Încă din epoca romană exista un joc asemănător fotbalului practicat astăzi numit harpastum. În urma cuceririi insulelor britanice, aceasta a fost dus şi în noile teritorii unde a cunoscut o foarte mare dezvoltare chiar şi după retragerea romană din insule. Federaţia nationala de fotbal a fost infiintata in anul 1898, afiliindu-se la FIFA in 1905.

Până la ediţia de anul acesta, naţionala Italiei a participat la 14 ediţii ale turneului final (Italia 1934, Franţa 1938, Brazilia 1950, Elveţia 1954, Chile 1962, Anglia 1966, Mexic 1970, Germania 1974, Argentina 1978, Spania 1982, Mexic 1986, Italia 1990, SUA 1994, Franţa 1998). Performanţele realizate de naţională sunt: 3 titluri mondiale (ediţiile din Italia 1934, Franţa 1938 şi Spania 1982), două locuri doi (ediţiile din Mexic 1970 şi SUA 1994), un loc trei (ediţia din Italia 1990) şi un loc patru (ediţia din Argentina 1978).

Italia nu a participat la prima ediţie a Campionatului Mondial din Uruguay 1930, alăturându-se multor altor echipe europene care au boicotat această nouă idee a FIFA unul dintre motivele invocate fiind costurilor implicate de deplasare şi timpul pe care jucătorii trebuiau să-l petreaca departe de ţară (aproape şase săptamâni de deplasare). Chiar lipsind de la prima ediţie naţionala Italiei va cucerii titlurile la următoarele două ediţii.

Aceste titluri ale naţionalei Italiei au fost obţinute în condiţii foarte grele. Regimul fascist, abia instalat în Italia, a găsit în aceste întreceri o foarte bună oportunitate pentru a-şi creşte popularitatea. La ediţia din 1934, portarul Cehoslovaciei, Frantisek Planicka, declara după partidă că este bucuros ca a salvat vieţile unor colegi (aluzia fiind la telegrama conducătorului Italiei fasciste, Benito Mussolini, care trimisese o telegramă fotbaliştilor italieni în care le comunica că "ori vor invinge ori vor muri").

Acelaşi lucru a fost declarat şi de un fotbalist al marii echipe a Ungariei, pe care specialiştii vremii o vedeau câştigătoare a ediţiei din 1938. Ungaria fiind învinsă de Italia cu 4-2 în finala ediţiei. Acestea sunt legendele ajunse la noi. Ceea s-a întâmplat cu adevărat atunci, probabil că nu se mai ştie cu exactitate. Cert este că omul căruia fotbalul italian datorează aceste două titluri este Vittorio Pozzo. Contractul său cu federaţia italiană a fost unul curios: nu a dorit bani, singurul lucru cerut era ca federaţia să îi permită să-şi păstreze postul de la Pirelli, un lider al industriei pneumatice ale acelor timpuri.

Dacă primele două titluri vor fi legate de numele lui Pozzo, cel de al treilea obţinut pe terenurile din Spania i se datorează în mare parte lui Sebastiano Rossi. Cine era Rossi? Un jucator implicat în pariuri ilegale prin a cărui convocare la naţională Enzo Bearzot a stârnit cele mai aprinse polemici ale vremii.

Apărat de către antrenorul naţionalei, Bearzot declarând la un moment dat satul de atâtea critici "aceasta este naţionala de sub comanda mea", el a răspuns celor care îl criticau printr-un joc care în final a adus titlul în Italia. Astfel în numai câteva săptămâni a devenit dintr-un jucător asupra căruia toţi aveau ceva de spus,un erou naţional, unul căruia toţi îi datorau fericirea.

Naţionala Italiei, ca multe alte naţionale ale batrânului continent, se află acum în căutarea gloriei pierdute. Primul pas au fost actualele preliminarii. Prezentă la startul campaniei cu un nou antrenor, Giovanni Trapattoni, pe banca tehnică, după ce Dino Zoff a rata finala lui Euro 2000, fiind învinsă în finală de Franţa, Italia a fost repartizata după tragerile la sorţi în grupa a VIII-a alături de România, Ungaria, Georgia şi Lituania, Italia a dominat întrecerile grupei de la un capăt la altul fără a avea emoţii în privinţa locui întâi.

Pornită mai greu, cu un egal în partida de debut, 2-2 la Budapesta contra Ungariei, Italia a învins în următoarele două partide principala contracandidată la şefia grupei, naţionala României. Mai întâi la Milan, un sec 3-0, administrat unei echipe care nu prea se regăsea după ce liderul echipei Ghoerghe Hagi se retrăsese, după care la Bucureşti a realizat o nouă victorie 2-0, în urma a două contraatacuri purtate în viteză de Inzaghi.

Şefia grupei îi era asigurata şi Italia nu o va mai ceda până la final. Între aceaste două partide cu principala contracandidată, Italia învingea la Ancona, echipa Georgiei, scor 2-0. După victoria de la Bucureşti, Italia învinge Lituania la Trieste, scor 4-0, Georgia la Tibilisi, scor 2-1. Singura sincopa a fost egalul de la Kaunas, 0-0, contra Lituaniei, egal ce a produs ceva agitaţie în grupa, însă fără folos deoarece în ultima partida a grupei, învinge naţionala Ungarie, cu 1-0 şi se califica direct.

Trapattoni are fixat ca obiectiv cucerirea unui nou titlu. Cu toate că echipele italiene sunt eliminate, în ultimii ani, cu regularitate din cupele europene înaintea finalelor, jucatorii italieni sunt încă foarte bine cotaţi. Nume precum Albertini, Pessotto, Pancaro, Favalli, Coco, Zambrotta, Vieri, Inzaghi, Maldini, Buffon, Toldo spun multe despre valoarea lotului italian. Singurul lucru care mai trebui făcut este acela de a pune aceste individualităţi să formeze o echipa. Aici se va vedea flerul şi experienţa lui Giovanni Trapattoni.

La turneul final Italia a fost repartizată în grupa G, alături de Ecuador, Croatia şi Mexic. În mod normal italieni nu pot avea probleme în ocuparea primului loc. la o primă privire, dar fotbalul se joacă pe goluri. Să speram însă că italienii vor venii să joace de data aceasta şi nu vor sacrifica spectacolul de dragul obiectivului.

Partidele grupei se vor disputa pe stadioanele din Niigata (Prefectural Stadium), Sappor (Saporro Dome), Ibaraki (Kashima Football Stadium), Oita (Oita Stadium), Yokohama (International Sports Stadium).

Prezentări: Remus Dogaru (Onlinesport)
Loturi: Sorin Arotăriţei (Onlinesport)