in All Star, cel putin in mod cert ajungea la cos si dadea "oferita".
Unde sunt caracterele, personajele precum Jordan, Pippen, Malone, Stockton, Magic, Rodman, Ewing, Drexler, chiar si O'Neal. Unde sunt meciurile alea stranse in care se facea, asa cum le place comentarilor din Romania sa spuna, "defense" cu adevarat. Adica aparare. Pentru ca baschetul inseamna si aparare, trebuie sa stii sa joci si acolo. Vedeai niste baieti care si gandeau, nu doar munceau.
Pase, interceptii, cosuri elegante, momente dramatice, bucurie nedisimulata pentru reusite, rivalitati adevarate si momente magice. Asta era All Star-ul, astea erau fazele finale. Se poate spune asa si in 2015?
In liceu se faceau 5 ore de clasa si opt jucam baschet cu prietenii. Dupa 1989, baschetul a fost in Romania un fenomen destul de puternic, aparusera primele Nike si Reebok si costau o pereche cat un salariu marisor. Jucai baschet cu ghetele alea si cu ele stateai si in clasa. Jucai cu ghetele cu care jucau si Jordan sau Barkley sau O'Neal sau chiar Kemp. Aparusera primii Nike cu perna pe toata talpa, de parca pluteai. Aparusera primii Reebok ai lui O'Neal care se umflau dintr-o butelie de gaz, cu pistol, sa tina glezna tare. Pe cat de frumoase erau acele produse, pe atat de frumos era si baschetul de atunci. Si nu e vorba de nostalgie, ci de realitate. Bineinteles ca totul a fost impins si tras de Jordan, dar erau acolo si alti jucatori cu adevarat tari, in echipe tari.
Baschetul de azi nu mai are modelele pe care le avea atunci. Iar modelele puternice, adevarate, creau fani pe masura si chiar mai mult decat atat, creau o cultura de lupta in viata de zi cu zi. Poate de aia a fost nevoie sa se si retraga Jordan, pentru ca fenomenul din jurul terenului era mult prea tare in SUA. Chiar daca Jordan a revenit dupa aceea, niciodata emulatia nu a mai fost la fel.
Baschetul de carton de azi, jucat de baieti de carton, de nota 10 la atletism sau culturism, este - vorba unui prieten din liceu, Alex, cu care si azi mai joc baschet - "o gluma proasta". Pentru ca, la fel ca in viata de zi cu zi de azi, valorile sunt plate si mediocre, artificiale din cap pana in picioare. Adica bune de pus pe Facebook, ca dau bine.
